Reprezentări vizuale: desenul ca instrument de învățare a realității/ arhitecturii

Desenul este un instrument de studiu și de lucru al arhitectului dar și al artistului. El este o formă de exprimare cu legile și disciplina sa riguroase și constituie o legătură între impresie și realitate, între obiectiv și subiectiv. Desenul se învață în școli, dar, odată asimilat el acționează asupra memoriei noastre artistice și ne îmbogățește zestrea tehnică și culturală; G. M. Cantacuzino, Ingres, Donato Bramante și Leonardo da Vinci, Rodin, Le Corbusier, Alvaro Siza sau Marcel Iancu sunt formatori de orizont intelectual și cunoaștere a lumii prin desen.

Și în școala de arhitectură Ion Mincu, în primii ani de studenție, desenul, artele plastice sunt unele dintre mizele îndrumării. Prin ele studentul înțelege nevoile lumii pentru care va proiecta acestea fiind și cele ce îi vor declanșa și propriile resurse creative.

Dorința investigației se fixează asupra segmentului cultural-architectural și al artelor plastice: grafica, pictura, sculptura.

Așadar, conceptele cheie sunt arhitectura și artele plastice. Elementul fundamental, desenul, domină uneori ambele concepte. De remarcat este că marii creatori au fost în egală măsură arhitecți și artiști plastici și uneori un desen de intenție sau un desen de proiect pot să reprezinte esența în creația și cunoașterea din arhitectură sau artă.

În colecția Muzeului Național de Artă al României se află o lucrare initulată Flori la fereastră, Place Dauphine. A fost executată în perioada 1925 – 1939. Autorul este Theodor Pallady (1971-1956), artist român care a lucrat mult timp și în Franța. Este o lucrare tipică pentru modernismul narativ care era la modă în artele plastice pe atunci.

Lucrarea expusă la etajul 2 al muzeului spune cât se poate de deslușit o poveste despre oraș, clădiri, străzi și natură: apă, cer, arbori. În anul 2021, împreună cu studenții anului V, am comentat lucrarea, natura și orașul, descrise de un artist plastic. Totul pare clar. Nu e loc de dubiu, nu e loc de speculație, nu e loc de metaforă, nu e loc de alegorie (fig.2).

S-a spus că succesul acestei lucrări a venit din modul convingător în care se narează tensiunea prin care trece interiorul spre exterior, epuizând, practic, gama de emoții posibile într-o asemenea situație: pragul, trecerea între cele două lumi este cadrul ferestrei cu parapetul metalic. Interiorul cu flori și ziar sunt la mare înălțime față de cota orașului care se descrie pe mai multe planuri.

Cred însă, că succesul acestei lucrări a fost generat de altceva. Convingător nu e atât panoplia emoțiilor date de elementele recognoscibile (apă, pomi, personaje, mașină, case, siluete de case, nori etc), ci suspansul indus privitorului: privești și deodată vrei să știi cum s-a terminat până la urmă.

Suspansul are înțelesul dat de cele 2 lumi: interiorul încăperii și orașul cu al său cotidian. Ferestra deschisă comunică între cele două dar și întrerupe, oprește parcă pentru un timp.

Cred că se simte și acea stare psihologică de incertitudine, mister și anxietate, poate, pe care orice lucrare de creație, cunoaștere, o transmite.

În colecția Muzeului Național de Artă al României, în colecția de artă modernă a României, se află o lucrare intitulata Natura statică. A fost executată în perioada 1933-1935. Autorul este Marcel Iancu (1895-1984), architect și artist plastic roman care a construit multe locuințe unifamiliale dar a lucrat și ca artist plastic, pictor, grafician și a contribuit la mișcarea DA-DA-istă. Textele sale despre arhitectură și artă, în special cele publicate în Contemporanul, au în bună măsură radicalitatea tonului și formulărilor avangardiste. Vehemența tonului scade treptat spre mijlocul anilor ’30, când, argumentele invocate în favoarea înnoirii arhitecturii și urbanismului devin mai complexe și mai articulate¹.

Lucrarea expusă la Muzeului Național de Artă este o natură moartă în care pe o masă sunt așezate obiecte cu diverse semnificații: carte–cultură, fructe–hrană, vase din ceramică etc. pe o masă cu fața de masa - textil colorat - într-un interior de atelier artistic. Paleta coloristică: alb-gri până la roșu- albastru, specifică curentului Fovist, specific perioadei în care a fost lucrată (fig.3).

Marcel Iancu, în anii ’50, înființa lângă orașul Haifa o colonie de artiști și tot el afirma că „vecinii nu se dumiresc de ce, în locul vechilor geamuri strămoșești, casa nouă are o fereastră care merge de la un capăt la altul al zidului, ca o vitrină de morgă².

Carnetele lui Leonardo da Vinci prin desenele și însemnările conținute reprezintă etape de cunoaștere a lumii și ale creației, de la compoziția Cina cea de taină până la desenele pentru Catedrala din Milano cu propunerile de contraforți și tiburio (lanternou) - rigoarea desenului există de fiecare dată ca element unificator (fig.4).

Mai vreau să adaug și să ajung mai aproape de noi, amintind de Alvaro Siza, care afirma că: „Architecture can be art, although open it is not. Then is building, not architecture.”³. El consideră că pictura, sculptura, arhitectura și muzica fac parte din aceeași familie. Desenul său a devenit o prezență, o reflecție filozofică inspirate de analogia corp uman și cladire.

Marcus Vitruvius Polio, născut în jurul anului 80 î.H, în Cele zece cărți de arhitectură, spune că arhitectura trebuie să țină cont de armoniile corpului uman. Desenul Omul Vitruvian, varianta Leonardo da Vinci (fig.3) aflat în Galeria Academiei din Veneția, confirmă mesajul viabilității desenului și al conceptelor clasice de școală și învățătura de carte.