Arhive vizuale: O explorare polifonică

Scurte exerciții la început de proiect

La începutul fiecărui proiect le cer studenților să ilustreze într-o tehnică la alegerea lor o imagine a impresiei care le-a rămas după vizita la sit. Exercițiul se concentrează pe captarea unei reacții spontane autentice la un spațiu sau loc ce nu doar surprinde percepțiile lor imediate, ci le oferă și un cadru pentru a exprima impresiile inițiale într-o formă vizuală.

Pe parcursul acestui exercițiu ei își creează propriile arhive, sub forma unor crochiuri, schițe, colaje sau diagrame. Aceste capturi ale unui moment specific în timp ce reflectă impresii personale asupra unui loc devin o resursă valoroasă pentru procesul creativ ulterior. Asemenea arhivelor vizuale tradiționale, aceste imagini funcționează ca documente care pot fi revizitate și reinterpretate pe măsură ce proiectul avansează (Fig. 1).

Cum primele impresii sunt adesea cele mai puternice, acestea pot dezvălui aspecte particulare ale unui loc care altfel ar putea trece neobservate. Ele captează, deci, nu doar imaginea locului, ci și emoția sau reacția inițială la acesta. În acest sens, exercițiul înregistrează memoria unei întâlniri unice cu spațiul.

Imaginile astfel obținute alcătuiesc o arhivă a grupei, un punct de plecare pentru reflecție și dezvoltare conceptuală, pentru o înțelegere mai bună a contextului viitorului proiect, descoperind elemente ascunse și inspirând soluțiile. Ele devin astfel mai mult decât o simplă înregistrare, devin un catalizator și o sursă de inspirație comună continuă.

Partea a doua a exercițiului constă în completarea imaginilor cu cinci cuvinte cheie pe care studenții le asociază cu locul. Astfel imaginile și cuvintele funcționează împreună pentru a crea sensuri complexe.

Saussure¹ a introdus ideea că semnele sunt compuse din două elemente: semnificantul, adică forma sau sunetul cuvântului și semnificatul sau conceptul la care se referă cuvântul. În interpretările vizuale, acest dualism sugerează o relație arbitrară între semnificant și semnificat, ceea ce înseamnă că imaginile sau cuvintele pot avea semnificații diferite în funcție de contextul cultural sau de interpretarea individuală.

Pentru a detalia un pic, în arhitectură, semnificantul poate fi comparat cu forma fizică a clădirilor, materialitatea acestora, structura, texturile, culorile utilizate. Acestea reprezintă modul de exprimare, adică elementele vizibile și tangibile care compun o clădire. Semnificatul, pe de altă parte, reprezintă conceptul sau semnificația atribuită formei arhitecturale, care poate include funcțiunea clădirii, simbolismul cultural sau valoarea istorică.

Astfel, în cadrul exercițiului, unele asocieri se pot dovedi surprinzătoare şi pot fi traduse în încercări spațiale sau pot transmite o anumită atmosferă în funcție de reprezentarea mentală și de experiența trăită a fiecărui student.

Derrida² contestă ideea unei interpretări fixe și stabile a textelor, inclusiv a textelor vizuale. În arhitectură aceasta sugerează că spațiile construite și reprezentările lor vizuale pot fi citite și recitite în moduri multiple, fiecare aducând noi interpretări și înțelegeri.

Să luăm de exemplu cuvintele linişte și vegetație care au apărut la studenți diferiți asociate mai multor schițe ale unuia dintre amplasamente. Fiind două trăsături care se doreau păstrate, acestea au fost traduse spațial prin mai multe procedee: unele care țineau de organizarea funcțională (cum ar fi orientarea tuturor dormitoarelor spre grădini private), altele de cea spațială prin diverse elemente de design (un perete opac care închidea o incintă, logii care să creeze o mediere cu exteriorul, o curte minerală închisă cu un finisaj care absoarbe sunetul, o grădină sălbatică, o livadă de pomi fructiferi sau un luminiş în mijlocului unei plantații dense ce separă locul de zumzetul orașului, etc).

La această reacție personală spontană se adaugă evident documentarea de arhivă legată de acel loc la momente diferite în timp, fie că e vorba de hărți istorice, fotografii din diverse epoci sau scrieri ale vremii, apoi, în pasul doi, referințe externe, asociate cu locul studiat, dar care au fost generate ca răspuns la contextul proiectului.

Filmele de arhivă joacă și ele un rol esențial în descifrarea contextului, influențând modul în care este perceput orașul și imaginea culturală a acestuia. Mai jos este un astfel de exemplu dintr-o documentare în care lectura contextului, nu doar a celui urban imediat ci și a celui istoric-politic-cultural a condus la noi asocieri în viața viitorului proiect.

„Orașul nu doarme niciodată” este un documentar românesc realizat de Jean Mihail în anii 1950, inspirat de stilul cinematografic al avangardei sovietice, mai exact de „Omul cu aparatul de filmat” al lui Dziga Vertov, care prezintă viața vibrantă și activă a unui oraș pe parcursul nopții. Filmul surprinde o varietate de activități nocturne, de la muncitori din fabrici, telegrafiste, tehnicieni și mecanici, la elita intelectuală, reflectând astfel dinamismul și diversitatea vieții urbane într-o societate în plină dezvoltare industrială.

Astfel se creează întregul jurnal al proiectului, adică suma de imagini, texte, semne şi simboluri asociate pe care creierul le emite spontan sau planificat, o colecție comprehensivă care înregistrează și reflectă întregul proces de design. Această arhivă servește ca instrument de lucru, sursă de inspirație dar şi ca înregistrare a evoluției procesului de proiectare. Înțelegerea proceselor care formează percepția și generează răspunsuri emoționale deschide calea către un nou limbaj artistic, noi forme de expresie și creativitate.

Tot acest jurnal al proiectului poate fi privit și ca instrument de conservare a memoriei, esențial pentru studiul și protejarea istoriei urbane și a identității culturale a orașelor. Acesta nu doar documentează, ci poate transforma percepția asupra unui spațiu, contribuind la reimaginarea și reinterpretarea lui în contextul istoric și contemporan.

O lucrare de referință care transformă conceptul de arhivă vizuală într-o unealtă critică și interpretativă și care a influențat discuțiile despre semiotică, simbolism și percepție în mediul construit este cartea Learning from Las Vegas (1972), a autorilor Robert Venturi, Denise Scott Brown, și Steven Izenour.³

Studiul lor a început ca parte a unui seminar de arhitectură la Yale University în 1968. Cei trei împreună cu un grup de studenți au explorat orașul pentru a analiza arhitectura și simbolismul său. Abordarea metodologică este inovatoare pentru acei ani, utilizând fotografii, schițe și analize vizuale cu scopul de a examina orașul nu doar ca un loc fizic, ci ca un text cultural dens, plin de semnificații. În acest sens, studiul poate fi văzut ca un exemplu de utilizare a arhivelor vizuale pentru a descifra mesajele sociale și culturale încorporate în arhitectura și urbanismul modern. Prin adoptarea unei estetici urâte sau banale și prin considerarea Las Vegas-ului ca un loc legitim pentru studiul arhitecturii, autorii contestă noțiunile tradiționale despre ce merită să fie arhivat sau documentat. Această perspectivă deschide discuția despre ce este considerat demn de a fi păstrat în arhivele vizuale și cum astfel de decizii reflectă și formează gusturile culturale dominante.

Însă, în comunitatea academică, studiul a fost privit cu ambivalență. Deși a fost inovator în deschiderea unor noi direcții de gândire, a fost, de asemenea, contestat pentru că nu a abordat suficient impactul estetic și social al arhitecturii comerciale, fiind văzut ca o validare a culturii consumeriste și a capitalismului, în loc să ofere o critică profundă a acestora. Mai mult decât atât unii arhitecți au considerat că studiul exagera rolul semnelor și simbolurilor în arhitectură, neglijând alte aspecte importante, cum ar fi funcționalitatea și contextul cultural.

Totuși, prin documentarea și analiza vizuală a peisajului urban, cartea demonstrează modul în care arhivele vizuale pot dezvălui noi perspective asupra arhitecturii și urbanismului, constatând normele și valorile stabilite, propunând chiar o reconsiderare a ceea ce constituie patrimoniul vizual și cultural.

O explorare semiotică

Una din lecțiile Las Vegas este aceea că arhiva vizuală nu este doar o colecție de imagini, ci un sistem complex de semne și semnificații. În Camera Lucida, Barthes⁴ explorează rolul imaginii în comunicarea semnificațiilor culturale, evidențiind două concepte: studium și punctum. Studium se referă la o apreciere generală și culturală a fotografiilor, bazată pe înțelegerea intelectuală, în timp ce punctum este un detaliu care provoacă o reacție emoțională profundă și personală. Barthes utilizează aceste concepte pentru a sublinia complexitatea experienței vizuale și a modului în care imaginile pot transmite multiple straturi de semnificație.

În gândirea conceptului de arhitectură, punctum poate fi interpretat ca acea componentă neașteptată sau surprinzătoare a unui spațiu arhitectural care creează o reacție emoțională personală. La fel cum în fotografie punctum este acel detaliu care înțeapă sau captează atenția într-un mod profund și subiectiv, în arhitectură, punctum-ul poate reprezenta un element de design, un detaliu structural sau o utilizare inedită a spațiului care provoacă o reacție viscerală și neașteptată - acele momente sau detalii care transcend funcționalitatea și estetica de bază a clădirii, creând o conexiune emoțională sau o surpriză care ne angajează la un nivel personal. Poate fi un colț ascuns al unei clădiri care oferă o priveliște neașteptată, lumina care cade într-un mod particular într-un anumit moment al zilei, sau o textură a materialului care invită la atingere.

Punctum-ul poate apărea și din contrastele sau subtilitățile de design care nu sunt imediat evidente (Fig.11). Aceste elemente pot provoca o reflecție profundă sau o experien­ță senzorială intensă. De exemplu, un contrast de masă, un element de design care întrerupe linia vizuală a unui spațiu pentru a surprinde privitorul, sau o fereastră poziționată într-un mod neobișnuit care creează un joc de lumini și umbre neprevăzute.

Un alt aspect este legătura imaginii privite cu memoria și experiențele personale. La fel cum un detaliu fotografic poate evoca amintiri personale sau emoții intense, un element arhitectural poate reînvia experiențe sau sentimente din trecut. De exemplu, o suită de sunete, un ecou, un anumit miros pot transporta utilizatorul într-un alt timp și loc, declanșând o experiență mnemonică.

Mai mult decât atât, Barthes⁵ a fost fascinat de mituri și de modul în care acestea funcționează ca sisteme de semne. Arhivele vizuale, prin natura lor, devin mituri moderne. Acestea par să prezinte realitatea într-o manieră obiectivă și neutră, dar în realitate, sunt structurate prin filtre culturale și ideologice. Fiecare imagine este mai mult decât o simplă reproducere a realității; este un text codificat, un mesaj care reflectă și perpetuează anumite valori și credințe. Așa se întâmplă și în cazul proiectului mai sus menționat unde tema labirintului și mitul lui Tezeu devin astfel parte din arhiva vizuală a proiectului, ca asociere cu țesutul labirintic și oarecum haotic al zonei. (Fig. 12)

Pentru Barthes, fotografia avea o dublă funcție: documentară și semiotică. Ca parte a unei arhive vizuale, ea devine o cheie hermeneutică pentru înțelegerea trecutului. Însă, în același timp, fotografia este supusă unei interpretări infinite. Ea nu doar captează un moment efemer, ci îl transformă într-un semn plin de conotații. Astfel, fotografia din arhivă devine un punct de întâlnire între ceea ce a fost și ceea ce noi credem că a fost, între realitate și interpretare.

Barthes a subliniat importanța lectorului în actul de semnificare, arhivele vizuale nefiind complete fără privirea celui care le accesează. Spectatorul este un lector activ care aduce propriile experiențe și prejudecăți în interpretarea imaginii. Fiecare privire asupra unei imagini arhivate este un act de lectură, un proces de decodificare care transformă semnul fotografic în înțeles personal.

Gândirea vizuală introduce o bogăție semiotică, unde fiecare linie și umbră poartă conotații dincolo de literal. Desenul, ilustrația, filmul devin astfel procese ce împletesc expresia personală cu memoria colectivă, transformând educația arhitecturală într-un scenariu rescris prin limbajul vizual. Mai jos sunt detaliate direcțiile de intervenție (fig. 14) apărute ca răspuns al interpretării acestei documentări imagistice și planșa de sinteză (fig. 15) a proiectului.

Organizarea și interpretarea arhivelor

Așa cum sublinia și Arnheim⁶ percepția vizuală nu este un proces pasiv de recepție, ci unul activ de organizare și interpretare. Selecția și aranjamentul imaginilor influențează modul în care privitorul percepe și le înțelege. Fiecare fotografie sau obiect vizual din arhivă este perceput printr-o structură mentală care îi conferă sens și relevanță. Astfel, arhivele devin nu doar depozite de imagini, ci și structuri cognitive care organizează experiența vizuală. Modul în care imaginile sunt aranjate și prezentate influențează percepția de ansamblu a arhivei. Arhivele bine structurate facilitează formarea unor modele de înțelegere, permițând privitorului să identifice teme și relații între imagini. Astfel, arhiva devine o formă de artă în sine, o compoziție complexă de semnificații.

Arnheim a explorat, de asemenea, cum timpul influențează percepția și înțelegerea imaginilor. Arhivele sunt, prin definiție, depozite temporale care capturează momente distincte în timp. Acestea permit privitorului să observe transformările și continuitățile istorice, oferind o perspectivă dinamică asupra trecutului. Printr-o analiză secvențială se poate percepe evoluția stilurilor, tehnologiilor și evenimentelor, transformând arhiva într-un instrument de înțelegere a timpului și schimbării.

Totodată, imaginile au o puternică funcție psihologică, influențând emoțiile și cogniția. Prin diversitatea lor, oferă o gamă largă de experiențe vizuale care pot evoca amintiri, emoții și reflecții și devin un spațiu psihologic în care privitorul își poate explora identitatea și relația cu lumea. Fiecare imagine arhivată poate funcționa ca un declanșator de introspecție, făcând din arhivă un loc de întâlnire între trecutul colectiv și experiența individuală.

Alte perspective asupra arhivelor

Mai mulți scriitori și teoreticieni au explorat tema arhivelor vizuale, fiecare aducând o perspectivă unică asupra modului în care imaginile sunt colecționate, organizate și interpretate. Din perspectiva rolului pe care l-au jucat în pedagogia arhitecturii, contribuțiile lui Michel Foucault, Susan Sontag, Walter Benjamin, Roland Barthes, Jacques Derrida sunt esențiale pentru a înțelege modul în care imaginile sunt colecționate, organizate și interpretate.

Foucault⁷ examinează modul în care cunoașterea este organizată și arhivată, oferind o bază teoretică pentru înțelegerea arhivelor vizuale ca structuri de putere și control al informației. Susan Sontag⁸ explorează impactul cultural și psihologic al fotografiei, discutând despre modul în care fotografiile funcționează ca arhive ale experiențelor umane și ale memoriei colective. Walter Benjamin⁹ analizează reproducerea și circulația imaginilor și cum acestea influențează percepția noastră asupra artei și istoriei. Conceptul său de aura este esențial pentru înțelegerea valorii arhivelor vizuale. Roland Barthes¹⁰ examinează fotografia ca un mijloc de arhivare a momentelor trecătoare. Derrida¹¹ vede arhitectura ca pe o diferențiere continuă a sensurilor. Gândirea vizuală destabilizează ierarhiile tradiționale, transformând desenele și diagramele în texte complexe care contestă interpretările fixe. Aceste reprezentări vizuale dezvăluie urmele, prezențele absente care bântuie fiecare concept arhitectural.

Toate aceste perspective evidențiază complexitatea/diversitatea funcțiilor și a semnificațiilor arhivelor vizuale. Dincolo de cadrul școlii și a rolului lor în îndrumarea de atelier, arhivele vizuale pot juca un rol în captarea și păstrarea memoriei urbane, nu doar prin documentarea structurii fizice a orașelor, ci și prin imortalizarea experiențelor și amintirilor colective asociate. Utilizarea acestor imagini poate construi o narațiune a spațiului urban, legând memoria personală cu cea colectivă, redefinind percepția asupra orașului.

Orașul ca arhivă. Orașul ca spațiu narativ

„Arhiva este, în primul rând, legea a ceea ce poate fi spus, sistemul care guvernează apariția enunțurilor ca evenimente unice. Dar arhiva este și ceea ce determină ca toate aceste lucruri spuse să nu se acumuleze la nesfârșit într-o masă amorfă, nici să fie înscrise într-o linearitate neîntreruptă, nici să dispară la voia întâmplării sau a accidentelor externe; ci ele sunt grupate împreună în figuri distincte, compuse împreună în conformitate cu relații multiple, menținute sau estompate în conformitate cu anumite regularități specifice; ceea ce determină ca ele să nu se retragă în același ritm în timp, ci să strălucească, ca și cum ar fi stele, unele care par aproape de noi strălucind puternic de departe, în timp ce altele care sunt de fapt aproape de noi încep deja să pălească.”¹² (Michel Foucault)

Arhiva este adesea percepută ca un spațiu static, prăfuit, plin de documente vechi și organizat într-un mod tradițional, dar în realitate, conceptul de arhivă, așa cum este discutat de Foucault, este mult mai complex, funcționând ca un sistem discursiv activ și dinamic.

Ideea degradării memoriei, atât fizice cât și simbolice, este prezentă în mod deosebit în discuțiile despre arhivele vizuale, subliniind fragilitatea memoriei și a spațiilor urbane pe care le documentează, ca martori cruciali ai istoriei urbane, oferind o înțelegere mai profundă a trecutului unui oraș și servind ca bază pentru reconstrucția sau reinterpretarea acestuia.

Conceptul de „oraș ca arhivă” sugerează că spațiile urbane, prin structurile și evenimentele lor, devin depozitare ale memoriei colective culturale și istorice, iar arhivele vizuale ajută la accesarea și explorarea acestor amintiri.

Orașul ca protagonist al memoriei cinematografice

Prin intermediul arhivelor vizuale, orașele pot fi înțelese ca spații narative, unde fiecare imagine contribuie la o poveste mai largă despre identitatea și evoluția urbană. Digitalizarea și noile tehnologii au transformat modul în care arhivele vizuale sunt utilizate și accesate, facilitând o explorare mai profundă și o conexiune mai strânsă între memoria colectivă și spațiul urban.

Filmele Sans Soleil (1983) de Chris Marker, Decasia (2002) de Bill Morrison și Los Angeles Plays Itself (2003) de Thom Andersen pot fi explorate ca studii de caz care exemplifică diverse moduri de utilizare și deconstrucție a materialelor de arhivă.

Sans Soleil (fig. 16) este un eseu cinematografic care explorează tema memoriei, atât personale, cât și colective, printr-o juxtapunere de imagini filmate în diverse locuri din lume, inclusiv a mai multor spații urbane. Marker utilizează arhivele vizuale pentru a conecta trecutul cu prezentul, punând accent pe modul în care memoria urbană este formată nu doar din clădiri și structuri, dar și din experiențele umane trăite în acele spații. Din perspectiva pedagogiei arhitecturii, filmul sugerează că orașele nu pot fi înțelese doar prin studiul formelor lor fizice, ci și prin înțelegerea modului în care acestea sunt trăite și amintite. Arhivele vizuale devin astfel un instrument esențial pentru a captura și a studia acest strat invizibil al memoriei urbane.

Decasia (fig. 17) este un film compus din fragmente de peliculă deteriorată, care creează o estetică unică a decăderii și a trecerii timpului. Filmul lui Morrison subliniază fragilitatea memoriei vizuale și, implicit, a memoriei urbane. Din perspectiva arhitecturii, Decasia arată cum spațiile urbane sunt supuse acelorași procese de degradare ca și peliculele de film, sugerând necesitatea conservării nu doar a arhivelor vizuale, ci și a structurilor urbane pe care acestea le documentează. Acest film poate fi interpretat ca o lecție despre impermanența arhitecturii și despre importanța păstrării documentelor vizuale pentru a înțelege și a proteja istoria spațiilor urbane.

Los Angeles Plays Itself (fig. 18-20) este un documentar-eseu care explorează reprezentarea orașului Los Angeles în cinema. Thom Andersen folosește fragmente din filme pentru a arăta cum arhitectura și spațiile urbane din Los Angeles au fost reinterpretate și recontextualizate în diverse moduri de către industria filmului. Filmul subliniază importanța arhivelor vizuale ca un depozitar al memoriei urbane, arătând cum orașul este transformat într-un personaj viu prin intermediul acestor reprezentări cinematografice. În contextul pedagogiei arhitecturii, Los Angeles Plays Itself evidențiază modul în care arhitecții și studenții la arhitectură pot învăța despre dinamica urbană și semnificația culturală a spațiilor prin analiza materialelor vizuale de arhivă, care adesea prezintă o versiune modificată sau simbolică a realității urbane.

Aceste trei filme, deși diferite în abordare și stil, ilustrează moduri în care arhivele vizuale nu doar păstrează trecutul, ci și îl reconstruiesc și reinterpretează, deschizând astfel noi perspective asupra istoriei și memoriei colective.

Colajul ca tehnică de exprimare a gândirii vizuale

Orașul modern este un amalgam de elemente diverse – arhitectură, infrastructură, cultură – ce coexistă și interacționează. Colajul urban evidențiază această complexitate, sugerând o realitate stratificată și dinamică.

Mai mult decât atât, gândirea vizuală este esențială pentru conceptualizarea și proiectarea utopiilor urbane. Aceste viziuni ideale sunt adesea reprezentate prin colaje, care permit combinarea și juxtapunerile elementelor diverse pentru a crea imagini utopice coerente. Orașele reale, pe de altă parte, pot fi văzute ca un colaj viu, în care straturile istorice și stilistice se amestecă, reflectând complexitatea și dinamica vieții urbane.

Arduino Cantafora, în La città analoga (fig. 21), utilizează colajul pentru a reflecta orașul ca un mozaic temporal, îmbinând gândirea vizuală și idealurile utopice într-o reprezentare coerentă și complexă a spațiului urban. Aceasta ilustrează cum colajul poate dezvălui multiplele dimensiuni ale orașului, creând un dialog vizual între trecut, prezent și viitor.

Şi în lucrările personale orașul se dezvăluie ca o sumă de fragmente, o succesiune de imagini efemere ce pulsează la marginea percepției. Fiecare bucată de realitate se suprapune cu alta, creând o hartă instabilă a memoriei, un teritoriu unde contururile devin fluide, iar granițele dintre ce este și ce a fost se estompează. În această țesătură urbană, percepțiile se intersectează într-un joc al reflexiilor și umbrei, unde strălucirea unui geam spart se amestecă cu umbra unei clădiri demolate, desenând o cartografie a sentimentelor, a amintirilor dispersate.

Fiecare ungher poartă o istorie nescrisă, un ecou al celor ce au trecut, fragmente uitate ce ies la suprafață în momente de neașteptată claritate. Aceste spații intermediare neobservate adăpostesc un dialog tăcut al urmelor, un schimb continuu de energii latente, de imagini ce se suprapun, de vise ce se frâng. Orașul devine, astfel, un vast palimpsest al trăirilor, un loc în care fiecare colț ascunde o poveste, o frântură de viață, un moment suspendat între real și imaginar.

Concluzii

În acest text am explorat arhivele vizuale nu doar ca depozite de imagini, ci ca structuri complexe de semnificație, unde fiecare imagine este un semn ce invită la o infinitate de interpretări. Aceste arhive nu sunt neutre, ele sunt impregnate de tensiuni între ceea ce poate fi cunoscut și ceea ce rămâne ascuns.

Exercițiile de la începutul fiecărui proiect, prin care studenții sunt încurajați să capteze vizual și lingvistic reacțiile lor inițiale la spațiile explorate, dezvăluie importanța sensibilității subiective în procesul de interpretare. Prima impresie este acea sumă de detalii vii care deschide calea către o percepție fragmentată, dar profund personală a spațiului. Astfel, arhivele vizuale devin un teren fertil pentru creație, un loc unde memoria individuală și cea colectivă se întâlnesc și se împletesc într-un joc continuu al interpretării.

În contextul proiectului de arhitectură, suma imaginilor și documentelor (planuri, schițe, fotografii de construcție, modele 3D, desene tehnice, randări) reprezintă o înregistrare a procesului de design și execuție. Cu toate acestea, faptul că aceste materiale există nu le transformă automat într-o arhivă vizuală.

Acestea pot deveni o arhivă vizuală doar dacă sunt organizate și contextualizate, astfel încât să ofere o reprezentare clară și cuprinzătoare a proiectului și să poată fi revizitată după un timp. Stabilirea unor criterii standardizate pentru selectarea și categorisirea imaginilor este esențială, acestea putând afecta ce tipuri de imagini sunt considerate valoroase și ce aspecte culturale sau istorice sunt prioritar arhivate. Fiecare imagine necesită o descriere sugestivă și o suită de metadate care includ informații despre autor, data, locul, contextul captării, etc. și care facilitează căutarea și accesibilitatea. Altfel, rămâne doar o colecție de materiale fără coerență și fără capacitatea de a comunica pe deplin valoarea și complexitatea proiectului.

Aceste arhive pot fi simultan ancore ale realității și declanșatoare ale imaginilor mentale, o juxtapunere constantă între prezent și trecut, între ceea ce este vizibil și ceea ce este ascuns sub stratul imaginii. Filme precum Sans Soleil, Decasia și Los Angeles Plays Itself exemplifică acest joc cu memoria și percepția, fiecare cadru fiind o invitație la reevalua­rea a ceea ce vedem și a ceea ce am uitat. Ele ilustrează orașul nu doar ca spațiu fizic, ci și ca text deschis, un palimpsest unde se scriu și rescriu constant narațiuni culturale.

În spiritul de a păstra și totodată de a provoca reacții, arhivele vizuale fixează un moment și, totuși, acest moment este mereu supus reinterpretării. Acestea nu doar captează, ci și seduc, forțând privitorul să își reconsidere propria poziție în raport cu ceea ce este văzut. Astfel, devin o forță care ne provoacă să vedem dincolo de suprafață, să interogăm, să reinterpretăm și să redescoperim orașul ca un spațiu viu, o arhivă a memoriei în continuă transformare.