Linialogia, vizualizarea experienței locului și o grădină urbană

Un proiect din atelierul nostru, realizat de stud. arh. Ovidiu-Gabriel Păun în cadrul primului exercițiu al anului 3 de studiu, dedicat locului public, în anul universitar 2023-2024, a implicat memoria unui colț demolat al fostului cartier Uranus din Bucureșt­i (strada Emigrantului, acum dispărută). Tema de atelier viza interpretarea zonei mai extinse din jurul Pieței Națiunile Unite din București (un context cu mare densitate de stratificare istorică), dublată de mici intervenții individuale de ameliorare sau amplificare a calităților experienței urbane pietonale, valorificând astfel potențialul latent al locului. Accentul s-a pus pe rolul desenului ca instrument de cercetare personalizată și adecvată unui scop fenomenologic precis: absorbția subiectivă și obiectivă a peisajului urban. Am avut de asemenea în vedere trei obiective esențiale: (1) înțelegerea existențială a locuirii la nivel extins: peregrinarea în variatele locuri de interacțiune colectivă (locurile dintre clădiri) și zăbovirea în locurile primitoare; (2) grija amplasată, atenția acordată locului și protejarea interacțiunii colective în locul de care aceasta depinde; (3) interpretarea locului public ca pe o formă de rezistență împotriva omogenizării culturii construite: legătura construirii tectonice cu materialitatea amplasamentului și caracterul istoric al locului ca palimpsest.

Proiectul exemplificat aici s-a focalizat pe un loc rezidual din spatele cortinei de beton a Bulevardului Unirii, în zona de intersecție triunghiulară dintre strada bifurcată Dr. Paul Orleanu și strada Sfinții Apostoli. Acest triunghi folosit azi ca parcaj în jurul unei zone verzi precar amenajate a fost de fapt un fragment din Cartierul Uranus, demolat în 1982 pentru a face loc bulevardului numit atunci Victoria Socialismului, mai exact zona de întrepătrundere dintre străzile Sfinții Apostoli nr. 52-60, Emigrantului nr. 2 și 7 și Antim Ivireanu nr. 1-13 (segmente dispărute parțial sau total). Curbura străzii Sfinții Apostoli și, mai ales, cea a străzii Poenaru Bordea marchează vechiul traseu al Dâmboviței, cotul deviat ulterior în operațiunile de asanare și urbanizare a zonei de la începutul sec. XX. Lectura atentă a acestei zone a suprapus harta cartierului Uranus cu harta actuală. Liniile dispărute ale străzii Emigrantului și câteva dintre limitele vechilor curți adiacente șterse de pe harta actuală au redevenit vizibile în cadrul propunerii, ca o ancoră a memoriei locului. Liniile eradicate în urma demolării și-au făcut apariția acum ca linii fragile în suprafața triunghiului verde de azi – rămășita sistematizării socialiste brutale. S-a generat astfel o grădină urbană comunitară din fostele curți, prin readucerea lor în vizibilitate, amenajarea și păstrarea conturului lor individual. Ne-am imaginat că limitele istorice ar fi materializate în cel mai delicat mod cu putință, ca împrejmuiri firave din fire și stâlpi metalici, cu pergole, porți de intrare și perdele vegetale în plan vertical și orizontal, cu locuri de ședere și socia­lizare pentru locuitorii din zonă. Desenul de linie transmite tocmai ideea refacerii țesăturii generalizate a locului fără a apela la construirea convențională. Conturul fantomatic al unui fragment din strada Emigrantului reapare tulburător la suprafața palimpsestului și taie triunghiul verde existent cu o suprafață de piatră cubică recuperată, de mari dimensiuni, care reamintește de cartierul istoric demolat. Zece locuri mai mici sunt țesute ca un quilt, fiecare cu o identitate specifică, amenajate cu diferite materiale de pavaj mineral (pietre sau cărămizi recuperate, pietriș, pământ stabilizat etc.) sau ca suprafețe vegetale / grădini cu plante locale. Elementele de infrastructură existente sunt integrate în cadrul intervenției; limitele devin împrejmuiri poroase, semitransparente, invadate de plante, cu locuri primitoare, sălașuri umbrite, buzunare sau pliuri care pot fi însușite de locuitori în diferite moduri.

Post-factum, consider că acest proiect a depășit cadrul metodologiei de analiză contextualiste¹ formulate inițial prin tema noastră de atelier. Aș rezuma depășirea de semnificație sau surplusul de interpretare în două direcții fundamentale explorate recent în teoria arhitecturii: (1) linialogia sau țeserea vieții liniilor în formularea originală a antropologului britanic Tom Ingold; (2) vizualizarea calitativă a experienței locului în formularea arhitectului american Vincent B. Canizaro. Ingold explorează prin intermediul fenomenologiei linia ca pe un element primar al existenței umane, în mod special ideea de loc ca întrețesere de linii de viață la nivel cultural, social și fizic, cu referințe extinse către Gottfried Semper, James J. Gibson, Lars Spuybroek și Michel de Certeau. Canizaro investighează pe de altă parte mediile de reprezentare ale arhitecților (desenul fiind cel mai important) din punctul de vedere al înțelegerii locului și al creării de locuri (placemaking), împletind teoria pragmatistă a tehnologiei cu fenomenologia. Întrețeserea celor două discursuri mi-a sugerat un nou orizont de înțelegere a locului și revizuire critică la nivel pedagogic a principiilor clasice ale metodologiei contextualiste.

Prin urmare, interpretez acest proiect delicat de intervenție în spațiul public atât în termenii lui Tim Ingold, ca reacție linialogică la condiția unui palimpsest, în urma căreia liniile din hărțile istorice ies într-un mod îndărătnic la lumină pentru a regenera locul actual, cât și ca pe o reprezentare mediatoare, înțeleasă din experiența directă, capabilă să reactiveze memoria locului, așa cum este menționată de Vincent Canizaro. Intenționalitatea recuperatoare este dublată de grija asupra vieții locului, dar și de folosirea cu rezerve critice a mijloacelor digitale de reprezentare. Astfel, empatia față de viața amplasată și interrelaționarea trăsăturilor calitative ale locului converg firesc către deschiderea imaginației poetice în proiectare. Voi dezvolta în cele urmează acest orizont teoretic deschis prin desenul de arhitectură.

1. Viața liniilor: țesere și trasare

„Arhitectul Álvaro Siza compară sarcina de a proiecta cu urmărirea unui personaj, sau chiar a mai multor personaje care se îndepărtează mereu de el. Situația lui, spune el, nu este diferită de cea a romancierului, ale cărui personaje au un mod de a depăși capacitatea lui de a le fixa în scris. Este vital să nu le pierdem.”²

Antropologul Tim Ingold interpretează efortul arhitecților, proiectarea, ca pe o împletire de linii. Mai mult, numește demersul său teoretic original linialogie (linealogy), argumentând că peregrinarea pietonală, țesutul textilelor, observarea (urmărirea unui fenomen), cântatul, povestirea, desenul și scrisul au în comun desfășurarea existențială pe felurite tipuri de linii și o atmosferă care le învăluie.³ Liniile sunt fire sau fibre care se țes în sensul figurat sau propriu; această idee a preocupat gândirea lui Gottfried Semper în secolul al XIX-lea, susținând că originea arhitecturii se regăsește în țeserea textilă, zidul de închidere fiind în mod originar o împletire de fibre vegetale⁴. Liniile sunt pe de altă parte trasări, dâre, componente de bază ale desenului bidimensional, așa cum afirma Alois Riegl împotriva lui Semper, subliniind că în artă, trasarea, urma inscripționată, precedă împletirea⁵. Ingold preia ambele idei, linia ca țesere și linia ca trasare; desenul devine astfel o manipulare a firelor și o inscripționare a suprafețelor. Scrisul își are originea în desen, în gestul trasării, în mișcare, împletind firele narațiunii. Tocmai de aceea, binecunoscutele desenele de mână ale lui Álvaro Siza i-au atras atenția antropologului britanic, venind ca o confirmare a faptului că, în general, schițele realizate de mână ale arhitecților întruchipează faptul autentic de a desena. Prin modul ezitant, dar expresiv, ele dezvăluie o lume a locului și țes implicit un discurs în maniera unei plimbări pe sit. În această linie trasată de mână, firavă, neregulată, apare în mod originar gândul de arhitectură care urmărește personaje în liniile de viață ale locului sau în viața amplasată. Traducerea liniilor de viață în linii desenate pentru proiectul de arhitectură constituie un moment de revelare de care fenomenologia arhitecturii este constant preocupată. Linia fragilă, slabă, ezitantă, înceată, recalcitrantă uneori, aparține momentului conceptual al arhitecturii; primele linii trasate sunt limitele terenului, parcursurile, delimitările sau închiderile spațiale. Pe de altă parte, linia precisă, dreaptă, trasată în mod mecanic cu instrumente tradiționale sau digitale, este un produs al modernității și o consecință a modului de a media construcția arhitecturii prin desene tehnice codificate, adresate constructorilor. Schițele de mână realizate de Siza nu sunt de folos constructorilor pe șantier; ele transmit însă un mod de a gândi care pornește de la experiența locului și sunt vii pentru că dezvăluie, pe de o parte, viața locului mai mult decât conturul geometric al unui amplasament abstract, iar pe de altă parte, evidențiază suprafețele locului, nicidecum planuri euclidiene abstracte.⁶

2. Linii rătăcitoare și încâlcire socială, linii de ghidaj și linii de contur

„De ce liniile șerpuitoare desenate cu mâna liberă au un aspect mult mai realist și mai plin de viață decât liniile desenate cu o riglă, chiar și atunci când descriu margini drepte într-un mediu? Un răspuns este că, în timp ce linia geometrică abstractă, în reprezentarea unei muchii, reprezintă joncțiunea a două planuri, o muchie reală în mediul construit este formată prin joncțiunea a două suprafețe. După cum a subliniat James Gibson în lucrarea sa despre psihologia percepției vizuale, suprafața și planul sunt lucruri foarte diferite.”⁷

Desenele tehnice sunt inerte tocmai datorită abstractizării geometrice și codificării grafice care fac posibilă precizia execuției și mai ales asamblarea unor componente produse industrial. Asamblarea este opusul țeserii sau împletirii care constituie narativitatea și textualitatea, precizează Ingold. Este diferența dintre a asambla scenarii predefinite prin diagrame (de la care nu se poate devia) și a povesti un episod de viață cu multiple abateri și evenimente neprevăzute. Este diferența dintre a ocupa indiferent un mediu și a locui în mediu în sensul fenomenologic. Peregrinarea și mișcarea în mediu ilustrează la nivel social ceea ce Ingold numește meshwork (rețeaua de linii ca țesut reticular și fragil) în opoziție cu network (rețeaua modernă ce străpunge agresiv locul)⁹. Referința la parcursul de observare (path of observation) – noțiune folosită de psihologul James Gibson¹⁰ – explică aici modul în care linia întrețesută este capabilă să dezvăluie progresiv structura vizuală a mediului împreună cu celelalte simțuri, astfel încât să integreze cunoașterea fenomenologică de-a lungul parcursului, în opoziție cu asamblarea rațională de fragmente măsurabile din topografia convențională modernă. Locul înțeles topologic ca suprafață concretă, nu ca plan abstract euclidian, este de asemenea locul parcurs pietonal, cu momente dinamice și popasuri, în care se formează o înnădire a liniilor încâlcite de viață / knot of entangled lifelines¹¹. Peregrinarea – aspectul dinamic al locuirii – generează locuri, devine o formă de creație a locului (placemaking) prin ceea ce Michel de Certeau numea linii rătăcitoare (lignes d’erre)¹². Ingold face diferența între liniile de ghidaj (guidelines), invizibile sau vizibile (ca în exemplul axelor de translare / mișcare, sau în cel al stereotomiei suprafețelor arhitecturale) și liniile de contur (plotlines), întotdeauna vizibile și capabile să genereze figura vizuală pe un fundal de referință, conducând percepția vizuală¹³. Din punctul meu de vedere, liniile de contur au dominat abordarea contextualistă în arhitectură încă de la începutul anilor 1970, prin dominația gestaltistă a relației figură-fundal și binecunoscutul model al planului Nolli.

3. Liniile originare topologice, previziunea anticipativă și pedagogia fragilă

„Modelele noastre pentru artă și proiectare, sugerează Spuybroek, ar trebui în mod ideal să fie extrase nu din orologerie sau arhitectură, ci din grădinărit și gătit. «Un mare grădinar sau bucătar», observă el, «nu numai că vede starea lucrurilor, ci simte încotro se îndreaptă». Am numit acest sens previziune anticipativă: o previziune care nu se leagă atât de mult de o idee preconcepută a unui obiect final [...].”¹⁴

Desenul analitic dedicat interpretării contextului și schița conceptuală de proiectare dau măsura gândirii arhitecturale. Desenul devine în sine o formă de conversație în interiorul echipelor de proiectare: cei care colaborează intervin și modifică schițele preliminare astfel încât ideea proiectului să se evidențieze progresiv. În aceste schematizări, liniile originare sunt generate în mod direct de parcursul de observare, marcând limite, tranziții și diferențe. Muchiile și suprafețele sunt percepute în mod dinamic și multisenzorial, cu texturi, imprecizii și neregularități; implicarea corporală este fundamentală. Ingold remarcă sărăcirea desenului de arhitectură în proiectarea asistată de calculator care elimină necesitatea schițelor de mână caracterizate de ezitările grafice ale autorilor lor; linia digitală depersonalizată este perfectă în modul de trasare, însă, în urma ei, fazele conceptuale devin doar niște cadre fixe înșirate mecanic în „secvență genealogică”¹⁵, un simplu lanț de imagini, nicidecum o țesere de linii de viață.

Eu cred că proiectarea digitală poate fi deturnată parțial de la acest destin al înlănțuirii tehnologice și nivelării ontologice. Este posibilă medierea între desenul de mână și cel cu mijloace electronice, recuperând semnificația liniilor topologice, a liniei ca peregrinare. Linia topologică nu este linia obsesiei ordonatoare pe baza unor scopuri fixate ideologic, și nici linia fragmentată a postmodernității disjunctive care cultivă rupturile în țesutul urban și dislocările inspirate din concepte arbitrare, îndreptate explicit împotriva locului. Linia topologică recunoaște finitudinea existenței umane, fragilitatea și ezitarea gândirii dedicate locului, și faptul că locuitorii generează conștient și inconștient locuri în viața lor cotidiană și istorică. Liniile topologice caută pasaje pentru locuire în mijlocul rupturilor de țesut urban, pot fi înnodate cu alte linii de viață și au un final deschis, continuând întrețeserea.

Țeserea neregulată, uneori din petice, alteori ca o împâslitură, apare aici ca o metaforă elocventă pentru suprafața fragilă a mediului urban, transformată prin liniile de acțiune, mișcare, creștere și dezvoltare în lumea vieții cotidiene. Linia este elementul primar care conferă identitate (personală și colectivă) și permite readucerea la viață a socialului. Linia restabilește în arhitectură legătura vieții cu o lume formată din pământ și cer. Locul în calitatea de suprafață telurică oferă locuirii accesibilitate / permitere (affordance în terminologia lui James Gibson)¹⁶. O astfel de suprafață de susținere a vieții nu poate fi un plan neutru pe care sunt asamblate cu indiferență obiecte arhitecturale, nici o platformă care poate fi mobilată, ci interfața (in-between) între pământ și cer, în care regăsim pliuri, concavități, nișe, alcovuri¹⁷. Locul stratifică geologic și arheologic, iar straturile pot ieși la iveală, suprafața solului rămânând interstițială, supusă erodării și dezvăluirii.

Álvaro Siza lua în considerare urmele trecutului în teren și tiparele de viață ale locului în timpul primelor faze de proiectare a cartierului Quinta da Malagueira din Évora, Portugalia (1974-1997)¹⁸. În această lectură atentă a amplasamentului, surprinsă elocvent de arhitectul portughez în schițele sale, se degaja grija și empatia pentru loc. Ingold subliniază că în urmărirea parcursului, deci în înțelegerea unei situații existențiale, contează mai mult atenția și prezența observatorului în teren și mai puțin intenționalitatea acestuia. Percepția se exercită neîntrerupt de-a lungul căii de observație (path of observation), astfel încât locul să se dezvăluie în esența lui ca o plenitudine, nicidecum prin fragmente și cadre disjuncte.

Previziunea anticipativă la care Ingold face referire în citatul de mai sus este consecința linialogiei în calitatea sa de pedagogie fragilă (poor pedagogy)¹⁹, tradusă în înțelepciunea experienței. Metodele se construiesc pornind de la experiența concretă, ghidată de atenția la mediu și deschiderea către itinerariul tradus într-un un mod de viață, în care imaginația hoinărește cu prudență, ezitări, improvizații, curiozitate și uimire. Linialogia slăbește de fapt abordările „tari” metodologice în lectura locului și în creația de locuri (placemaking), oferind deschideri surprinzătoare la nivelul pedagogiei de arhitectură.

4. Liniile și vizualizarea experierii

„Folosirea formelor multiple cu privire la mediile de reprezentare și combinarea lor are drept consecință un sens multivalent al proiectului în curs de devenire și este prin urmare potrivită caracterului multivalent al locului. [...] Álvaro Siza [...] declara că «nimeni nu ar trebui să devină sclavul unui singure ustensile. Tocmai de aceea lucrez întotdeauna cu desene potrivite de la planșetă, cu schițe și machete în același timp.»”²⁰

Recunoaștem importanța desenului ca mod de exprimare prin gestul mâinii; e greu să ne imaginăm dialogul de atelier fără un creion în mână. Desenăm ad-hoc pe planuri topografice și pe orice capăt de hârtie linii care definesc parcursuri și limite. Prin desenul schematic originar rostim gândirea ca un proces, nicidecum ca pe o imagine definitivă; desenele tehnice nu au acest rol, ele doar precizează acțiuni constructive pe șantier, ca o consecință a deciziilor conceptuale marcate deja prin liniile originare topologice ale schițelor dedicate lecturii locului. Recuperarea liniei topologice poate fi explorată și prin mijloace digitale; Ingold nu recunoaște acest lucru, însă Canizaro subliniază necesitatea completării reciproce a mediilor de reprezentare diferite care revendică prezența liniei²¹. Tableta grafică mediază trasarea manuală cu editarea digitală; mai departe, schițele realizate pe tabletă se pot întrețese cu desenul de precizie (CAD); orice software de proiectare poate fi ușor deturnat de la desenul tehnic convențional pentru explorări calitative care traduc o înțelegere fenomenologică a locului și se întorc la suprafețe, mai degrabă decât la planuri. În acest caz, chestiunea autenticității trasării (și a folosirii texturilor prefabricate din programele de proiectare asistată) poate chestionată pe bună dreptate, dar este mult mai important potențialul creativ al combinării tehnicilor diferite de reprezentare și al instrumentelor care mediază trasarea liniilor, astfel încât să se remedieze lipsurile fiecărui instrument în parte, în final valorizându-se locul, nu tehnologia în sine.

Vincent Canizaro înțelege vizualizarea modului în care locul este experimentat în mod concret ca pe o extragere de semnificație, diferențiind între desenul-ca-privire (drawing-as-seeing) și desenul-ca-gândire (drawing-as-thinking)²². Desenul intervine aici ca un instrument capabil să medieze între ideile arhitecturale și reprezentarea lor grafică, reducând falia dintre experiența subiectivă amplasamentului și desenul care o exprimă. Mediile de reprezentare (desenul de mână, macheta, reprezentările asistate de calculator) influențează evident înțelegerea locului, selecția între acestea ținând cont de importanța pe care o are semnificația calitativă a experienței spațiale. În aceeași direcție cu Ingold, Canizaro afirmă că scopul principal al arhitecturii este creația de locuri (placemaking), de experiențe spațiale guvernate de atmosfere specifice, însă, în opoziție cu antropologul britanic, arhitectul american subliniază faptul că proiectarea de arhitectură este în mod primar un act intențional²³. Atributele calitative ale locului și ale locuirii în sensul lărgit fenomenologic pot fi capturate prin experiență directă și apoi valorificate în gândirea arhitecturală, în urma unui scop sau a unei predispoziții. Desenul este mediul de reprezentare capabil să aducă în prezență doar în mod indirect fenomene ale locului care nu sunt întotdeauna palpabile, ca de pildă activitățile sociale ale locuitorilor, locuirea cotidiană sau identitatea culturală. Proiectantul locuiește în proiecte prin mediul de reprezentare, prin desen de pildă (la fel ca și prin celelalte mijloace care îi stau la dispoziție), în sensul de a-și imagina și de a simți efectiv locuirea în spațiul prefigurat²⁴; în deplin acord cu arhitectul american, observ aici și analogia cu noțiunea de previziune anticipativă formulată de Ingold.

În concluzie, cred că un bun proiect de arhitectură poate întrețese modelul previziunii anticipative cu cele șase tipare identificate de Canizaro, capabile să ghideze vizualizarea bazată pe experiența directă a locului²⁵: (1) experiența directă și memoria – fixarea prin desen a experiențelor reamintite sau a imaginilor memorabile, arhetipurilor, referințelor și percepției multisenzoriale; (2) intenționalitatea – scopul explicit sau implicit al proiectării activate de memorie și imaginația poetică; (3) abilitățile proiectantului – capacitatea acestuia de a mânui cu măiestrie și creativitate ustensilele de reprezentare; (4) deschiderea către mijloace multiple de reprezentare și combinarea tehnicilor; (5) empatia și interrelaționările înțelese ca locuire imaginativă în proiect sau înțelegerea locului deopotrivă ca locuitor și ca vizitator, prin desene care dezvăluie participarea la proiect, mișcarea în mediu, sentimentele, senzațiile și semnificațiile declanșate în urma experienței; (6) deschiderea și libertatea imaginativă în mediul variat de reprezentare și în procesul de proiectare – acceptarea ambiguităților, ezitărilor, reținerilor, incompletitudinii și incertitudinii față de formulările conceptuale.