Fragmente ale modernismului tradiționalist în locuirea colectivă a Bucureștiului interbelic

În perioada interbelică arhitectura din România a fost puternic influențată de dinamica dintre tradiție și modernitate, văzute drept două concepte uneori incompatibile. Tema definirii identității naționale este o problematică intens dezbătută în literatura de specialitate a vremii, conturându-se astfel în rândul arhitecților și intelectualilor de epocă trei tabere distincte (tabăra progresiștilor, tabăra tradiționaliștilor și tabăra celor care încercau să concilieze cele două extreme), care au încercat să lămurească atât incompatibilitate dintre modernitate și tradiție, cât și direcția pe care arhitectura românească ar trebui să o urmeze în contextul definirii unei identități naționale. În acest climat de căutare a unor trăsături autentice românești, dar și de dorință de aliniere la practicile moderne occidentale, arhitecții interbelici se confruntau cu un conflict recurent referitor la atitudinea pe care trebuie să o adopte în proiectare pentru a produce o arhitectură autohtonă.

Prima concretizare a unui limbaj arhitectural modern, care încearcă să sintetizeze modelele tradiționale locale prin intermediul unei gramatici eclectice este stilul neoromânesc, prin care România a reușit să își consolideze poziția în civilizația occidentală. Arhitectura neoromânească este astfel un rezultat incipient al redefinirii identitare și, deși este considerată o mișcare mai degrabă programatică, decât un stil unitar¹, reprezintă un prim semn al unei reale sincronizări cu occidentul² prin căutările formale specifice începutului de secol XX. Cu toate astea, o parte din arhitecții momentului, preocupați de tradiția românească în contextul importurilor moderne, intră în conflict cu susținătorii arhitecturii neoromânești, sub pretextul compromiterii identității naționale, care în perioada interbelică își schimbă atât înțelesul, cât și sensul. Aceștia sunt promotorii modernismului românesc temperat³, care reușește să creeze sinteze unice între referințele occidentale și cele locale, atenuând discursul modernist printr-o propunere integrată armonios cu specificul local. Astfel, raportat la nucleul dur al Mișcării Moderne și, totodată, la contextul căutărilor identitare locale, față de care nu rămâne indiferent, modernismul românesc tradiționalist⁴ capătă un caracter instrumental puternic, specific gândirii moderne.

Ideologia și vocabularul formal al Mișcării Moderne sunt adaptate circumstanțelor locale, lăsând loc apariției unor nuanțe specifice ale modernismului românesc tradiționalist care amintește, prin sensibilitatea pe care o are față de contextul în care este conceput, de această preocupare adânc înrădăcinată în tradiția locală. Adepții acestei variante de modernism impur⁵ reușesc să țină pasul cu Zeitgeist-ul momentului, fără să adopte o tendință de uniformizare a practicilor de arhitectură, adaptându-se constant la contextul regional (la condițiile de relief si climă, la practicile locale, care nu sunt similare în toate regiunile României). Astfel, practica de arhitectură modernă din perioada interbelică reprezintă rezultatul unei adaptări reale a modelului occidental reprezentat de Mișcarea Modernă la spațiul cultural complex al României, fiind subiectul interferenței între modele culturale diferite.

Tema locuirii a reprezentat o preocupare majoră în contextul modernizării accelerate și al transformărilor urbane a Bucureștiului interbelic. Dezvoltarea rapidă a orașului și creșterea cerințelor legate de confort și igienă au impus o regândire profundă a structu­rilor urbane și a formelor de locuire. În acest context, arhitectura colectivă a început să capete o importanță deosebită, reflectând noile tendințe ale plasticii moderne, fiind astfel pusă într-o dificultate de a asimila tradiții vernaculare, întâlnite adesea în proiectele de locuințe unifamiliale. În timp ce locuința individuală rămânea relativ neschimbată⁶, locuirea colectivă devenea simbolul progresului și al inovației, fiind un răspuns modern la nevoile tot mai diverse ale populației urbane, reușind cu greu să încorporeze nuanțe locale.

Integrarea locuirii colective în țesutul urban românesc existent s-a dovedit a fi dificil, iar criticile aduse asupra intervențiilor făcute în acest sens nu au ezitat să apară. Doar doi dintre arhitecții momentului care au semnalat inadvertențele între modelul occidental de blockhaus și adaptările acestuia în București sunt Florea Stănculescu și Marcel Iancu. Au fost evidențiate problemele create de amplasarea unor astfel de clădiri pe străzi înguste și dense ale orașului, care, în ciuda confortului modern pe care pretindeau să îl ofere, deveneau mai insalubre decât casele tradiționale din rațiuni funcționale de lumină, ventilație, pe care nu reușeau să le îndeplinească. „Un blockhaus făcut între calcane, pe străzi înguste, cu tot confortul modern, este poate mai insalubru decît casele vagon ale Bucureștiului de ieri.”⁷

Reflectând astfel asupra necesității unei armonizări între locuința colectivă modernă și condițiile locale, problema adaptării programului de locuințe colective la orașul interbelic București surprinde condițiile particulare ale contextului urban românesc, cât și dificultatea gestionării și adaptării modelului occidental la specificul local. Această disonanță dintre locuința individuală și cea colectivă a marcat evoluția arhitecturii interbelice, evidențiind nevoia de soluții sustenabile pentru toate programele de arhitectură, care trebuie adaptate la specificul local.

În acest context, arhitecții activi în perioada interbelică, reprezentanți ai modernismului tradiționalist, dau dovadă de un spirit eclectic și flexibil, propunând un modernism echilibrat și neostentativ⁸, caracteristic fiecărei zone în care se regăsește sau fiecărui program de arhitectură pe care îl reprezintă. Henrieta Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu sau Octav Doicescu sunt doar câteva exemple de arhitecți care se orientează spre unregionalism modern, încercând nu să interpreteze formele tradiției autohtone, ci să îi înțeleagă caracterul specific în termeni de proporție și scară, relație interior-exterior, materiale și tehnici.

Sensibilitatea față de context, atenția la detalii, dar și preocuparea pentru capturarea esențialului în materie de tradiții și obiceiuri locale în configurația spațială se regăsesc inclusiv în propunerile lor pentru locuirea colectivă, pe care au abordat-o cu aceeași atitudine conciliantă de a îmbina practicile locale cu cerințele societății moderne. Astfel, propunerile de locuințe colective, exemple ale modernismului tradiționalist, au fost soluții regionale moderne, care au încercat să aducă împreună proporția armonioasă, materialele autentice și tehnicile contemporane, într-o arhitectură echilibrată și neosten­tativă.

Arhitecta Henrietta Delavrancea este protagonista încercărilor de asimilare a practicilor vernaculare, reușind să țină pasul cu ritmul dinamic specific scenei occidentale a modernismului. Este cunoscută pentru numeroasele proiecte de vile de vacanță pe care le-a realizat în zona litoralului românesc, în orașul Balcic (oraș românesc pe atunci), unde glisează cu ușurință între materialități, funcțiuni, programe, limbaje și curente diverse, păstrând prin intervențiile sale imaginea pitorească romantizată a zonei, tehnicile și materialele locale nelipsind niciodată din repertoriul sau formal. A construit și în București un număr restrâns de vile și imobile cu locuințe colective în aceeași estetică.

Prin practica sa intensă desfășurată în zona Balcicului, modernismul tradiționalist promovat de Henriette Delavrancea-Gibory a devenit particular pentru viziunea sa. În proiectele din București, se poate observa integrarea unor elemente arhitecturale de influență balcanică, precum olanele, accesul pe colț, logia sau bovindoul în majoritatea proiectelor pe care le propune. Aceste inserții reflectă sensibilitatea și afinitatea pe care arhitecta a dobândit-o în vizitele sale la Balcic, îmbogâțind vocabularul modernist prin împrumuturi din arhitectura vernaculară a regiunii, creând astfel un dialog unic și personal între tradiție și modernitate.

Practici vernaculare în arhitectura locuirii colective

Unul dintre puținele exemple de imobile colective proiectate de Henriette Delavrancea în București este Imobilul Arapu, situat în parcelarea Jianu, pe strada Pictor Barbu Iscovescu. Acesta reprezintă un imobil de mici dimensiuni, realizat într-o zonă cu un regim de înălțime redus, cunoscută pentru unitatea stilistică cu nuanțe vernaculare propusă și realizată de Octav Doicescu prin proiectul său de parcelare. (fig. 1)

Henriette Delavrancea, adepta a aceluiași modernism temperat⁹, a venit cu o propunere ce se depărtează vizibil de estetica formelor rigide ale Mișcării Moderne, reușind să integreze tacit un imobil de locuințe colective într-un context destinat locuințelor individuale. Având o preocupare constantă pentru menținerea unui echilibru între plin și gol și controlând armonia volumetrică, marchează intersecția dintre două străzi printr-o rezolvare neobișnuită pe curb care denotă depărtarea de spiritul tradiționalist, reușind totodată să păstreze caracterul discret al intervențiilor sale. Folosește canoanele gândirii clasice și moderniste în ceea ce privește rigoarea compoziției geometrice în conturarea planurilor de arhitectură. Deși imobilul are dimensiuni reduse, cuprinde un număr surprinzător de mare de apartamente, lucru care denotă preocuparea pentru densificarea locuințelor colective. Aparatul complex al spatiilor servante, adesea întâlnit în imobilele moderniste din România, este de data aceasta nu la fel de laborios și complex, fiind chiar omis din unele apartamente. Acest lucru sugerează o tranziție a societății române către un stil de viață modern, mai puțin burghez (fig. 2), care nu mai necesită un pachet de spații servante complex.

Din punct de vedere volumetric, raportul dintre plin și gol este evident în favoarea plinului, dar se manifestă printr-un joc subtil între cele două, inițiind la nivelul fațadei un dialog între elemente de inspirație vernaculară precum cornișa accentuată cu olane (fig.5), logia pe colt (fig. 4) și o formă spațială interpretată a geamlâcului (fig. 3). Compoziția este totodată influențată de diferențierea parterului față de etajele superioare printr-un detaliu de consolă abia perceptibil, care este amplificat mai degrabă de umbra ce rezultă în urma decalajului fin realizat. Acest gest al delimitării registrului inferior și accentuarea registrului orizontal reprezintă practici ale modernismului mediteranean, pe care arhitecta Henriette Delavrancea și le-a format prin proiectele sale din zona mediterană.

Motivul logiei pe colț, spațiu destinat interacțiunii cu mediul exterior de dimensiuni considerabile, reprezintă un alt element de inspirație vernaculară care contribuie la echilibrul compozițional al volumetriei generale. Deși la origine, poziționarea spațiului de tip logie pe colt, poate fi atribuit unui spirit modern, care caută exprimarea “eliberării colțului” și o deschidere amplă către exterior, propunerea arhitectei îmbracă un spirit vernacular printr-o interpretare originală. Logia propusă de Henriette nu caută să accentueze deschiderea spațiului interior către exterior, ci rămâne mai degrabă o extensie subtilă a spațiului privat al casei, oferind prilejul unei expuneri discrete. Deși este evidențiată printr-o cornișă cu rol decorativ, logia își păstrează caracterul introvertit, situându-se delicat la granița dintre interior și exterior. Nu proclamă deschiderea sau transparența, ci conservă un sentiment de reținere și echilibru.

În compoziția volumetrică intervine și prezența streașinei, care este plasată în dreptul tuturor ferestrelor, și logiilor. Streașina, preluată din vocabularul arhitecturii tradiționale românești, dar și reminiscență a cornișei clasice, este reinterpretată și adaptată contextului urban într-o formulă proprie arhitectei. Aceasta nu mai apare la intersecția dintre suprafața verticală și acoperiș, cum se regăsește în mod tradițional, dar își păstrează rolul funcțional într-o formulă adecvată contextului. Astfel, oferind „un registru de umbră asupra părților luminate”¹⁰, interpretarea poate fi ușor criticată, întrucât pare să devină mai degrabă un element decorativ, prin utilizarea ei excesivă.

Interpretarea geamlâcului realizată de Henriette Delavrancea nu se aliniază conceptului de spațiu de trecere, precum coridorul sau spațiului de tip verandă (galerie care alcătuiește anexa unei locuințe), ci este adiacentă spațiul de zi – sufrageria. Propunerea sa, prin compunerea ferestrei pe trei laturi, este folosită ca un prilej de extindere către exterior. Arhitecta subliniază astfel dorința de a întări și amplifică conexiunea cu mediul înconjurător, oferind astfel o continuare armonioasă a interiorului în afara casei. În cazul imobilului Arapu, poate fi vorba și de o adaptare la limitările contextului urban în ceea ce privește pătrunderea luminii și orientarea cardinală, întrucât această tipologie de fereastră permite pătrunderea luminii de pe trei direcții și este probabil ca poziționarea pe latura cea mai apropiată de limita de propietate, să nu fie o coincidență.

În ceea ce privește materialitatea, ca și în cazul altor proiecte realizate în București, arhitecta Henriette Delavrancea a optat pentru alegerea unor materiale discrete, apropiate de estetica modernă (tencuiala lipsită de textură). Excepție fac olanele, care sunt o reminiscență a pitorescului mediteranean și au o prezență puternică în oraș prin contrastul pe care îl generează.

Cu toate că apelează prin numeroase gesturi la limbajul arhitecturii vernaculare și practicile specifice acesteia, reușește să păstreze o înfățișare modernă a programului pe care îl proiectează în ceea ce privește compoziția generală a volumului și geometriile complexe ce determină spațiul.

Configurația apartamentelor evidențiază, de asemenea, modernizarea stilului de viață bucureștean, renunțând la spațiul generos al HALL-ului în favoarea unui hol de acces de dimensiuni reduse, care preia și rolul de distribuție. Zona de zi este redusă la una sau două încăperi, conectate „Prin deschiderile mari ce se pot face (…), se pot folosi la un moment dat toate aceste încăperi cu una singură mare.”¹¹ Astfel, HALL-ul, interpretat inițial ca un spațiu care evocă vatra din casele vernaculare¹², păstrând rolul central al socializării și ospitalității, esențiale în viața de zi cu zi a românului, dispare și este înlocuit de un simplu aparat de distribuție.

În ciuda preocupării pentru densificare, arhitecta păstrează în tipologia apartamentelor un element distinctiv al proiectelor sale - spații exterioare generoase. Deși dimensiunea apartamentelor este redusă, în comparație cu alte imobile moderniste ale vremii, trei din cele patru apartamente beneficiază de logii spațioase, comparabile ca dimensiune cu o cameră de zi, ceea ce subliniază preocuparea pentru relația dintre om și mediul exterior. Relația dintre interior și exterior, element fundamental în arhitectura vernaculară, rămâne un punct central în practica arhitectei Henriette Delavrancea, chiar și atunci când aceasta se îndepărtează de estetica tradițională.

Reflecții asupra desenului de arhitectură în proiectul lui Henriette Delavrancea

Sensibilitatea față de context și atenția la detalii sunt principii neschimbate în proiectele arhitectei, reflectând o continuitate a preocupărilor pentru adaptarea la context. Imobilul Arapu, ilustrat în planurile găsite la arhivă, relevă această preocupare, cât și dorința invocării unei atsmosfere specifice în proiectul de arhitectură. Henriette Delavrancea detaliază în proiectele sale întotdea­una materialitatea spațiilor desenate și sugerează o configurație a mobilierului specific funcțiunilor propuse (fig. 6). Atât vegetația introdusă în desene, cât și tratamentul atent al materialelor și mobilierului sugerează o atenție profundă față de atmosfera creată și o preocupare pentru narațiunea spațiului conceput, aspect neîntâlnit de obicei în desenele arhitecților moderniști. Astfel, lirismul proiectului devine mai ușor de descifrat prin grafismul sensibil al schițelor sale, depășind simpla funcțiune și devenind o expresie a căutărilor sale în ceea ce privește atmosfera spațiilor concepute, a relațiilor căutate dintre spațiile interioare, dar și a acestora cu spațiul exterior al orașului. (fig. 7,8)

Imobilul Arapu reprezintă un exemplu elocvent al modului în care H. Delavrancea, adeptă a modernismului tradiționalist, a reușit să îmbine sensibilitatea față de contextul local cu principiile arhitecturii moderne. Practica sa în București, un oraș unde condiționările de context, funcțiune și legislație au impus limitări considerabile, a demonstrat însă capacitatea arhitectei de a adapta aspirațiile vernaculare la un cadru urban dinamic și complex. Această abilitate de a negocia între nevoile funcționale impuse de locuința colectivă, aflată în plină evoluție, și dorința de a păstra o legătură cu specificul local a consolidat o viziune arhitecturală distinctă, în care lirismul și materialitatea devin elemente esențiale pentru crearea unei atmosfere autentice, identificată cu ușurință în desenul de mână al acesteia, care ajută la configurarea relației dintre interior și exterior, într-un echilibru profund al arhitecturii în relație cu contextul său urban.

Note

1. GAVRIS (CRITICOS), Mihaela și ZAHARIADE, Ana-Maria. The Neo-Romanian Style - Elements of Language. în Genius Loci. National and Regional in Architecture; between History and Practice. Simetria, București, 2002.

2. ZAHARIADE, Ana Maria et ali. Teme ale arhitecturii din România în secolul XX. ed. Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 6.

3. CRITICOS, Mihaela. Art Deco sau Modernismul bine temperat. ed. Simetria Arcub, București, 2009.

4. Modernismul tradiționalist este o denumire proprie atribuită versiunii autohtone a modernismului care a preluat elemente din limbajul vernacular românesc.

5. ZAHARIADE, Ana Maria et ali. Teme ale arhitecturii din România în secolul XX. ed. Institutului Cultural Român, București, 2003.

6. CANTACUZION, G.M.. Modernismul și arhitectura românească. în Izvoare și popasuri. ed. Eminescu, București, 1977, p. 341.

7. STĂNCULESCU, Florea. Contribuții la afirmarea arhitecturii românești. editura Tehnica, 1987, București, p32.

8. CRITICOS, Mihaela. L’Architettura e Cosa Orna-mentale sau despre arhitectură ca surplus necesar. teza de abilitare, 2020, p. 41.

9. CRITICOS, Mihaela. Well-tempered Romanian Modernism of the Interwar Period. în Harry Stern and the Architectural Modernism in Bucharest. F.A.I.I.T., Haifa, 2014.

10. MITRACHE, Georgică. Traditie și modernism în arhitectura românească. editura UAUIM, București, 2002.

11. PLĂMĂDEALĂ, I. Un interior (hall). în revista Căminul. București, 1928, p. 12.

12. Conform lui LASCU, Nicolae. Introducere. Contribuții la afirmarea arhitecturii românești. Ed. Tehnică, București, 1987, p. 32.

Surse imagini

Fig. 1: Parcelarea Jianu, imagine din arhiva Willy Pragher, sursa: https://www.simplybucharest.ro/?p=58008, (accesat 20 august 2024).

Fig. 2: plan etaj I, Imobilul Arapu, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursa: arhiva PMB București, dosar 321/1938 I Galben.

Fig. 3: detaliu geamlâc Imobilul Arapu, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursă: arhiva personală a autorului.

Fig. 4: detaliu logie pe colt deschisă Imobilul Arapu, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursă: arhiva personală a autorului.

Fig. 5: detaliu cornișă Imobilul

Arapu, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursă: arhiva personală a autorului.

Fig. 6: detaliu fațadă Imobilul Arapu desen de mână, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursa: arhiva PMB București, dosar 321/1938 I Galben.

Fig. 7: detaliu fațadă desen de mână, Imobilul Arapu, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursa: arhiva PMB București, dosar 321/1938 I Galben.

Fig. 8: detaliu mobilare plan etaj I desen de mână, Imobilul Arapu, arh. Henriette Delavrancea-Gibory, sursa: arhiva PMB București, dosar 321/1938 I Galben