Desenul ca instrument în lectura morfo-tipologică a țesutului tradițional difuz. Studiu de caz – zona Popa Nan

Lectura morfo-tipologică

Metoda de investigare a orașelor bazată pe lectura morfo-tipologică a fost fundamentată în cadrul școlii italiene condusă de Saverino Muratori, arhitect format în perioada Reformei Gentile din 1923, care a avut la bază o încercare de a restabili cunoașterea scolastică a valorilor umaniste și a științei¹. Concomitent, Muratori este influențat și de ideile lui Gustavo Giovannoni care în lucrarea sa Vecchie Città ed Edilizia Nuova (1913), aduce în discuție studiul orașului bazat pe investigarea morfologiei acestuia ca o potențială metodă de a gestiona divergența dintre cele două viziuni care au marcat începutul de secol XX – cea inovatoare, care punea pe primul loc adaptarea cu orice preț a orașelor la noile cerințe de viață și cea conservatoare, care tindea spre muzeificarea orașelor. Giovannoni propune investigarea și înțelegerea orașelor prin cunoașterea directă în detrimentul formulelor și teoriilor, care reprezintă pentru acesta negarea urbanismului: „vor să facă simplu ceea ce este complex, abstract ceea ce este concret, identic pentru toate locurile“². Astfel, instrumentul principal al cunoașterii directe, propuse de acesta, este releveul cu ajutorul căruia straturile urbane sunt sondate în profunzime:

„Cel mai des cunoașterea rezultă din trama actuală a cartierelor orașelor, care – chiar dacă au fost înnoite de mai multe ori în ceea ce privește construcțiile și aspectul arhitectural – nu și-au schimbat esențial vechea planimetrie. În orașele vechi, se verifică frecvent – dacă nu întotdeauna – legea persistenței planului, de mare interes pentru noi, nu numai din punct de vedere istoric și arheologic, dar mai ales pentru a înțelege tipologia acelor zone pentru care istoria rămâne realitate urbană.”³

Saverino Muratori preia din principiile lui Giovannoni și dezvoltă propria metodă de investigație și de intervenție care are la bază conceptul de storia operante (istorie operativă), care funcționează atât ca un mijloc de cercetare dar și de intervenție. Acesta își definitivează metoda în lucrările Studi per una operante storia urbana di Venezia (1959) și Studi per una operante storia urbana di Roma (1963) în cadrul cărora, prin intermediul releveului, sunt surprinse toate transformările morfologice ale țesutului urban de-a lungul etapelor evolutive. Pentru Muratori, investigarea istoriei și decodificarea straturilor urbane și a morfogenezei acestora conduce către o înțelegere autentică a orașului și a proceselor acestuia, dar și către o metodă de intervenție care are potențialul de a reconcilia conflictul dintre cele două direcții teoretice enunțat anterior de Giovannoni – între intervențiile radicale propuse de novatori în numele progresului și intervențiile de muzeificare ale conservatorilor. Direcția școlii italiene este continuată de mai mulți teoreticieni succesori ai lui Muratori – unul dintre cei mai marcanți fiind Gianfranco Caniggia, care, la rândul său, realizează două studii bazate pe lectura morfo-tipologică: Lettura di una città: COMO (1963) și Lettura di Frienze (1984), dar și Lettura dell’edilizia di base (1999), scrisă împreună cu Gian Luigi Maffei.

În cadrul metodologiei lecturii morfo-tipologice se regăsesc două concepte care înglobează esența acesteia: istoria operativă și tipologia procesuală – cu instrumentul său principal, tipul, ca element de sondare în straturile urbane prin reducerea acestora la elementul constitutiv primar. La acestea se adaugă și alte elemente componente ale țesutului urban: celula elementară (tip de bază pe a cărui structură se dezvoltă viitoarele tipuri), insula (element al țesutului urban delimitat de străzi pe toate laturile), textura urbană (aspectul general al fondului construit în funcție de valorile raportului construit-neconstruit), calea (cea mai rapidă rută care conectează două puncte, pot fi: căi matrice, căi de locuire, căi de conectare, căi de restructurare), aria de apartenență (spațiul neconstruit de pe o parcelă, care aparține fiecărei locuințe), fâșia de apartenență (frontul stradal format dintr-o serie de clădiri care fac parte din aceeași tipologie).

Pornind de la ipoteza că țesutul urban reprezintă o arhivă a orașului, în care s-au depozitat stratificat mărturii despre devenirea acestuia, lecturarea elementelor martor poate fi revelatoare pentru recompunerea unei imagini complete și coerente a devenirii acestuia. Prin păstrarea și preluarea ideii de arhivă urbană, țesutul poate fi descompus în elementele sale componente fundamentale (rețeaua de căi, structura insulelor, textura construitului, tipul) care, la rândul lor, sunt transcrise prin desen și descompuse în funcție de etapele principale de dezvoltare. În acest mod, straturile arhivei urbane sunt sondate pentru ca mai apoi să fie transpuse, prin intermediul desenului, într-o arhivă vizuală menită să fie lecturată pentru o înțelegere profundă a evoluției țesutului urban. Desenul devine astfel un element mijlocitor care mediază relația dintre realitatea urbană și cunoașterea teoretică și cu ajutorul căruia anumite aspecte legate de morfogeneza orașului, mai puțin evidente sau chiar invizibile la o primă privire, sunt descoperite, relevate și aduse în prim-plan pentru a putea fi lecturate și înțelese, această metodă de investigație prin desen urmând să fie ilustrată în continuare.

Rețeaua de căi

În ceea ce privește rețeaua de căi, se poate observa la nivelul schemei generale a Bucureștiului formarea nucleului la intersecția celor două linii de forță⁴ – calea matrice preexistentă și cursul de apă – dar și tendința unei dezvoltări concentrice a orașului care, în lipsa fortificațiilor, are ca unice forme de delimitare o serie de barie­re amplasate pe inelul exterior. Geneza zonei Popa Nan este legată de apropierea de calea matrice preexistentă – Ulița Târgului de Afară și de proximitatea celor trei bariere care devin puncte nodale pe traseul care limitează orașul. Între aceste două trasee apar apoi cele trei căi matrice care fac legătura între bariere și centru, de unde și structura radială a orașului. Schema generală surprinde momentul de geneză al zonei Popa Nan și modul în care pe structura majoră generată de forța punctului polarizator al centrului, de calea matrice preexistentă a Uliței Târgului de Afară, de cele trei căi matrice care se formează între aceste două elemente și punctele nodale ale barierelor de pe inelul exterior al orașului, apare o structură minoră de căi spontane de conectare care se dezvoltă total organic pe teritoriul terenurilor agricole existente.

În ceea ce privește evoluția rețelei de căi, de-a lungul etapelor se pot observa pe planul de la 1846 căile matrice și căile spontane de conectare organice, cu dilatațiile specific de tip maidan, care la 1911, deși sunt sistematizate si regularizate, apărând chiar și noi rute, păstrează totuși traseele generale anterioare. Cea mai firească tranziție este între planul de la 1911 și cel de la 1947 care păstrează toate traseele existente, adaugă câteva căi noi – de multe ori căi de tip intrare care sunt prelungite pentru a facilita conexiunea cu o altă cale – și dezvoltă o serie de căi de tip intrare, specifice perioadei interbelice, care nu modifică drastic rețeaua de căi, dar care fac posibilă folosire cât mai eficientă a centrului insulelor. Planul căilor de după intervențiile socialiste și implicit cel din prezent, deși păstrează traseele căilor matrice, acestea sunt remodelate devenind căi de restructurare. Apar mutații și la contactul dintre căile de locuire și căile matrice. Dacă în perioadele precedente căile din rețea se legau direct cu căile matrice, acum apare o rețea secundară de căi de conectare în spatele bulevardelor sistematizate, care scurtcircuitează conexiunea directă. În arealul din centrul zonei se menține cel mai bine permanența planului de căi. Cele patru schițe surprind patru etape de transformări majore ale rețelei de căi: etapa de început cu traseele organice și maidanele, perioada de regularizare de la început de secol XX, apariția căilor de tip intrare din interbelic și etapa de restructurare urbană din socialism, în același timp fiind relevată și permanența planului, prin păstrarea multora dintre traseele căilor din prima etapă, în pofida tuturor schimbărilor.

Structura insulelor

Dezvoltată în directă legătură cu rețeaua de căi, structura generală a insulelor urmează o cale evolutivă similară, după cum se poate observa din schițele care corespund acelorași etape de dezvoltare. În 1911, pe lângă regularizarea traseelor ordonatoare, se observă și înglobarea spațiilor libere de tip maidan în interiorul insulelor, dar și apariția unor insule prin divizarea cu căi de conectare a insulelor existente. Acest proces de divizare a insulelor, în special a celor de dimensiuni mai mari, se continuă și în etapa următoare, fiind completat și de înțeparea insulelor cu căi de tip intrare, care nu modifică amprenta generala a insulei, dar oferă posibilitatea de a folosi mai eficient centrele acestora care rămăseseră neconstruite. La fel ca în cazul căilor, în tranziția dintre etapele din 1911 și din 1947 se citește cel mai mare grad de permanență a planului, în timp ce planul din perioada socialistă introduce mutațiile cele mai pregnante și care deviază de la structura anterioară prin demolarea parțială sau integrală a unor insule existente și prin introducerea unei tipologii de insulă care funcționează după reguli diferite: insule libere, fără împrejmuiri, în centrul căreia plutesc unul sau mai multe blocuri de locuințe colective.

Textura Construitului

Planul de la 1846 surprinde o textură rarefiată cu un construit aproape risipit, concentrat de multe ori de-a lungul căilor matrice, cum ar fi Calea Călărașilor și cu multe zone libere dominante în raport cu cele construite. Dacă în cazul schițelor care ilustrau căile și insulele diferențele dintre planul de la 1846 și cel din 1911 nu erau surprinzătoare, fiind păstrate amprentele și traseele originale, în ceea ce privește textura construitului, lectura schițelor relevă o tranziție mult mai frapantă – o mare parte din țesut dispare în urma Marelui Foc și este înlocuit cu noul tip de locuire care devine definitoriu pentru zonă – locuința individuală de tip vagon care densifică zona. Deși spațiul liber încă tinde să domine în unele areale sau spre centrul insulelor, se poate observa o creștere considerabilă a construitului care acum alternează cu neconstruitul în ritmul casă-curte-casă-curte, care dă naștere în această etapă a ceea ce este denumit țesutul tradițional difuz. Pe planul de la 1947 se observă o evoluție firească a țesutului. Acesta se densifică de-a lungul rutelor principale dar și spre centrul insulelor odată cu apariția străzilor de tip intrare, păstrându-se totuși un ritm echilibrat între construit și neconstruit. Perioada socialistă introduce, în urma demolării a unei cantități considerabile de fond construit, zone cu blocuri de locuințe colective de-a lungul noilor bulevarde, care ies din scara locului prin dezvoltate masivă, atât pe orizontală, cât și pe verticală și care introduc astfel un efect de cortină opacă. În schițele de textură se citesc astfel atât evoluția și densificarea țesutului urban, tranziția de la țesutul rarefiat la țesutul difuz, dar și evoluția tipurilor de locurile: locuința de inspirație rurală, locuința vagon, vile și locuințe colective interbelice și blocurile socialiste.

Tipul

Celula elementară care stă la baza tipului de locuire inițial este compusă din două camere de formă pătrată, așezate simetric în plan, având ca element axial o încăpere centrală din care se realizează atât accesul din exterior în interiorul casei, cât și distribuția în cele două camere. Această tipologie este, de fapt, încă o mărturie a rădăcinilor rurale ale zonei, tipul casei cu tindă și două încăperi fiind unul dintre cele mai întâlnite în arhitectura tradițională rurală, mai mult de atât, în toate cele trei planuri întâlnim un alt element specific arhitecturii rurale: pridvorul – un spațiu acoperit, dar deschis, amplasat pe fațada lungă, principală a casei, prin intermediul căruia se face trecea de la exterior la interior.

La finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX apare tipul de locuire specific zonelor cu țestul tradițional difuz: locuința vagon, aceasta fiind în fapt o mutație a celulei elementare. Locuințele vagon păstrează nucleul celulei elementare la care se adaugă, prin procesul de adiționare, una sau mai multe celule secundare cu proporții similare. Deși densificarea construitului și divizarea parcelarului ar fi trebuit să conducă mai degrabă către tipul locuințelor înșiruite⁵, construitul, deși avansează până la limita de proprietate dinspre stradă, este amplasat cu spații de pauză, generând ritmul specific al țesutului difuz: construit-liber-construit-liber, cu „morfologia de tip pieptene, cu o țesere de construcții și de spații libere.“⁶ Schițele care ilustrează evoluția tipului surprind atât tranziția de la locuințele de inspirație rurală la locuințele vagon, dar și procesele care au generat tipul specific: divizarea succesivă a parcelarului și adiționarea de celule secundare și apoi adiționarea de unități de locuire diferite pe același lot.

Concluzii

Prin intermediul studiului de caz propus s-a verificat și s-a demonstrat ipoteza conform căreia desenul este un instrument important al lecturii morfo-tipologice, schițele și releveele fiind fundamentale în investigarea straturilor arhivei orașului prin transcrierea acestora din realitatea urbană în forme de reprezentare vizuală care surprind transformarea orașului de-a lungul etapelor sale evolutive majore. Informații valoroase care, în cadrul unui studiu istoric strict descriptiv ar fi putut fi mai puțin evidente sau chiar invizibile, au fost relevate cu ajutorul schițelor. Reprezentările vizuale au un impact mult mai puternic, reușind astfel să surprindă esențialul din istoria orașului sau a unei zone doar printr-o serie de schițe care ilustrează mutațiile apărute la nivelul elementelor majore ale țesutului (rețeaua de căi, structura insulelor, textura construitului, tipul). Desenul poate fi, deci, considerat un instrument de sondare, cu ajutorul căruia pot fi descoperite de la aspecte ascunse legate de viața și de evoluția orașului, până la esența devenirii acestuia.