Experimentarea gândirii vizuale prin desen

Despre reprezentare în contextul gândirii vizuale

În contextul arhitectural, conceptul de reprezentare poate fi înțeles în raport cu procesul de transmitere și receptare a informațiilor, unde actul de reprezentare înseamnă ori o reproducere a obiectului prin desene sau machete, ori este însăși obiectul construit care trebuie cunoscut de privitor, devenind o interfață.¹

În acest sens, reprezentarea prezintă atât un caracter fizic, cât și unul grafic. Prin cel fizic, ne referim la modul prin care configurația unei compoziții arhitecturale transmite informații despre utilitatea sa într-un anumit context, facilitând o anumită orientare spațială, în timp ce caracterul grafic poate căpăta forma unui discurs despre obiect, identificând și operând asupra calităților sale definitorii.

Conformarea formei arhitecturale este realizată cu ajutorul reprezentării grafice, unde gestul compozițional poate fi un element definitoriu. Astfel, descoperirea formei prin desen constituie un proces definit prin succesiunea deciziilor asimilate prin gesturi, efectuate cu scopul de a organiza informația compozițională.

Reprezentarea ca limbaj grafic și act de descoperire prin desen

În cadrul gândirii arhitecturale, gestul creativ este elementul catalizator care articulează o anumită compoziție. Gestul transmite o informație derivând din totalitatea experiențelor acumulate. Acesta poate fi considerat un echivalent grafic al limbajului corporal care dispune în mod cumulativ informații despre compoziția obiectului edificat. Astfel, gestul compozițional, precum trasarea unei linii, presupune o transpunere a ideii din planul gândirii și experienței, în realitatea construită, afirmă Simon Unwin.² Prin urmare, gesturile sunt evidențiate de natura mișcărilor umane și sunt înrădăcinate în corporalitate.

Gesturile compoziționale sunt influențate semnificativ de orizontalitate și verticalitate. De aceea, ele se regăsesc în articularea compozițională, atât în plan, cât și în secțiune sau elevație. Desenul, ca metodă de gândire în planuri și secțiuni/elevații, poate constitui o interfață grafică ce ordonează și conduce procesul creativ prin gesturi.³ Rudolf Arnheim scrie despre capacitățile modelatoare ale planurilor și elevațiilor în pocesul configurării spațiului arhitectural.⁴

În primul rând, planul este o interfață pentru organizarea cadrului arhitectural al activității umane. El ajută la dispunerea fluxurilor de circulație și structurarea spațiilor pentru a evidenția parcursul arhitectural, concretizând experiența unui spațiu existențial, organizat în locuri, trasee și domenii.⁵ În acest sens, gesturile compoziționale în schițele de plan încorporează intenții de parcurgere spațială, definind, în esență, experiența mișcării prin succesiunea încăperilor articulate în compoziția arhitecturală. Elevația și secțiunea mediază relația verticală a spațiilor. Ele conturează silueta și agregarea formală în relație cu gravitația.⁶ Astfel, reprezentările verticale ale clădirii, ca proiecții perpendiculare pe direcția privirii, materializează o interfață vizuală pentru scara și gabaritul obiectului arhitectural.

Într-o altă ordine de idei, verticalitatea asimilează o simbolistică aparte, ca reprezentare cultural-spirituală a interiorității spațiului. Filosoful Gaston Bachelard⁷ descrie spațiile locuinței într-o logică ce postulează dubla polaritate a verticalității. El remarcă opoziția pivniță – pod ca un parcurs vertical ce pleacă din spațiile care exprimă o interioritate tenebroasă, întunecată, către domeniul visării, cunoașterii și luminii regăsite în spațiile superioare. Prin urmare, schițarea volumetriei în secțiune comportă anumite gesturi care modelează organizarea pe verticală a experienței umane în relație cu parcursul arhitectural.

În definitiv, reprezentările verticale - secțiunile și elevațiile - izolează și direcționează sensul gestului modelator către silueta volumetrică accentuând agregarea sau fragmentarea volumetrică, iar reprezentările orizontale mediază dispunerea și orientarea volumetrică în context, articulând în profunzime spațiile în cadrul compozițional.

În continuare studiul va urmări, prin desene și text, o identificare a gesturilor principale care se nasc prin actul de trasare și delimitare grafică, având caracter generativ atât la nivel planimetric, cât și din punct de vedere volumetric. De asemenea, vor fi revizuite momente în care trasarea gesturilor grafice este un act de descoperire a contextului, construit și natural.

Linia

Linia articulează două puncte creând o relație direcționată, dar în același timp și o limită. Gestul liniar poate fi o exprimare a mișcării în spațiu, evidențiind, de fapt, axialitatea parcursului arhitectural, dar și influența efectului gravitațional. Din punct de vedere constructiv, linia asimilează actul de a trasa generatoarea conceptuală pentru un element arhitectural – un perete, o grindă sau un stâlp, atunci când ne referim la axa verticală. Compoziția liniară accentuează direcția unui spațiu, suscitând, de fapt, mișcarea către capete. Configurațiile definite prin gestul liniar condiționează juxtapunerea spațiilor în lungul unei axe compoziționale ori favorizează existența unui spațiu comun cu caracter liniar. La nivel urban, liniaritatea este marcată prin străzi și artere, în timp ce cadrul natural oferă contexte cu caracter liniar prin văi, râuri și lanțuri muntoase.

O clădire care amprentează peisajul cu o mișcare liniară este biserica Santa Maria degli Angeli de pe Monte Tamaro, proiectată de arhitectul Mario Botta. Mișcarea liniară este puternic înrădăcinată în plastica construcției, astfel încât forma si parcursul interior reiterează constant gestul de trasare care unește cele două elemente compoziționale principale – accesul și altarul aflat la o cotă inferioară. Spațiile preponderent liniare sunt determinate prin configurația planimetrică în lungul direcției care proiectează privitorul spre peisaj.

Ansamblul piscinelor din Leça proiectate de arhitectul Alvaro Siza se remarcă printr-o compoziție diferită, dar alcătuită cu gesturi similare. Povestind despre demersul proiectului autorul menționează faptul că linia reprezintă elementul compozițional cu rol fundamental în conturarea volumetriei proiectului. Gestul liniar, ca mișcare orizontală, materializat în cadrul compoziției prin amplasarea pereților, unește rocile aflate pe sit, pentru a delimita incinta piscinelor. Volumetria, în ansamblul ei, este articulată cu spații liniare sau prin variații volumetrice care sparg compoziția în elemente liniare ce delimitează parcursul arhitectural.⁸

Christian Norberg-Schulz vorbește despre prezența recurentă a liniei asimilată în contextul construit dar și în cel natural, numind arhitectură romantică⁹ toate elementele care pot fi descrise, analizate și înțelese prin gestul liniar – vertical și orizontal. Așadar, pădurea nordică caracterizată prin copacii înalți cu rădăcini puternice, vizibile încă de la suprafață sau orașul medieval, conturat de prezența grupată, organică, a șarpantelor și a turnurilor, sunt entități care pot fi surprinse vizual, dar și compozițional, prin linii.

Linia în compoziția fațadelor din clădirile orașelor medievale transpare prin sistemul constructiv¹⁰, prin faptul că structura alcătuită din elemente liniare este prezentă în fațade, dar și în interiorul clădirilor. Riflajele, pergolele și fațadele placate cu lemn sau construite prin suprapunerea buștenilor sunt descrise compozițional prin gesturi liniare.

O altă iterație formală ce poate fi surprinsă prin gesturi liniare și care are impact asupra spațiului datorită efectului gravitațional, este unificarea formațiunilor rupestre sub efectul timpului. Stalactitele și stalagmitele din peșteri creează în timp coloane care punctează vertical spațiul subteran.

În acest fel, are loc un schimb de substanță. Stalactitele se scurg, pietrificându-se în forme care se subțiază progresiv, în timp ce stalagmitele prezintă conformații cu baze solide care se ridică, descriind în spațiu o mișcare liniară, constantă care trădează, de fapt, orientarea, dar și dispunerea formală, care are un rol structural în relație cu gravitația.

Gridul

Gridul materializează o suprafață articulată, prin repetiția și dispunerea unor elemente după o regulă stabilită. Ca gest compozițional, el invită către o plastică arhitecturală unde raționalitatea și constrângerea date de o anumită ordine domină forma obiectului construit. Prezența gridului poate fi identificată atât în rezolvări caracterizate prin spații camerale, cât și prin spații hipostile. La nivel urban, gridul se citește prin organizarea circulațiilor și a insulelor, intersecțiile dintre circulații evidențiind astfel o segmentare a spațiului, în scopul de a crea un cadru specific de orientare atunci când acestea devin repere. Prin urmare, gridul organizează un câmp de informație în segmente sau porțiuni descifrabile, definind un set de elemente în relație cu întregul.

Norberg-Schulz scria despre forța ordonatoare a gridului în plastica arhitecturală, relaționând gestul de a trasa ortogonal spațiul, cu ordinea cosmosului regăsită în planul material. Prin urmare, el denumește arhitectură cosmică¹¹ tipurile de construcții din peisajele deșertice, unde nevoia de orientare și de a marca repere în orizontalitatea dominantă a mărilor de nisip este puternic materializată în spațiul construit, generând o plastică a regularității volumetrice.

De exemplu, în arhitectura Moscheii Al-Azhar din orașul Cairo, Egipt, la nivel planimetric, spațiul interior, dar și dispunerea volumetrică, sunt influențate de un grid ce organizează spațiului hipostil care găzduiește sălile de rugăciune. De asemenea, pasul traveelor este transpus în fațadele curții interioare prin ritmul arcadelor și plastica ritmată, dată de intervalul gol/plin.

Gridul este, de asemenea, o exprimare a raționalității în perioada modernă, caracterizată prin controlul formal și stabilitatea geometrică a gestului compozițional. O clădire care încorporează gridul ca fundament compozițional în organizarea planimetrică, dar și volumetrică, este Casa del Fascio, proiectată de arhitectul Giuseppe Terragni. În acest caz, gridul este evidențiat din punct de vedere compozițional prin modul în care pasul structural transpare în fațadă prin stâlpi și grinzi, dar și prin dispunerea golurilor. Această configurare generală este fundamentală și la nivel planimetric. Spațiile interioare sunt delimitate prin amplasarea pereților pe axele gridului care traversează grafic, dar și spațial, toată compoziția. În acest fel este conturată o constrângere în amplasarea elementelor arhitecturale care reglează relațiile dintre părți prin continuitatea vizuală ce rezultă din trasarea și conectarea axială a gestului grafic.

Delimitarea elementelor

Acest punct aduce în discuție actul prin care o zonă este delimitată și particularizată în relație cu un întreg compozițional. Suprafața trăiește prin existența limitelor de unde se naște. Percepția ei la nivel grafic este validată prin relația dintre plin și gol. Constructiv, suprafața este redată prin textura și plastica materialului și a modului de punere în operă. Din punct de vedere spațial, suprafața delimitează zone în cadrul fațadei sau marchează locuri în planul orizontal prin diferențe în textura și conformația pardoselilor interioare și exterioare. La nivel urban suprafețele pot fi spațiile libere, piețele delimitate prin fronturi continue. În contextul natural, la o scară mai mare, pădurile pot fi suprafețe care trăiesc prin contrast cu alte elemente naturale.

Continuând taxonomia formelor arhitecturale având ca bază tipul de agregare compozițională, Christian Norberg-Schulz încadrează toate rezolvările care sunt caracterizate prin lizibilitatea părților la nivel compozițional sub denumirea de arhitectură clasică.¹² Față de arhitectura romantică, unde linia are un caracter dominant și, în comparație cu arhitectura cosmică, puternic marcată de o ordine specifică, instanțele arhitecturale pe care el le consideră clasice sunt cele care au un aspect mediat, articulat sau, mai degrabă, agregat, în care elementele compoziționale prezintă o anumită autonomie sau delimitare în cadrul compozițional. Cu alte cuvinte, putem spune că este vorba de o plasticitate compozițională articulată prin delimitări succesive și vitalizată prin diferența, similaritatea sau complementaritatea părților.

Norberg-Schulz remarcă faptul că, în arhitectura greacă antică și în cea renascentistă există o tendință vizibilă care reliefează delimitarea părților în rezolvările compoziționale. Coloanele, frontoanele, ancadramentele, capitelurile, etc. sunt elemente care, prin particularitatea lor, intră în dialog unele cu altele, întregind, de fapt, gestul compozițional cu caracter aditiv, volumele adăugate fiind în acord cu cele existente.

De exemplu, în cazul Villei „La Rotonda”, proiectată de arhitectul Andrea Palladio, recunoaștem conlucrarea părților compoziționale printr-un procedeu de descompunere grafică care ne permite să vizualizăm modul în care intrările dispuse simetric conlucrează cu corpul rectangular principal, dominant, al compoziției arhitecturale. Acest procedeu poate fi transpus la nivelul detaliului, unde se întrezărește, de fapt, relația dar și echilibrul proporțional dintre coloane, cornișă și fronton.

Un proiect care poate fi încadrat în tipologia formelor reprezentate prin gesturi succesive de a delimita suprafețe este Centrul Cultural din orașul Tsuruoka, proiectat de SANAA. O analiză formală din perspectiva gesturilor grafice relevă un volum alcătuit prin suprapunerea, adiția și agregarea unor suprafețe delimitate spațial, fiecare având o anumită particularitate în cadrul ansamblului.

Mergând mai departe, vizualizând planul construcției, remarcăm ideea generală caracterizată prin gesturi care descriu delimitări succesive ale spațiului. Compoziția planimetrică pornește prin trasarea unei limite complexe care se raportează variat la context, într-o formă care acuză mișcări tentaculare cu o specificitate funcțională și formală proprie. Ulterior, amprenta planimetrică suportă delimitări secundare care secvențializează spațiul în mai multe camere unite printr-un spațiu comunicant ce ajunge să fie și foayerul sălii de conferințe și evenimente aflate în centrul geometric al compoziției.

Școala din orașul Paspels, proiectată de arhitectul Valerio Olgiati iese în evidență printr-o volumetrie unitară și compactă, însă gestul compozițional principal comportă elemente similare. Arhitectura se delimitează în peisaj printr-o siluetă monobloc ce primește goluri în relație cu spațiile interioare, tot printr-un act de delimitare. Prin urmare, ele ajung să fie elemente compoziționale independente, care trăiesc în planul fațadei în absența unui grid ordonator.

Organizarea planimetrică completează plastica arhitecturală prin aceleași gesturi. Sălile de clasă cuprinse în volumul monobloc sunt delimitate constituind, de fapt, entități/suprafețe separate ale aceleiași compoziții.

Concluzii

Acest eseu a încercat o succintă analiză a ideilor aferente gesturilor grafice descrise prin linii și delimitări. Ele conțin informații care ajung să materializeze proiecte, spații și în final, obiecte edificate.

Linia/axa, gridul și delimitarea/zonificarea – pot fi considerate generative prin dinamica actului de trasare care anticipează vectorii constructivi ai obiectului edificat.

Verticalitatea și orizontalitatea, ca planuri de acțiune ale gestului grafic, pot fi privite ca sensuri sau mișcări compoziționale influențate de gravitație. Pentru că aceleași forțe care influențează corpul uman, generator al gesturilor compoziționale, influențează și o clădire, reliefând de fapt influența verticalității și orizontalității din planul gândirii spațiale, în planul volumetriei construite. Așadar, desenul în secțiune sau elevație, implică o gestionare a maselor în relație cu efectul gravitațional, în timp ce schița planimetrică anunță motricitatea pe orizontală și parcursul arhitectural în cadrul spațiilor delimitate.

Gesturile compoziționale discutate în cadrul studiului pot să se regăsească în diferite combinații. Norberg-Schulz scrie despre arhitectura gotică, evidențiind complexitatea ei rezultată din articularea trăsăturilor asimilate prin gesturi complementare – romantic, prin elansarea verticală asimilată ca gest liniar în cazul majorității catedralelor din orașul medieval; cosmic, prin rigurozitatea dată de felul în care structura este modulată și subdivizată prin axe verticale și orizontale care încadrează arce structurale, materializând, în esență, ordinea divină în compoziția arhitecturală¹³;

În același spirit, putem identifica o compoziție arhitecturală care îmbină în mod armonios actul de a delimita suprafețe cu ortogonalitatea gridului. Pavilionul Barcelona este marcat volumetric prin mai multe suprafețe verticale și orizontale, care prin dispunerea lor creează spații interioare. În același timp, la nivel planimetric este suprapus un grid ca gest compozițional ordonator, după care suprafețele verticale și orizontale sunt amplasate, rezultând spațialitatea unui plan liber.

În final, pentru a ilustra convergența gesturilor compoziționale în cadrul rezolvărilor arhitecturale contemporane, vom aduce în discuție casa LOBA, proiectă de Pezo von Ellrichausen. O analiză a gesturilor compoziționale relevă utilizarea Raumplanului ca manifestare spațială a actului de a delimita suprafețe prin diferențe de nivel. Compoziția de ansamblu, din punct de vedere planimetric, dar și volumetric, acuză o dezvoltare liniară marcată de o axă trasată clar în care vectorul are drept capăt de perspectivă, peisajul. Gestul liniar este întărit printr-un spațiu continuu, accentuat de paralelismul pereților laterali ai construcției. Peste această liniaritate intervine actul de a delimita suprafețe prin diferențe de nivel, ca gest secundar, ce completează parcursul liniar al plasticii arhitecturale.

În definitiv, putem remarca importanța gesturilor grafice în cadrul gândirii vizuale ca elemente generative pentru spațiul arhitectural, prin multitudinea de iterații în care ele au stat la baza unor soluții variate. Diversitatea întâlnită în cadrul compozițiilor prezentate mai sus comportă o particularitate de remarcat datorită faptului că esența gestului grafic rămâne neschimbată, însă identitatea fiecărui proiect este dată de caracteristicile sitului¹⁴ sau de diferite teme ale gândirii arhitecturale, cum ar fi transparența¹⁵, verticalitatea¹⁶ sau parcursul arhitectural.