Despre abstractizare ca regăsire a esenței

Despre abstractizare

În sensul său propriu, de dicționar¹, abstractizarea reprezintă operația gândirii prin care se separă ceea ce nu este separabil în realitate, de considerare a unui lucru independent de legăturile lui, a unei substanțe independent de atributele ei sau invers; este, deasemenea, operația mentală prin care se desprind și se rețin unele dintre caracteristicile și relațiile esențiale ale obiectului cercetării. În același sens, abstractizarea face trecerea de la lumea concretă, la concepte, la abstract (fig. 1).

După cum spune Pier Vittorio Aureli în dialogul cu Ambrose Gillick despre procesul abstractizării², ca parte a prezentării ultimei sale cărți Architecture and Abstraction³, abstractizarea poate fi privită într-o strânsă legătură cu evoluția istorică, în special raportat la formarea societăților la scară mare, și presupune sintetizarea calităților esențiale ale unui fenomen dat. Astfel, abstractizarea nu este o idee sau un concept care poate fi detașat, ci este o condiție inclusă deja aproape implicit în interacțiunea cu mediul. Ca proces al gândirii, această sintetizare depinde atât de modul în care putem reduce informațiile care ne înconjoară la esență, cât și de momentul istoric în care a devenit necesară adaptarea răspunsului societății la o nouă perspectivă culturală. În cazul religiei, conceptele au fost redate prin forme antropomorfe pentru a facilita cunoașterea și înțelegerea și a le transpune în planul lumii materiale, reflectând procesul profund spiritual ce devine punte de legătură între experiența umană și experiența sacralității.

În acest sens, se poate face o asociere foarte directă cu semiotica sau limbajul, considerând abstractizarea ca fiind cel mai aproape de transpunerea realității la nivel mental prin cuvinte sau simboluri care descriu clase de obiecte. După cum discută Pier Vittorio Aureli în lucrarea sa, pornind de la abordarea lui John Locke, care în secolul al XVII-lea considera abstractizarea ca transformare mentală a aspectelor particulare ale realității în idei generale, limbajul și semiotica fac ca aceasta să fie înțeleasă ca parte din experimentarea realității sensibile și, în acest fel, ca derivat al condiției materiale, fizice a lucrurilor.⁴ Deși aparent sinteză mentală, abstractizarea nu poate fi disociată de lumea concretă.

Straturi și dezvăluiri: stări ale abstractizării

Trecând de la abstractizare ca algoritm sau sistem de clasificare la planul artei sau arhitecturii, se poate constata interdependența dintre factorul temporal, fenomenele sociale și culturale, precum și componenta istorică determinantă. Dacă ne raportăm la ordonarea lumii în Grecia sau Egiptul perioadei antice, se poate constata că abstractizarea precede Mișcarea Modernă, însă este accentuată de schimbările și transformările politico-economice începând cu acest moment, fiind caracterizată în acest caz de simplitate formală și reducționistă.⁵ În sens primar, abstractizarea face referire la epurarea de simboluri. Pentru artistul abstract, constrângerile de natură simbolică dispar pentru a se transforma într-un proces în care realitatea este redusă la esență. După cum spune Christian Norberg-Schulz, făcând referire la afirmația lui Paul Klee, arta nu reproduce ceea ce este vizibil, însă face vizibil tocmai ceea ce nu este întotdeauna.⁶

Referindu-ne la Mondrian, discutat și considerat de Aureli ca unul dintre cei mai profunzi artiști ai artei abstracte, conceperea lucrărilor devine aproape o sublimare a lumii. Dispariția lucrurilor naturale ne aduce într-o lume care este abstractă, făcută de mâna omului și golită de orice fel de dramă, spune Mondrian, prin dramă înțelegând capacitatea de simbolizare a lumii.⁷

Proiectul în sine este o abstractizare, ca parte a unui proces de transpunere. Ne vom depărta de sensul abstractizării ca metodă reductivă, întrucât acesta poate avea ca o consecință pierderea identității, și o vom privi ca o extragere a esenței și transpunere în realitate a unui concept, la rândul lui esențializat. Astfel, vom încerca să vedem abstrac­ția prin prisma fenomenologică, fără a decontextualiza obiectul sau fără a-l sărăci de semnificații. Nu ne vom referi la abstractizare ca mecanism sau metodă de reducere serială, ci ca proces de recuperare a experienței spațiului și locului.

Abstractizarea și arhitectura se află în relație directă și indisolubilă cu contextul, contaminate, întrucât avem această raportare duală – obiectul aparține teritoriului care împreună cu istoria și cu memoria sa, îl înglobează sau se regăsește în obiect⁸. Este vorba despre o suprapunere de straturi și sensuri care se dezvăluie la nivelul contextului, la fel cum în tablourile lui Gerhard Richter culoarea creează, prin ștergeri, scrieri, re-scrieri, noi sensuri (fig. 2).

Acest permanent dialog între trecut, istorie, prezent, atât la nivelul transformării perioadei moderne, cât și ca element constant determinant, este sugestiv descris de Mario Botta prin evocarea lucrărilor lui Carlo Scarpa – singurul mod prin care se respectă trecutul este trăirea autentică în prezent (sau modalitatea de a fi autentic moderni), ceea ce implică pe de o parte conștientizarea sensului istoric, pe de altă parte ancorarea în prezentul care la rândul lui îl conține.⁹

Astfel, dacă ne referim la Le Corbusier, care a lucrat cu abstractizarea dusă la o limită superioară, regăsită în cadrul proiectului-prototip Maison Domino, la Louis Kahn sau Carlo Scarpa, la Piero della Francesca sau Rothko, putem discuta despre o sinteză atât a elementelor primare, ca structuri arhetipale, însemnând materie, context, istorie, cât și a emoțiilor, care depășesc timpul și locul.¹⁰

Mario Botta: abstractizare și esență

Pornind de la abstractizare, ca esențializare a existentului și transpunere a lui în materie, ne vom referi punctual și la arhitectura lui Mario Botta, ca exemplificare a extragerii calităților rezultate din dialogul cu contextul istoric , peisajul sau materialitatea. A construi înseamnă a transforma o condiție naturală într-o condiție culturală¹¹, spune Mario Botta. Astfel, după cum am văzut anterior, Pier Vittorio Aureli vorbește despre abstractizare interrelaționată cu condițiile istorice sau sociale. În același fel, arhitectura privită din această perspectivă reprezintă transcrierea istorică a acestui proces cultural de transformare. Botta combină, și nu doar în sens conceptual, atmosferele cele mai potrivite în căutarea absolutului, considerând misiunea arhitecturii ca fiind descoperirea sensului, asociată actului sacru de a construi.¹² Așa cum abstractizarea privită din această perspectivă se îndepărtează de schematism sau reducții diagramatice, așa și arhitectura lui Botta devine o arhitectură care depășește limitele tehnice sau programatice, aducând împreună memoria și timpul pentru o continuitate care privește sensul ființării. (fig. 3)

Arhitectura poate să sublinieze o situație de așteptare, de transcendență, unde trecutul și prezentul se întrepătrund în memoria ancestrală.¹³ Întrucât gestul construirii pornește de la principii fundamentale legate de nevoia de locuire ca nevoie esențială, a construi înseamnă a crea ceva ce inițial nu exista, a delimita un spațiu, atribuindu-i calități, transformându-l în loc. E ca și cum fiecare edificiu ar fi un act cosmogonic împlinit de un arhitect, o creație care transcede barierele timpului și se înrădăcinează în context, modificând echilibrul.¹⁴ Construcțiile lui Botta nu pot fi disociate de contextul din care își extrag seva, fără a putea fi dislocuite sau serializate și necesită o (re)lectură critică permanentă, reprezentând borne în peisajul pe care la rândul lor îl conțin. Această sinteză a proiectului rezidă în valorile și semnificația simbolică, privite într-o continuitate istorică și identitară, capabilă să comunice memoria unui trecut care cere să fie interpretat cu sensibilitatea și cultura timpului nostru prezent.¹⁵ (fig. 4)

În capacitatea de a extrage caracteristicile locului, a materialelor și a transcendenței luminii, se regăsește forța abstractizării, a relevării esenței. Astfel avem de a face cu forța și puterea obiectivă a arhitecturii, privită în paralel cu sensibilitatea raportului între lumină și spațiu, natura tectonică și contextuală a proiectului.¹⁶

Această scoatere la lumină a stratificărilor istorice care ne definesc prezentul face ca memoria să devină backgroundul cu și în care operăm. Iar aici, abstractizarea ca sinteză descoperitoare a esenței face parte din procesul în sine, pentru a transforma trecutul în prezent, într-o continuitate evocativă supusă evoluției.