Desenele murdare. Grafica unei arhitecturi narative

Desenul ca arhitectură narativă?

Reprezentarea grafică nu este doar o simplă unealtă de comunicare vizuală, este de asemenea un proces fundamental în dezvoltarea și rafinarea ideilor. Pentru numeroși arhitecți, precum Bernard Tschumi sau Enric Miralles, a desena și a construi sunt concepte inseparabile.

Pornind de la premisa că percepția vizuală este un mecanism cognitiv uman¹, această formă de exprimare devine indispensabilă atât pentru cel care desenează, cât și pentru cel care privește. Vizualizările nu doar prezintă concepte și idei, și le transformă într-o formă accesibilă, facilitând un proces continuu de sinteză și redefinire. R. Arnheim explică cum, prin natura sa, nu este posibilă existența unei reprezentări vizuale care să întruchipeze un concept complex în integralitate, fiind posibilă percepția într-un moment dat doar a unor anumite părți, anumite perspective, care în final sunt percepute succesiv². Această limitare este simțită și în cazul specific al reprezentărilor arhitecturale, discursul arhitectural contemporan fiind caracterizat prin complexitate.

„Fie că este vorba de texte, desene sau clădiri, fiecare mod de lucru a oferit noi mijloace de explorare. Aceasta este, într-adevăr, una dintre caracteristicile lucrării de arhitectură: se poate și gândi prin ea.” ³

Bernard Tschumi

Prin urmare, putem discuta atât despre importanța perspectivei, punctului de vedere pe care dorim să îl reprezentăm grafic, cât și despre relevanța procesului și a metodei utilizate. Metoda influențează modul în care percepem și conceptualizăm ideile, afectând atât procesul creativ, cât și rezultatul final. Alegerea unei metode specifice de reprezentare grafică determină ce aspecte ale unui proiect sau concept sunt elaborate și care sunt omise, influențând astfel percepția asupra întregului. O astfel de metodă poate fi narațiunea.

Fascinația pe care ascultarea unei povești o presupune este o experiență universală, fundamental umană, care stimulează atât imaginația ascultătorului, cât și a naratorului. Originând din verbul latin narrare (a spune) o narațiune expune o serie de evenimente, reale sau fictive. Odată ce povestea a fost concepută aceasta poate fi transmisă într-o multitudine de moduri, verbal, scris, grafic sau chiar spațial. Acest articol se va concentra pe dimensiunea narativă specifică reprezentării vizuale arhitecturale, în special în forma desenelor bidimensionale de tipul planurilor și secțiunilor, utilizate în mod uzual pentru explicarea proiectelor, dar care au potențialul de a surprinde și transmite mai mult decât o serie obiectivă de caracteristici.

Numeroși arhitecții contemporani (Nigel Coates, Sylvan Bleeckerde sau Nigel Walter) au văzut o oportunitate în structurarea unui discurs narativ, atât din punct de vedere teoretic, cât și în practică, deoarece acest mod de expunere are abilitatea de a simplifica și structura o imagine de ansamblu complexă. În Narrative Architecture⁴ Nigel Coates identifică în atribuirea unei dimensiuni narative arhitecturii un mod de a încorpora natura și experiența umană în procesul de proiectare, abordând problema autenticității în producția de arhitectură. Din punctul său de vedere, pentru ca un produs arhitectural să fie narativ trebuie să poată produce o stare de tensiune și să implice activ oamenii în experiență, privitorul devenind participant. De asemenea, Narrative Architecture. A designer`s story⁵ propune o analiză din patru perspective cheie: a gândirii arhitecturale, a procesului de imaginare a spațiului, a educației în arhitectură și a procesului de design. Referindu-se la proces, De Bleeckere și Gerards percep desenul, în special schița, machetarea, muzica jazz și filmul, ca metode și abilități care, dacă sunt stăpânite și înțelese, vor înlesni procesul de a construi povești.

Narativitatea, în sens general, este din ce mai puternic asimilată vieții de zi cu zi, mai ales în domeniile care lucrează cu diverse forme de comunicare vizuală, reclame, afișe, reportaje sau alte forme de media artistice sau non artistice. Acest fapt se datorează impactului pe care spunerea unei povești îl are în transmiterea și înțelegerea unei idei. Narativitatea devine astfel un aspect al vieții cotidiene, fapt care a contribuit la diluarea și proliferarea termenului. Prin urmare, investigarea unui mod narativ de a desena în arhitectură necesită atât rigoare, cât și claritate.

Astfel, în contextul în care relația dintre narațiune și arhitectură este din ce în ce mai actuală, iar povestirea prin intermediul imaginii este o practică valoroasă și bine studiată, putem intui potențialul graficii narative în contextul reprezentării arhitecturale. Orice desen sau imagine care transmite un mesaj diferit de stricta reprezentarea subiectului este narativ? O modalitate de a răspunde acestei întrebări este de a înțelege narativitatea inseparabilă de timp. Narativitatea implică o a patra dimensiune, cea a timpului.

Narativitate prin integrare și simultaneitate.

Ricardo Flores și Eva Prats dintr-o perspectivă narativă.

Biroul catalan Flores y Prats se remarcă la fel de mult prin complexitatea producțiilor grafice rezultate în urma procesului de proiectare, cât și prin rafinamentul arhitecturii propuse. În ochii lui Miguel Adrià⁶„arhitectura și clădirile sale pot fi narațiuni în sine și pot spune cele mai fantastice povești” ⁷, iar proiectele realizate de Ricardo Flores și Eva Prats ilustrează această convingere, întrucât pot fi văzute ca fire narative continue care legă idei, concepte, programe, desene, expoziții și în final spații.

Studiind o arhitectură narativă și în special o exprimare grafică specifică acestei arhitecturi, este necesară considerarea producțiilor unor arhitecți cu o operă cât mai completă și diversificată pentru a putea urmări procesul de metamorfoză a ideilor. Acestea sunt exprimate și testate continuu prin desene, scrieri, expoziții, instalații, activități academice și în final proiecte construite. Relevanța fiecărei metode de expresie este dată de diferitele constrângeri, dar și libertăți de exprimare pe care le presupune mediul ales. Astfel, vor fi luate în considerare desenele rezultate în urma procesului de studiu, proiectare și expunere a atriumului central al sălii Beckett (Barcelona) pentru a investiga modul în care acestea structurează un discurs narativ în desen. (fig. 1)

Proiectul de reabilitare și conversie a actualului teatru și școală de dramaturgie Sala Beckett a reprezentat o provocare dar și o oportunitate de a readuce la viață și de a continua povestea unui centru comunitar adânc înrădăcinat în memoria locuitorilor cartierului Poblenou printr-o arhitectură care nu favorizează nicio etapă de intervenție, inclusiv cea prezentă, dar concentrează atmosfera, esența locului ducând-o mai departe. Arhitectura este o poveste în continuă desfășurare.

„Acum, fiecare persoană care privește acești pereți își amintește un moment concret din trecutul său, activând spațiul într-un mod unic, pe măsură ce memoria se trezește pentru a participa la o nouă realitate. Clădirea conține totul în același timp: timpul fostei cooperative, timpul abandonului și timpul noii săli Beckett.” ⁸

Atriumul este un spațiu situat în inima Sălii Backett, cu o înălțime de două niveluri, este introdus de noua configurare, în jurul său fiind organizate funcțiunile principale ale teatrului și adunate fluxurile principale de circulație. Acesta se remarcă prin misterul luminii, a cărei sursă nu este niciodată relevată, prin multitudinea de goluri și ferestre interioare prin care se văd siluete și se aud voci în depărtare, îndemnând vizitatorul să parcurgă spațiul, să descopere. Dorință de esențializare a atmosferei și de continuare a memoriei colective prin intermediul unui spațiu nou, complex, contemporan a fost materializată datorită unui proces riguros și meticulos de inventariere și cercetare realizat prin metode grafice, în special desen și machetă. Este interesant de remarcat modul în care un rezultat final care se simte atât de natural, liber este rezultatul unui proces controlat, determinat cu exactitate și rigoare, dar care în mod paradoxal este perpetuu neterminat, lasă loc schimbărilor viitoare.

Desenele sunt văzute ca un mod de a comunica și de a gândi, ele trebuie să materializeze un gând pentru a face vizibilă diferența dintre conceptul verbalizat prin cuvinte și realitatea proiectului într-un moment dat.

Caracteristica definitorie a acestui mod de grafică este preferința categorică către desenul tehnic realizat în primă instanță de mână, pe foiță de calc, și meticulozitatea procesului de realizare a acestuia, documentat în eseuri precum Drawining without erasing sau On drawing by hand. Flores și Prats consideră că desenul de mână are abilitatea unică de a genera straturi multiple și complexe de informații care caracterizează un loc sau un fenomen. Desenele lor sunt produsul unui ciclu continuu de definire și redefinire în care sunt introduse treptat schimbări pentru a crea spații și scenarii noi, toate etapele fiind vizibile, asemenea unui sediment geologic⁹. Este de asemenea important de precizat că desenul de mână este acompaniat de cel digital, fiecare metodă fiind utilizată când este necesară, în majoritatea cazurilor fiind posibilă realizarea unor documente hibride, care se poziționează în opoziție direcției contemporane de reprezentare în arhitectură, rapidă și concentrată pe imaginea randată.

Acestea fiind spuse, pentru a putea înțelege desenele asemenea unei serii de povestiri este necesară evidențierea unor atribute structuratoare, principii de alcătuire a desenului. Atributele identificate ale acestui mod de a desena arhitectura pot fi comparate cu modul în care este gândită o poveste.

Exhaustivitatea

Desenul devine un document care își propune să înregistreze cât mai multă informație posibilă, tot ce se poate afla și gândi despre un spațiu. Acesta transcrie fiecare aspect care conturează locul și care determină atât forma, cât și atmosfera spațiului de la elementele constructive și materialitatea care le definește, la lumină directă sau reflectată, la acțiunile și evenimentele generate. De asemenea, textul (explicații sau cote) capătă o valență grafică deosebită, fiind parte din desen, oferă informații indispensabile și contribuie la caracterul de document al imaginii. (fig.2)

„așternem pe hârtie toate cunoștințele și ideile noastre, tot ceea ce știm. Acest document înregistrează totul, nu numai desenul, ci și numerele, textul, totul. Orice ai în cap este aruncat pe hârtie, iar apoi acest document devine o capsulă a timpului.” ¹⁰

Ricardo Flores

Pentru a permite această acumulare de informație Flores și Prats își compun desenele pe formate generoase de hârtie și la scări naturale pentru detalii și nuanțe (1:50, 1:20). Astfel, desenul este alcătuit din numeroase fragmente, fiecare fragment fiind o încercare de a clarifica o problemă: suprapuneri de planuri ale diferitelor niveluri desenate în diferite ipostaze, de secțiuni și elevații parțiale, care, prin intermediul straturilor de foiță de calc, se dezvoltă și înregistrează procesul de gândire a spațiului. În final rezultă un desen care înglobează multiple dimensiuni ale unui proiect.

Continuitatea

Desenând, mâna încearcă să țină pasul cu gândurile, care nu sunt mereu liniare, câteodată ideile apărând spontan, devenind imposibil să desenezi numai în plan sau numai în secțiune. Ricardo Flores explică cum desenele lor sunt începute într-un capăt și lucrând, gândind în detaliu sunt continuate și terminate.¹¹ Fiecare fragment de desen cere mai multă informație, încă un nivel sau o desfășurată, formând o secvență continuă de informații care explică fluiditatea și complexitatea spațiului. În consecință, fragmentele de desen sunt interconectate și împreună formează un fir logic care poate fi citit în desen. (fig. 3)

„Toate acestea ar trebui să fie o secvență continuă, asemenea unei străzi, unde se întâmplă atât de multe lucruri simultan. Mâna ta știe cum să includă tensiunea care există de la un capăt la altul al străzii: atunci când creionul tău se mișcă, gândești, iar creionul tău vine cu tine.”¹²

Ricardo Flores

Desenele nu își propun să stabilească o ordine în care acesta să fie citite. Nu este, de asemenea, o ierarhizare în importanță a elementelor constitutive, generalul nu devine mai important decât specificul. Totul este important si desenat în detaliu. Acest atribuit este susținut de lipsa de variație în intensitate a grosimii de linie utilizată. Câteodată mai multe linii foarte apropiate dau impresia însă de acumulare de informație, devenind zone de interes.

Precizia

Un desen devine precis numai dacă evoluează concomitent cu complexitatea ideilor dezvoltate în proiect.¹³ Astfel, detaliile nu au rol decorativ. Desenul, deși este realizat de mână își păstrează atributele tehnice și este determinat prin dimensiuni și construcții geometrice precise, are responsabilitatea viitoarei construcții. Această dovadă de pragmatism și rigurozitate nu constrânge frumusețea poveștii, ci, din contră, o potențează. Astfel, ideile sunt testate prin desen sau machetare într-o realitate construită, exactă, fiind complet libere spre interpretare. (fig. 4)

Intuitivitatea

Deși la prima vedere acest atribut poate părea paradoxal în contextul preciziei și a dorinței de a îngloba cât mai multă informație într-un singur desen de genul celor menționate anterior, aceste concepte nu se exclud reciproc, din contră se potențează. Atât în cazul desenului, cât și al proiectului, pentru a fi narativ este indispensabil procesul. Pentru ca în fiecare moment, desenul să se poate schimba, să poate primi amendamente acesta trebuie să rămână intuitiv, să lase loc îndoielilor, interpretărilor. Astfel, unele aspecte rămân neterminate, unele contururi rămân deschise, însă ceea ce este sigur este desenat cu rigoare. Astfel, menținerea intuitivității procesului este unul din argumentele principale aduse desenului de mână în proiectare și în cercetare. (fig. 5)

„ne interesează cel mai mult tipul de desen care ne ajută să explorăm și să stabilim idei; pentru noi, acest lucru se întâmplă atunci când desenăm de mână. Nu este o chestiune de îndemânare - este vorba despre a păstra arta desenului cât mai intuitivă posibil.”¹⁴

În prefața volumului Drawing without Erasing and other Esseys, Fabrizio Gallanti asociază tehnica narativă a dramaturgului austriac Thomas Bernhard cu discursul și arhitectura realizată de Flores y Prats datorită predilecției pentru reluarea continuă a unei serii de idei și metode, atât în desene, cât și în machete, expoziții și construcții.¹⁴ Ricardo Flo­res, vorbind despre influențele sale, face referire la scriitorul parizian George Perec și la tehnicile sale exacte de observare și reprezentare folosite în crearea și structurarea textelor, controlând atât conceptele, cât și forma în care sunt transmise. Literatura contemporană se dovedește astfel un posibil izvor de referință pentru structurarea unui discurs narativ în arhitectură.

În concluzie, modul în care Flores și Prats își construiesc desenele de execuție poate fi privit ca o continuare firească a desenelor lui Enric Miralles, rezultat natural în urma anilor petrecuți în biroul acestuia. (fig. 6) Complexe, precise, alcătuite din multiple fragmente și construite pe multe straturi suprapuse, și pentru Miralles desenatul este un mod de a gândi, fiind mereu conștient de natura dinamică, de viața elementelor din proiect. „Natura fizică a acestor desene este începutul dialogului dintre a gândi și a construi.”¹⁶ Cu toate acestea, desenele Evei Prats și ale lui Ricardo Flores denotă o sensibilitate specială, vorbind despre modul în care arhitectura lor încurajează spontaneitatea și întâmplarea, încorporând natura umană atât în reprezentările grafice, cât și în spațiile construite.

Note

1. ARHAIM, Rudolf. Visual Thinking. Berkeley University of California Press, 1969.

2. HANS, Jonas and ARNHEIM, Rudolf. “A Review Article.” The Journal of Aesthetics and Art Criticism 30, no. 1 (1971): 111.

3. TSCHUMI, Bernard. Architecture and Disjunction. Cambridge, Massachusetts: The Mit Press, 1996. p.18; în original: „Whether text, drawings, or buildings, each mode of working provided further means of exploration. This is indeed one of the characteristics of architectural work: you can also think through it.”

4. COATES, Nigel. Narrative architecture. Chichester, West Sussex; Hoboken, N.J. Wiley. 2012.

5. DE BLEECKERE, Sylvain and GERARDS, Sebastian. Narrative Architecture: A Designer’s Story. New York; London Routledge, 2017.

6. Arhitect spaniol, director al revistei și editurii mexicane de arhitectură Arquine (1997-prezent).

7. ADRIA, Miguel.„An extraordinary case” în Thought by Hand : The Architecture of Flores & Prats. Edited by Selene Patlan and Oriol Valls. Ediția a II-a. 2020. Culiacan: Arquine, 2014. p.9; în original:„Architecture and its buildings can be stories in themselves and tell the most fantastic tales.”

8. FLORES, Ricardo și PRATS, Eva. Sala Beckett: International Drama Center: Rehabilitation of the Former Cooperative Pau I JustÍcia Poblenou, Barcelona. Adjuntament de Barcelona, Arquine. Barcelona: Direcció De Serveis Editorials, 2020.p.194 în original: „Now, everyone who looks at these walls remembers some concrete moment in his or her past, activating the space in a unique way as memory rises up to participate in a new reality. The building contains everything at once: the time of the former cooperative the time of abandonment, and the time of the new Sala Beckett.”

9. GALLANTI, Fabrizo. „Repetita juvant” în Flores, Ricardo, și Eva Prats. Flores & Prats. Drawing without Erasing and Other Essays. Editat de Moises Puente. Cologne, Germany: 2G essays. Ediție originală „Dibujar sin borrar y otros ensayos” publicat de Puente editores, Barcelona, 2023.p.9.

10. FLORES, Ricardo.„Drawing without erasing” în Drawing without Erasing and Other Essays opt.cit.,pp.16-23; în engleză: „we put all our knowledge and ideas down on paper, everything we know. This document records everything, not only the drawing, but also numbers, text, all of it. Whatever is in your head gets thrown onto the paper, and then this documents become a container of time.”

11. Ibidem., p.16.

12. Ibidem.p.17.

13. FLORES, Ricardo. „ In Frond and Behind” în Thought by Hand : The Architecture of Flores & Prats.op.cit., p.172.

14. FLORES, Ricardo. „On drawing by hand”. în Drawing without Erasing and Other Essays opt.cit.,p.11; în original: „we are most interested in the kind of drawing that helps us explore and settle on ideas; for us that happens when we draw by hand. It is not aquestion of skill – it`s about keeping the art of drawing as intuitive as possible.”

15.GALLANTI, Fabrizo „Repetita juvant”, op.cit.

16. GILABERT SANZ, Salvador și BARROS DA ROCHA E COSTA, Hugo Antonio. „Enric Miralles, Narration and Creation Through Drawing and Compositions”în Carlos L. Marcos Graphic Imprints. The Influence of Representation and Ideation Tools in Architecture, Springer Cham, 2018.

Surse imagini

Fig. 1: Luminator al atriumul Salii Beckett. Foto: Adrià Goula. https://arquine.com/obra/sala-beckett-flores-prats/ (accesat 8 august 2024).

Fig. 2: Plan de proiectare pentru execuția elementelor hoului central. realizat: mai 2014. în Ricardo Flores, and Eva Prats. Sala Beckett : International

Drama Center : Rehabilitation of the Former Cooperative Pau I JustÍcia Poblenou op.cit. pp. 70- 71.

Fig. 3: Detaliu al planului de proiectare pentru execuția elementelor hoului central. Ibidem.

Fig. 4: Secțiuni Luminator în Ricardo Flores, and Eva Prats. Sala Beckett : International Drama Center : Rehabilitation of the Former Cooperative Pau I JustÍcia Poblenou op.cit. pp. 182-183.

Fig. 5: Axonometrie a atriumului Sălii Beckett. Studiu al peretelui care susține circulația și a luminii în Ricardo Flores, and Eva Prats. Sala Beckett : International Drama Center : Rehabilitation of the Former Cooperative Pau I JustÍcia Poblenou op.cit. pp. 182-183.

Fig. 6: Plan al casei în La Clota. Enriquie Miralles. sursă foto: https://64.media.tumblr.com/edf6d3d03aa5373992208f5ef65c3a26tumblr_ncu9e7ttSs1trrnbro3_640.jpg, (accesat 8 august 2024).