Conceptul de regionalism critic prezent avant la lettre în proiectele de restaurare ale Ioanei Grigorescu și în proiectele realizate de Nicolae Porumbescu în Nordul Moldovei

Introducere

Conceptul de regionalism critic a fost teoretizat de către Kenneth Frampton în anii 1980.¹ Conceptul a fost exemplificat prin proiectele de arhitectură începând cu anii ’50² în care se putea observa aplecarea arhitecților spre înrădăcinarea în loc a proiectului și spre folosirea în mod inovativ a materialelor locale sau folosirea tehnicilor tradiționale pentru punerea în opera a materialelor noi introduse. De asemenea, diversitatea expresiei materialelor, folosită după ani 1950 putem presupune că era o reacție la tencuiala albă și uniformă a modernismului radical.

În România, precum și în celelalte țări aflate sub regimul comunist, după apogeul perioadei arhitecturii moderniste se impune pe linie politică realismul socialist, făcându-se recurs la tradiția clasică. În acest context politic, Ioana Grigorescu și Nicolae Porumbescu s-au aflat în primii ani după finalizarea studiilor³, ani în care au profesat, dar fără să se regăsească în limbajul impus de regim.⁴

Lucrarea de față își propune să evidențieze modul de lucru al Ioanei Grigorescu în restaurarea de arhitectură din Bucovina și de a arăta ca această manieră de lucru o plasează în rândul exemplelor de aplicare a conceptului de regionalism critic avant la lettre, precum și modul de abordare a proiectării clădirilor socio-culturale și administrative din Bucovina și Nordul Moldovei (județul Botoșani), în perioada 1965-1970, datorită căruia se poate discuta despre realizările lui Nicolae Porumbescu în sfera regionalismului critic pentru o scurtă perioadă de timp.

Prin intermediul unei investigări biografice a celor două personalități, cercetare de arhivă și prin expunerea unei mici părți din lucrurile descoperite prin studii de caz. (restaurarea ansamblului mănăstirii Sucevița, restaurarea ansamblului mănăstirii Dragomira, casa de cultură din Suceava, Palatul politico-administrativ din Botoșani, casa de oaspeți din Suceava).

Ioana Grigorescu

Ioana Grigorescu (1915-2006) a fost una dintre singurele figuri românești din restaurarea monumentelor istorice din România, în perioada 1959-1972⁵, are a căutat cu dârzenie argumente pentru fiecare gest arhitectural minor sau major cu care curăța sau schimba fața ansamblurilor mănăstirești din Nordul Moldovei pentru a le oferi cât mai mult din imaginea autentică, acolo unde se găseau destule dovezi sau prin a completa cu mijloace și intervenții contemporane elementele despre care avea certitudini confirmate în urma cercetărilor. Această atitudine de restaurare ne este prezentată chiar de către arhitectă⁶, după pensionarea ei forțată din 1972, când a scris mai multe articole cu scopul de a-și face înțeleasă maniera de lucru, pentru care era criticată.⁷

Această capacitate de a proiecta inovativ, măiestria dovedită prin produsul final, dar și mai mult atenția oferită fiecărei schițe denotă o capacitate vizuală care îi este atribuită unei gândiri de perspectivă, cu un bagaj foarte vast al informațiilor trecute și prezente.

Asumarea gestului de proiectare se observă atât prin modul de expresie redat monumentelor pe care le-a restaurat, prin grija de a interveni cu mijloace firești pentru a diminua acțiunea în timp a intemperiilor, prin plastica contemporană a întregului ansamblu, dar care amintește semnificativ de cel original, prin alegerea materialelor puse în operă și modalitatea de a le compune, cât și prin scrierile în care încerca să explice modul propriu de a acționa. Din materialele publicate după 1972⁸ aflăm cât de mult o întristau din punct de vedere profesional ceea ce alți colegi au neglijat pe șantierele pe care aceasta le cercetase în amănunt și realizase studii preliminari pentru execuție⁹, expunând logica pe care s-a bazat, exprimându-se uneori comparativ, strict la nivel profesional, la modul în care colegii au executat restaurarea, în special, a celor care i-au finalizat șantierele după pensionare.¹⁰

Ansamblurile mănăstirești pe care le restaurează fac parte dintr-o perioada de referință pentru țara Moldovei, secolele XVI-XVII¹¹. Principalele lucrări de ansamblu finalizate de Ioana Grigorescu¹² sunt cele de la Sucevița (sfârșitul secolului XVI) și de la Dragomirna (începutul secolului XVII). Deși intervalul temporal dintre cele două ansambluri mănăstirești precizate mai sus nu este mare, influențele din arhitectura muntenească și cea orientală își fac simțită prezența în tratarea, în principal, a bisericii mănăstirii. Studiile Ioanei Grigorescu asupra acestor ansambluri încep în 1959 pentru mănăstirea Sucevița, respectiv 1961 pentru mănăstirea Dragomirna, fiindu-i alături, la început, fostul ei soț, arhitectul Nicolae Diaconu. Din anul 1959 a făcut parte din colectivul Direcției Monumentelor Istorice (DMI)¹³, cu mențiunea că din 1960 deține funcția de arhitect restaurator în cadrul DMI. Aceste ansambluri nu au suferit degradări majore în timp, dar au căpătat o altă față din cauza restaurărilor din secolul XIX, ce au adus ori construcții parazitare, ori tratarea fațadelor într-un stil impropriu, ori modificarea structurii și proporțiilor acoperișului bisericii¹⁴. (vezi fig. 1, 2, 3, 4, 5)

Studiu de caz: Mănăstirea Dragomirna

La Dragomirna este de apreciat decizia de a se reveni la cota inițială a ansamblului, cu aproximativ 50 de centimetri mai jos, lucru care îi permite crearea celor trei registre pe fațada corpurilor de chilii, poziționate pe laturile de vest și nord. La restaurarea din secolul XIX, aceste clădiri aveau un demisol, hochparter și un etaj¹⁵, dar prin intervenția Ioanei Grigorescu care reconstruiește aceste corpuri, lăsându-le conectate punctual cu drumul de strajă, vom întâlni astăzi un parter jos, cu o întreagă tartare de soclu, iar cele două caturi superioare au o tencuială neuniformă, puțin rugoasă, care preia modul de țesere al elementelor de construcție. Corpul de chilii în formă de L de pe latura vestică și cea nordică a fost conceput ținând seama de orientarea cardinală, astfel încât soarele pune în valoare toate elementele fațadei: logiile, textura tencuielii etc. Logiile sunt adevărate piese de compoziție, folosind lemnul în manieră sculpturală.

Studiu de caz: Mănăstirea Sucevița

Nici pavimentul nu este neglijat. În revista Arhitectura este prezentat modul de gândire în tratarea pardoselii, prin folosirea pietrei tradiționale, pusă în opera pentru a forma o expresie nouă, evitând astfel dubiul autenticității.¹⁶

Lucrul Ioanei Grigorescu cu lemnul are multe fațete, observându-se din schițele și crochiurile rămase în arhiva personală, câte ore de studiu investea în a găsi armonia formelor acestui material, modul de scurgere al eforturilor și sculptarea acestora în nenumărate moduri, aproape de a spune că niciun element de lemn nu seamănă cu altul. Cercetând studiile pentru execuția ușilor, atât în arhiva INP, cât și în arhiva arh. Ioana Grigorescu de la UAR (vezi fig. 6, 7, 8), obeservăm plăcerea de a lucra cu lemnul masiv, căruia nu-i știrbește din această masivitate, ci datorită cioplirii grosiere a elementelor, ne redă trăinicia și durabilitatea ușilor care se potrivesc contextului istoric al ansamblului, dar și contextului modern de a lucra cu linii mari, simple. În completarea foii de ușă de lemn venea cu elemente de feronerie masive, dar atent lucrate, cu elemente geometrice, care la un moment dat își pierdeau rigoarea. Mai mult, lemnul este folosit în aceeași manieră la execuția treptelor, la tratarea parapetului conceput cu elemente punctuale, bine studiate, totdeauna cu mici teșituri și asamblări de piese, dovedind o îndelungă cunoaștere a acestui material, precum un tâmplar sau dulgher. Tot la registrul elementelor de lemn trebuie amintite fântânile și umbrarele pe care le propune în cadrul ansamblurilor mănăstirești. Și nu în ultimul rând, elementele de lemn structuale, cum ar fi stâlpul central din sala mare de la etajul casei Movileștilor (azi, muzeu) - Sucevița¹⁷ sau cel de susținere al scării de la Dragomirna - în holul chiliilor și la foișoarele exterioare, stâlpi stălpi care îndeplinesc un dublu rol: structural și estetic.

Unul dintre elementele pe care le folosește cu multă atenție este betonul aparent, unde de fiecare data are grijă ca textura lui să fie dată de modul de asamblare a cofrajului. Acest procedeu conferă tactilitate materialului – un aspect important al regionalsimului critic –subliniind conlucrarea materialului local, lemnul, cu cea a noului material, betonul, folosit într-un context istoric.

NICOLAE PORUMBESCU

Nicolae Porumbescu (1920-2000) este un arhitect bucureștean care se mută în 1965 în zona de nord a țării pentru tot restul vieții, având mai multe reședințe, prima fiind la Suceava (1965-1970). Acest interval de timp corespunde unei înfloriri uimitoare a mediului cultural românesc, ce se păstrează în memoria colectivă, inclusiv a vieții arhitecturale românești, ca fiind comparabilă cu cea occidentală¹⁸, probabil și pentru că din 1964¹⁹ începuseră să fie eliberați deținuții politici și se simțea o oarecare relaxare din punct de vedere politic.

Pe fundalul de libertate a artelor, dar nu numai, ne vom concentra avându-l în prim plan pe arhitectul Porumbescu, care deține funcția de director tehnic al nou înființatului Institut de Proiectare Județean și proiectează Casa de Cultură de la Suceava (1966-1969), Casa de oaspeți Suceava (1967), Palatul politico-administrativ Botoșani (1969-1970)¹⁰ și vom încerca să înțelegem de ce îi poate fi atribuită eticheta de precursor al regionalismului critic și de ce doar pentru clădirile de început. Casa de cultură din Baia Mare este proiectată tot în perioada 1967-1970, dar nu face obiectul de studiul al acestui articol.

Un aspect important în definirea arhitectului Porumbescu a fost creșterea și munca în atelierul de tâmplărie al meșterului²¹ cu care împărțea curtea casei părintești din București. Înțelegem de aici aplecarea către dorința de a proiecta elemente sculpturale, arhitectura artistului în sine fiind un volum cu zeci de piese chertate și decorate cu o multitudine de texturi realizate în tencuială, precum finisaje de similipiatră buciardată, șprițuită, pieptănată, cu rosturi adânci. Folosirea acestor texturi²² îl apropie de expresia arhitecturii interbelice românești, deși în arhitectura propusă de Porumbescu finisajul tratează elemente structurale și le conferă o scară monumentală. Maniera de a trata piesele din ansamblul său îl face să capete o manualitate excesivă, probabil o caracteristică preluată din mijlocul de exprimare al arhitecturii populare, dar care trebuie subliniat că îmbină tehnici moderne din perioada interbelică, cu un dat al folcorului.

Inspirat de Brâncuși, de Le Corbusier, de arhitectura japoneză și de arhitectura populară românească, se poate afirma că este printre primii care folosește din proprie inițiativă, fără a fi ceva programatic și politic, sursa folclorică pe care o îmbină cu arhitectura modernă, atât prin materialele folosite, cât și prin compunerea spațială și așezarea urbană.

De aceea, merită discutată intervenția arhitectului Porumbescu până în momentul în care arhitectura de sorginte populară ajunge să fie un deziderat al partidului comunist care încearcă să găsească prin mâna profesioniștilor arhitectura cu specific național și să o multiplice, fără a mai da dovadă de o abordare critică a procesului de gândire ce stă la baza actului de proiectare.²³

Studiu de caz: Casa de cultură din Suceava

Dacă vorbim despre arhitectura lui Porumbescu din punct de vedere al noțiunii de regionalism critic, putem observa destul de ușor că arhitectura pe care o propune este coerentă la nivelul obiectului de arhitectură și, prin extensie, și în cadrul spațiului urban elaborat tot de către acesta. Dar inserția în context, în țesutul istoric al orașului, nu devine o țesere, nu există o întrepătrundere între vechiul țesut, astfel că proiectul ajunge să polarizeze zona și să o subordoneze. (vezi fig. 9, 10) Poate că din punct de vedere politic tocmai acest lucru se urmărea, ca aceste case de cultură pe care le propune să uimească, să atragă către mirajul noului etalon cultural și să schimbe percepția populației despre ceea ce înseamnă tradiție populară și cum trebuie aceasta înțeleasă. De aici presupunem că a izvorât multitudinea de critici care acuză rupturile din țesutul istoric și lipsa de continuitate pe care o neagă cu desăvârșire în proiectul de la Satu Mare, unde noul centrul civic nu se rapotează în niciun fel față de vechiul centru. Este o propunere idealistă, pe marginea Someșului, cu calități compoziționale deosebite, cu texturi, tactilități diferite și vibrante, ținând cont de lumină și de malul râului, dar întorcându-i spatele centrului istoric și nefăcând nicio conexiune cu el.

Pentru că se observă totuși o urmă din arhitectura regională, dorim să subliniem aplecarea către lucrul cu lemnul, către înțelegerea tectonicii, înțelegerea logicii scurgerii eforturilor și cea a chertărilor, care nu sunt toate de natură stilistică, ci și structurală. De asemenea, deși scara programului depășește cu mult scara obiectului de arhitectură autentic, cea a obiectului-model reprezentat de casa țărănească, proporțiile elementelor sunt îndelung studiate.²⁴

Studiu de caz: Casa de oaspeți din Suceava

În 1967 realizează clădirea casei de oaspeți din Suceava (fig. 11, 12), unde se poate observa folosirea a două registre distincte din punct de vedere al texturii fațadei, lucru care ne indica o abstractizare asemănătoare a arhitecturii tradiționale în modul de concepere al corpului de chilii de la Dragomirna de către Ioana Grigorescu și cel al arhitectului Nicolae Porumbescu. Mai mult, maniera modernă de punere în operă a lemnului cu tăieturi sau crestături minime, cât să formeze un joc armonios al formelor este o altă caracteristică a diverselor detalii exterioare și interioare în cadrul acestui proiect, cât și în cele ale Ioanei Grigorescu.

Studiu de caz: Sediul politico-administrativ Botoșani

O ultimă edificare în perioada menționată și în regiunea studiată este sediul politico-administrativ al județului Botoșani (fig. 13). Între anii 1969-1970, Nicolae Porumbescu propune o fațadă cu elemente decorative care prind volum și intervin în logica exprimării structurii, astfel clădirea dobândind un aspect brutalist. Această manieră va fi folosită în următoarele proiectele ale arhitectului, lucru care îl va face să avanseze în maniera critică față de elementele regionale, devenind un iubitor al formei.

Întorcându-ne la perioada studiată, observăm că pentru Porumbescu parcursul era foarte important și acest aspect îi întărește poziția în legătură cu exemplele ce stau la baza regionalismul critic. Mai mult, această manieră ține de spiritul locului, de dorința de a se infuza cu emoțiile generate de clădire, încât ajunge să fie un arhitect fenomenolog prin modul personal de a căuta să descopere lumea într-un anumit fel. Din mărturiile lui Liviu Ianăși, Nicolae Porumbescu își arhiva în minte proporțiile și unghiurile din care era surprinsaă cel mai bine o clădire din punct de vedere compozițional și după acest studiu de compoziție realizat cu ochii minții, desenând în aer, o ruga pe Maria, soția sa, să surprindă fotografic ceea ce tocmai studiase.

De subliniat ar fi faptul că acest regionalism critic avant la lettre pe care Nicolae Porumbescu îl aplică în arhitectură pare să accentueze tocmai poziția critică a conceptului, atât prin tehnica folosită, cât și prin vederea, interpretarea personală a eului creator dată vechilor principii observate și studiate în arhitectura populară. Acest regionalism devine critic prin folosirea betonului în cele mai neașteptate ipostaze, cu o multitudine de texturi și gradații de rugozitate, prin preluarea elementelor naturale pe care le-a stilizat (de exemplu, la Suceava codul limbajului era bradul²⁵).

Credem că de factură critică este legătura creată între clădirea propusă și piața destinată acesteia. Desigur, putem vorbi de un foyer urban anexat clădirii, care, din punct de vedere funcțional, se așează foarte bine alături de aceasta, dar din punct de vedere al țesutului istoric, aceste piețe asociate caselor de cultură devin niște intruși, spații mari, neconstruite într-un țesut minor, dens.

Interesant este în România socialistă modul de introducere al elementelor arhitecturii populare la nivel de proiect contemporan²⁶ și expansiunea înfloritoare la nivel național a arhitecturii cu specific, ceea ce a denaturat după 1990 în înlăturarea surselor provenite din arhitectura tradițională, dar mai cu seamă în pierderea aproape iremediabilă a autenticității acestora prin pervertirea percepției din cauza unor viziuni mult prea critice.

Astfel, gândirea unor proiectanți a afectat percepția unei întregi națiuni, care asociază regionalismul cu ceva peiorativ, iar un rol important l-au jucat modele distorsionate ale arhitecturii cu specific național, care au fost replicate în masă, indiferent de context, de regiune și de caracteristicile acesteia.

Concluzii referitoare la opera Ioanei Grigorescu

Ansamblurile studiate formează adevărate repere pentr u lumea restaurării, dar și o filă din arhivele vizuale ale unei întregi generații, care pleacă deja cu un bagaj mai bogat prin înțelegerea abordării propuse de Ioana Grigorescu.

Folosirea lemnului într-o manieră atât de versatilă este un principiu definitoriu din cadrul regionalismului critic, pe care aceasta îl atinge.

Propunerea unor forme noi, contemporane, care să se armonizeze cu contextual și care să se distingă de o reconstituire necritică o așează pe Ioana Grigorescu în rândul restauratorilor de valoare, care intervine critic în redarea unei fețe autentice a monumentelor bucovinene.

Concluzii referitoare la opera lui Nicolae Porumbescu

În perioada de început, retras față de mediul central bucureștean, Nicolae Porumbescu își acordă timp și spațiu pentru a căpăta o formă de independență culturală și politică²⁷, ceea ce îl poate înscrie din punct de vedere teoretic ca fiind un regionalist critic ce a influențat gândirea vizuală a mii de oameni despre ceea ce înseamnă arhitectură modernă cu inserții de arhitectură populară reinterpretată. Interpretarea pe care o oferă arhitecturii îmbină expresia arhitecturală a prelucrării lemnului masiv, cu sistemul structural din beton. De aceea, afirmam în introducere că regionalismul critic expus în acest articol are două tipuri de manifestare, unul blând, de așezare în loc prin materiale locale sau tehnici tradiționale, aspect ce se potrivește domeniului restaurării și care înclină balanța spre o arhitectură regională, deci subliniază noțiunea de regionalism și un tip de manifestare brutal, barbar, care polarizează contextual și folosește elemente de tip tradițional, local, cărora le mărește scara, accentunând dimensiunea critică a conceptului studiat.