Biserica veche din Ploieștiori. Cum intervenim azi într-un astfel de sit?

O bisericuță din apropierea Ploieștiului în jurul anului 1700

Pe malul drept al Teleajenului, cu altarul îndreptat spre râu, retrasă față de satul aflat la vest, s-a zidit o biserică¹ „delicată”, de mici dimensiuni, în jurul anului 1700 în Ploieștiori – un sat mic din nordul Ploieștiului. Biserica a fost zidită pe moșia din localitate, lângă casa familiei Cantili, de secol al XVII-lea, o clădire foarte puternică, cu aspect de palat și pivnițe boltite².

Intrarea în biserică se făcea dinspre sat, printr-un pridvor cu trei arcade, iar naosul avea două abside laterale, circulare la interior și poligonale la exterior. Absida altarului era alungită în plan, cu cinci laturi la exterior. În zidul despărțitor dintre pronaos și naos mai exista un gol de trecere. Biserica ar fi avut și o turlă pe naos.

Plastica exterioară a bisericii era alcătuită în trei registre: un soclu de aproximativ un metru și jumătate, relativ înalt; registrul median, cel mai înalt, de aproximativ patru ori cât soclul, cu o decorație cu firide înalte încheiate în acoladă brâncovenească, pictate, și un brâu deasupra; iar în zona superioară a fațadelor, sub cornișă, se aflau medalioane „deosebite”³, circulare, din stucatură cu pictură.⁴ Frescele erau „dintre cele mai bune ale epocii”⁵, „de un dulce ton de galben și de roz”⁶.

Biserica avea o catapeteasmă cu stucaturi aplicate și cu urme de pictură la fel de valoroasă ca și cea din medalioanele cu sfinți.⁷ Catapeteasma avea numai două uși: una centrală iar alta laterală. Biserica deținea o serie de obiecte valoroase⁸ printre care icoane, sfeşnice împărăteşti, iconostas şi altele.

Nicolae Ghica-Budești și privirea de ansamblu

Nicolae Ghika-Budești⁹ (1863-1943), inginer absolvent al Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București – elev al lui Anghel Saligny și arhitect absolvent al École des Beaux-Arts, Paris, a fost unul dintre primii profesori ai învățământului superior de arhitectură românesc, iar din 1930 membru de onoare al Academiei Române și membru în Comisia Monumentelor Istorice. El s-a specializat în arhitectura Olteniei și Munteniei și a definit stilurile istorice ale bisericilor ortodoxe din Oltenia și Muntenia, identificând mai multe tipologii spațiale și cronologice. Această specializare i-a cristalizat, prin vizite la fața locului, o arhivă vizuală unică a majorității bisericilor istorice din cele două regiuni.

Prima categorie identificată este cea a bisericilor creștine ortodoxe de zid din Evul Mediu în Peninsula Balcanică (Biserica Sân-Nicoară din Curtea de Argeș – aprox. 1350, Cotmeana – 1386). A doua categorie aparține celor din veacul al XIV-lea realizate de Școala bizantină și primii Basarabi, de Școala sârbească din Valea Moravei și de Mircea cel Bătrân, din care fac parte Biserica Domnească de la Curtea de Argeș – cca. 1380, Biserica Mănăstirii Tismana, bisericile din Turnul-Severin – Vodița I și II, și Biserica Mănăstirii Cozia. Din secolul al XV-lea nu s-au păstrat edificii de cult. La începutul secolului al XVI-lea, dominată de personalitățile a doi domnitori importanți, Radu cel Mare și Neagoe Basarab, și a Meșterului Manole, au fost construite câteva dintre cele mai importante bisericii românești din Muntenia și Oltenia: Biserica Mănăstirii Dealu – 1502, Biserica Episcopiei Argeș – 1508, Biserica Mănăstirii Snagov – 1517 și Vechea Mitropolie din Târgoviște – 1518. În secolul al XVI-lea, perioadă condusă de Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Frații Buzești, Mihnea Vodă, Mihai Viteazul, s-au întemeiat multe edificii importante de cult printre care Mănăstirea Tutana, din județul Argeș, Mănăstirea Mihai Vodă din București și zeci de alte biserici.

După acestea, a urmat o tranziție stilistică în prima jumătate a veacului al XVII-lea, dirijată de Radu Vodă Mihnea, din care s-a dezvoltat un nou stil național numit de Ghika-Budești Renașterea din veacul al XVII-lea și definitivat la final de secol sub tutela lui Matei Basarab şi Constantin Șerban Cârnul. Noul stil românesc din veacul al XVIII-lea a continuat și s-a dezvoltat în toată regiunea prin bisericile ctitorite de Şerban Cantacuzino şi de fraţii lui Drăghici, Spătarul Mihail şi Stolnicul Constantin, precum şi de Constantin Brâncoveanu. Cele mai ample biserici ale etapei de secol al XVII-lea sunt cea a Mănăstirii Radu-Vodă, Mitropolia și Biserica Mănăstirii Cotroceni din Bucureşti, iar din secolul următor, Bisericile Mănăstirii Văcăreşti şi cea a Mănăstirii Cernica.

Caracteristicile bisericilor de sfârșit de secol al XVII-lea și secol al XVIII-lea, din care face parte și Biserica Sf. Visarion din Ploieștiori, sunt: pridvorul omniprezent, înălțarea și îngustarea generală, turle înalte și zvelte, arcuri în semicerc la pridvor, ample decorații în piatră sculptate la ancadramente, coloane (capitel, bază, fus) cu bogate motive ornamentale de influență italiană, brâu median, decorații excesive atât la interior cât și la exterior de noile bresle și școli artistice care s-au format. Acestea pot fi încadrate în următoarele tipologii volumetrice și planimetrice:

a) planul în treflă cu turlă, cu o structură diferită de sistemul structural sârbesc;

b) planul cu clopotniță peste pronaos şi cu o turlă peste naos, inovație a lui Matei Basarab, care „devine tipul oarecum clasic al noului stil”;

c) planul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş a Meşterului Manole, cu patru turle și pridvor adăugat, deschis cu arcade pe stâlpi, care a fost folosit în cazul bisericilor mari menționate anterior;

d) uneori, bisericile populare pot avea planul dreptunghiular, uneori doar cu clopotniță, alteori fără turlă și fără clopotniță.

Câteva dintre bisericile din Muntenia de secol al XVII-lea sunt Biserica Mănăstirii Sinaia, 1690 – 1695, Biserica ansamblului Curții Goleştilor – 1646, Biserica Ansamblul Palatului Brâncovenesc din Mogoșoaia – 1688, Biserica Ansamblului Stavropoleos – 1724, Biserica Ansamblului Colţea – 1702. Câteva dintre bisericile emblematice de valoare națională și universală ale județului Prahova din aceeași perioadă sunt Biserica fostului Schit Lespezi, Biserica din Filipeştii de Pădure pictată de Pârvu Mutu și aflată la 20 de km de cea din Ploieștiori, ori Biserica Fostei Mănăstiri Brebu¹⁰.

Biserica din Ploieștiori în viziunea lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga (1871-1940) era Ministrul Culturii și, ulterior, Prim Ministru (1931-1932) în perioada în care a scris despre despre Biserica din Ploieștiori, în 1929 și 1933, la 62 de ani. Stabilise demult la Vălenii de Munte o reședință inițial permanentă, în 1908, la care a revenit ulterior, precum și editura, școala de vară și proiectul cultural de acolo. El publicase deja trei lucrări semnificative despre arta religioasă la români: Istoria românilor în chipuri şi icoane¹¹, Sate și mănăstiri din România¹², Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii reli­gioase a românilor¹³. Ca și lui Nicolae Ghika-Budești, aceste studii i-au format o vastă înțelegere și o bogată arhivă vizuală a ceea ce înseamnă pictura ortodoxă istorică românească și valoarea acesteia, atât în ceea ce privește fresca, cât și icoanele. El a remarcat valoarea Bisericii vechi din Ploieștiori din această perspectivă – a calității picturilor exterioare și interioare, după o vizită în localitate¹⁴. Iorga nu a identificat ctitorii, boieri de rang inferior, aceștia fiind importanți poate mai mult prin gust decât prin funcție.¹⁵

Ipostaze ale bisericii din Ploieștiori

După Iorga, biserica a fost retencuită¹⁶ în 1852 de călugărul Mihai Mărgineanu¹⁷. Din studiile realizate de preotul Victor Toma și din cele realizate de învățătorul Nicolae Bărbieru, reiese că biserica a fost modificată în anul 1852.¹⁸ Pridvorul inițial, deschis dintr-o a doua etapă a fost zidit. Pridvorul inițial ar fi avut coloane de cărămidă și trei arcade.¹⁹ S-au mărit pronaosul și naosul prin demolarea celor două ziduri și înlocuirea cu unul singur despărțitor. Cu această ocazie s-au modificat și ferestrele pronaosului, iar din cauza fisurilor s-au realizat contraforți.²⁰

Turla care apare în fotografiile istorice, despre care nu se știe dacă a fost sau nu originală, a fost demolată sau a dispărut în anii 1930-1932, iar bolțile au fost transformate la rândul lor.

Toma Socolescu, din funcția de arhitect șef al județului, i-a făcut în 1929 o mică intervenție de urgență bisericii, pentru a mai rezista o perioadă. Tot el a propus donarea unor obiecte de patrimoniu mobil la Muzeul Județean, lucru care pe de o parte a protejat obiectele respective, pe de altă parte a dus, probabil, la abandonarea mai rapidă a grijilor pentru biserica veche.²¹

După vizita ulterioară a lui Nicolae Iorga, Comisiunea Monumentelor Istorice a mai făcut o reparație acoperișului și a propus decaparea tencuielii noi, lăsând vizibile frescele inițiale.²²

În octombrie 1975 arhitectul Neculce de la Direcția Patrimoniului Cultural Național, în adresa numărul 10324 din octombrie 1975, scria că instituția va lua măsuri pentru protecția și valorificarea monumentelor semnalate în această adresă, inclusiv a bisericii vechi din Ploieștiori.

După Socolescu, biserica nouă a fost ctitorită de familia Cantilli – ultimii proprietari ai moșiei. La interior în dreapta intrării se află portretele ctitorilor: trei bărbați ­D. Hagi Christu Cantilli și copiii săi, Christu și Panait.²³

Brazii cimitirului au fost plantați în jurul anului 1910 de familia boierului Panait Cantilli.

În imaginile interbelice se vede și un pavilion metalic la sud față de biserică.

Micuța ruină a bisericii din Ploieștiori

Cea mai mare parte a bisericii s-a distrus și mai ales fragmentele de pictură sunt pierdute în mare parte, cu excepția unor mici fragmente foarte depigmentate. Astăzi, găsim o ruină înghesuită pe un teren mic, înconjurat de volume mari, contemporane. Satul s-a extins până dincolo de biserica ce s-a micșorat, până la valea Teleajenului, iar case mari, specifice periferiei orașelor de după 1989 din România au înconjurat biserica ce, în timp, odată cu diminuarea volumetriei, și-a pierdut din prestigiul vizual și coerența pe care le poate avea o biserică din acea epocă.

Se intra inițial din vest pe sit, dinspre sat, spre intrarea principală în biserică, dar azi se intră prin spate spre altar – prin estul bisericii, dinspre vale, dintr-o străduță nepavată și subdimensionată, fără trotuare. Curtea în zona intrării principale în biserică este înghesuita de o criptă deschisă – ca și altele aflate pe teren, și de gardul vecinilor care și-au plantat o livadă acolo, iar la sud față de ruină se află o casă de patru ori mai mare decât biserica de 300 de ani. Dincolo de livada privată aflată la vestul bisericii și de strada paralelă cu cea a ruinei, se află terenul bisericii noi din Ploieștiori, cu intrarea prin următoarea stradă paralelă cu cea a ruinei, fără ca între cele două biserici să existe o comunicare directă.

Gadget-urile generației Z

Situl proiectului de atelier al anul II, grupa 26, an universitar 2023-2024 a fost terenul ruinelor Bisericii Sf. Visarion. Imobilul, azi clasat ca monument istoric de importanță regională, situat conform Listei Monumentelor Istorice²⁵ neactualizată „în câmp, la est de bis. Sf. Dumitru, lângă conacul Cantilli, fost C.A.P.”, sat Ploieştiori, comuna Blejoi, județul Prahova, regiunea Muntenia.

Anterior vizitei pe sit cu studenții, în cadrul atelierului li s-a făcut o prezentare privind istoricul și importanța bisericii, în care au fost proiectate imaginile de epocă ale bisericii vechi. Totodată, studenților li s-au explicat și principiile realizării releveelor. Împreună cu colectivul de îndrumare, studenții au petrecut o zi la fața locului și au revenit individual sau în echipe în localitate, acolo unde au mai fost necesare informații pentru realizarea studiului contextului local.

În primele două săptămâni, studenții au realizat releveul colectiv al proprietății, al bisericii ruină și al bisericii așa cum era inițial, după releveul ruinei și imaginile de epocă puse la dispoziția noastră de comunitatea locală. Studenții au întocmit schițe de mână și măsurători la fața locului, de multe ori cu ustensile necorespunzătoare, și au fost foarte reticenți când li s-a cerut predarea schițelor respective pentru ghidul localității Ploieștiori, care a fost înmânat comunității locale în cadrul evenimentelor de la Centrul de cultură arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România, vernisaj vineri, 10 noiembrie 2023 și de la ARCUB, Casa Eliad din Mircea Vodă 5, București, evenimentul de lansare al cărții Arhipera: Arhitectura socială participativă²⁶. Însă prin metode grafice simpliste, asistate de calculator, au realizat o machetă virtuală a ruinei și cele două relevee solicitate. Cu toate acestea, deplasarea la Ploieștiori, înțelegerea vizuală a ruinei, prin imaginile de epocă și relevee, studierea și observarea localității și a mediului construit din care face parte ruina precum și gradul de dificultate al temei au stârnit interesul studenților. În următoarele patru săptămâni, fiecare student a realizat o propunere bazată pe un singur material de construcție ales dintre următoarele: lemn, piatră, lut, textil și hârtie.

Și totuși cum intervenim într-un astfel de sit?

Cunoașterea noastră s-a bazat atât pe informațiile vizuale, cât și pe gradul de înțelegere a informațiilor privind valoarea, contextul actual și inițial al bisericii. În termenii gândirii vizuale explicate de Arnheim,²⁷ în acest articol am atins mai multe perspective. Ne referim la contactul vizual al studenților cu situl, cu ruinele unei biserici prin imagini-document. Cunoașterea și documentarea ruinei s-au bazat pe imagini-document, adică pe o documentare vizuală. Fără imaginile de epocă, înțelegerea obiectului de arhitectură ar fi fost mult mai dificilă. Pe de altă parte, vorbim și de o altă cunoaștere vizuală, la fața locului, aproape tactilă, ce permite o înțelegere mai profundă și este un exercițiu foarte util. În contrast cu explorarea unei singure biserici și cu formarea studenților arhitecți prin cursurile de istoria arhitecturii avem cele două baze de date din memoria celor două personaje emblematice pentru istoria românilor și istoria arhitecturii românești: Nicolae Iorga și Nicolae Ghica-Budești, care au studiat istoria artei religioase și ansamblurilor bisericești și datorită cărora putem astăzi plasa valoric bisericuța din Ploieștiori și putem adăuga informații textuale importante imaginilor istorice. Cât de diferită este viziunea studenților asupra bisericii din Ploieștiori față de cea a îndrumătorilor sau față de viziunea lui Nicolae Iorga sau a lui Nicolae Ghica-Budești?

Cu toate că tema de atelier a fost permisivă, studenții au evitat aproape orice propunere care să depășească dimensiunea terenului, cu excepția unui proiect care amenajase o promenadă prin livada vecină, poate și datorită discuțiilor din atelier care încurajau imaginarea unei soluții cu șanse reale de execuție. În tema de atelier s-a notat că Nicolae Iorga sugera un mic muzeu al bisericii din Prahova sau un mic muzeu etnografic; parohia a propus un atelier de pictura monumentală – frescă, dar și libertatea de a construi în subsol un cavou pe o fâșie mică de teren, direcții ce au fost luate în considerare de studenți. Pe de altă parte, recomandările de a compune relaționări cu malul Teleajenului unde se transporta sarea – conectarea cu maidanul sau realizarea unei promenade a satului și chiar reconstruirea bisericii nu au fost dezvoltate.

Proiectul de atelier a constituit un exercițiu complex care a pornit de la o nevoie reală din teritoriu, identificată de Asociația Arhipera. Schița volumetrică, analiza materialelor și a tehnicilor constructive au reprezentat o provocare atât pentru studenții anului II, cât și pentru colectivul de îndrumare, format din conf. dr. arh. Lorin Niculae, drd. arh. Irina Scobiola și drd. arh. Silvia Costiuc. Tema a pornit de la o solicitare concretă a Parohiei Ploieștiori, care își dorește conservarea ruinei aflată acum într-un peisaj strident. Suntem departe de acea perioadă în care a fost instituită mania de a face tabula rasa în jurul monumentelor istorice, însă datorită contextului vizual și cultural contrastant, contemporan, dar și a dimensiunii culturale atât a ruinei cât și a mediul construit actual, tema de atelier rămâne o provocare pentru cei mai experimentați arhitecți contemporani și pentru breasla arhitecților din România.

Proiectele studenților au fost donate Parohiei din Ploieștiori, acestea fiind expuse de Primărie și utilizate pentru a obține finanțările necesare restaurării bisericii vechi, pentru care preotul paroh a început deja demersurile. Studenții au învățat, pe lângă cercetarea vizuală, că arhitectura poate genera schimbare, poate vindeca locuri și poate reprezenta acel imbold pentru a declanșa acțiunile necesare pentru revitalizarea satelor românești, prin conservarea și punerea în valoare a patrimoniului construit, prin construcții noi care înțeleg valoarea specificului arhitectural local și promovează sustenabilitatea și economia circulară.