Topofilie urbană

Ultimul proiect al anului 2 dedicat grupării de case, pe un amplasament situat în apropierea Gării de Nord din București, într-un țesut construit caracterizat deopotrivă de calități morfo-tipologice și de alterări produse în mod special în ultimele trei decenii, a oferit oportunitatea reflectării critice asupra modului în care „locuirea împreună” poate angaja la nivelul explorării prin proiect două aspecte esențiale: problema degajării imaginilor poetice ale locului și locuirii, și problema recunoașterii amprentei locului n intervenția de identificare. Primul aspect ne-a orientat reflecția către către topofilia și topoanaliza definite de Gaston Bachelard¹ și Yi-Fu Tuan² , iar cel de al doilea ne-a determinat să reparcurgem concluziile teoreticianului norvegian Christian Norberg-Schulz asupra interacțiunii cu locul din Architecture: Presence, Language, Place³ prin filtrul analizei critice recente a filosofului Jeff Malpas⁴ .

1. Afecțiunea pentru loc și imaginația materială

Filosofia imaginației și disponibilitatea imaginativă la Gaston Bachelard răstoarnă metodele de „analiză” rațională locului ca fundament al intervenției arhitecturale creative. Topofilia la filosoful francez nu poate fi privită ca o metodologie, ci doar ca o deschidere alternativă asupra lumii semnificațiilor, poziționată mediator între conștiință (subiect) și exterioritatea acesteia (obiect), deci între sine și lume. Prin refuzul abstractizării, la granița dintre psihanaliză și fenomenologie, omul este înțeles ca un colecționar de imagini și creator de imagini. Topo-analiza investighează orizontul locurilor noastre sufletești, raporturile dintre interiorul nostru și exteriorul lumii, imaginile locuirii poetice și funcțiile terapeutice ale acestora, dar mai ales lucrurile mărunte sau discrete care ne sunt apropiate afectiv. Bachelard menționează chiar un exemplu prin care psihanalistul Carl Jung compara sufletul omenesc cu o clădire construită în epoci diferite pe un teren cu straturi arheologice și geologice diferite, într-un palimpsest generalizat al materiei⁵ . Așadar, casa devine instrument de analiză pentru sufletul omenesc, pentru inconștientul care „sedimentează” imaginile casei și locurile ascunse ale sălășluirii cotidiene: ungherele, colțurile, dulapurile, cuferele, sertarele, etc.⁶ Casa este o ființare verticală, de la pivniță la acoperiș, cu praguri care intermediază relația dintre interior și exterior⁷ .

Topofilia are o predilecție pentru interioritatea experienței: forma exterioară (a casei, a orașului) este „uitată” și revelată într-un fel de conținut interior. Experiența se modelează printr-o preînțelegere sprijinită pe imaginație. Interpretarea unui loc stratificat istoric, configurat în mod specific la nivel tipologic, topologic și morfologic, este „răsturnată” de imaginația care are capacitatea de asimila și de uita în același timp formele istorice. „Reveria materială” apare aici ca sursă a emoției estetice și a creativității, motivând interpretarea realității prin procese selective, alegerile din cadrul experienței nefiind o proiecție pur subiectivă și nici rezultatul unei determinări exclusive din exteriorul unei tradiții sau culturi: „Realistul își alege atunci propria-i realitate în cadrul realității. Istoricul își alege propria-i istorie în cadrul istoriei. Poetul își ordonează impresiile asociindu-le unei tradiții”⁸ .

Analiza unui loc ca topoanaliză își identifică originea în imaginația care determină „lectura” și deci alegerile semnificative (elementele valorizate, reținute afectiv). În minte, se organizează imaginile realității personale; mintea devine „ochiul creativ”; aceste imagini nu aparțin de lumea înconjurătoare, ci de proiecția acestei lumi în sufletului ascuns⁹ . În termenii fenomenologiei, imaginile poetice (de adâncime sufletească) unifică subiectivitatea și obiectivitatea, sinele și lumea, în afara unei cauzalități metafizice. Bachelard critică reducerea gândirii la rațiunea formală (ideea de ordine absolută, proporția, numărul etc.) în modelul metafizic tradițional (vezi Aristotel¹⁰ ) și afirmă prioritatea „imaginației materiale” ca adeziune spontană a sufletului, răsfrântă în imaginația conștientă, trecând de la starea inițială de reverie la o înfăptuire concretă: „În simplitatea ei, imaginea nu are nevoie de o știință. Ea este bunul unei conștiințe proaspete. În exprimarea ei, este un limbaj tânăr”¹¹ . Totuși, această prioritate a polului imaginației materiale asociate sufletului, inspirației și deschiderii nu elimină cu totul „polul rațional” al ordinii, ideilor abstracte și geometriei, ci doar îi slăbește acestuia din urmă poziția dominată din interpretarea ființei.

Așadar, analiza locului din perspectiva materială adună imagini arhetipale care depășesc contingența situației analizate și istoria ei¹² . În teoria arhitecturii, acest lucru s-ar traduce, pe de o parte, ca o critică a dominației istoriilor de arhitectură care impun ideea schimbărilor istorice de expresie stilistică și descriu imaginația în termenii cauzalității formale abstracte, iar pe de altă parte înțelegem că recunoașterea intuitivă și spontană a imaginilor arhetipale ale sălășluirii în experiența directă ca imagini poetice originale ar putea să „pună în paranteze” exterioritatea locului, interrelaționalitatea lui topologică. La Bachelard observăm deci că memoria implică paradoxal faptul de a „uita” forma exterioară a clădirii și de a descătușa sursa creativă interioară a trăirii, interioritatea formei, în opoziție cu ceea ce Norberg-Schulz numește „spiritul” sau „amprenta” locului în limbajul de arhitectură în trama unei „fenomenologii gestaltiste a prezenței”. Ajungem aici chiar la limita gândirii lui Bachelard proiectată în arhitectură, riscând doar răscolirea precedentelor cu care rezonăm afectiv, în afara oricăror clasificări istoriografice, contextul precedentelor servind doar ca bază a asocierii libere poetice într-o memorie selectivă transistorică sau mai degrabă antiistorică.

Am identificat precedente vibrante din punctul de vedere al imaginii poetice în vecinătatea apropiată a amplasamentului nostru. Curtea cu locuințe-vagon specifică sfârșitului de secol XIX și început de secol XX oferă în București un spectru bogat de imagini în acest sens, însă nu ne-am oprit deloc într-o imagine nostalgică a evocării curții din perioada premodernă, ci am încercat să dezvăluim bogăția de folosire a acesteia în viața cotidiană și diferențierile spațiale cu mijloace necostisitoare, dar capabile să producă aderarea afectivă veritabilă. Curțile apar în acest sens ca imagini poetice, cadre de viață, palimpsest emoțional al memoriei și „fixații ale fericirii” în exprimarea lui Bachelard. Picturile lui Horia Bernea sau evocările literare memorialistice¹³ care au ca subiect curțile caselor bucureștene stimulează „imaginația materială” și dezvăluie în mod tulburător o cartare afectivă a locuirii.

2. Topofilie etnocentrică și topologie situațională

Investigarea legăturii emoționale dintre oameni și locul lor i-a oferit geografului Yi-Fu Tuan o înțelegere a experienței urbane mult mai profundă, extinzând analiza sferei intimității și la spațiile de vecinătate apropiată, exterioare locuinței. Topofilia bazată pe percepția cu toate simțurile reține atât valorile spațiale corporale care transcend culturile individuale (precum binaritățile fundamentale în relația dintre interior și exterior și dintre pământ și cer), cât și trăsăturile universale ale egocentrismului (obișnuinței de a ordona lumea potrivit valorilor individuale) și etnocentrismului (obișnuinței de a ordona lumea potrivit valorilor unui grup social care face diferența dintre familiar și străin)¹⁴ . Egocentrismul și etnocentrismul explică de pildă diferențierile dintre public și privat prin bogatele spații de tranziție, de la pragul ușii de intrare, la limita de proprietate.

Cele cinci case în cazul nostru articulează valorile unui grup social ipotetic, simulând viața unui grup, nu doar „diagrame funcționale” de locuire. Tuan caracterizează egocentrismul ca un „caz limită” ținând cont că, în lumea vieții cotidiene, nu ajungem să ne exprimăm în mod absolut doar valori individuale: suntem dependenți de adeziunea și ajutorul celorlalți, într-o întrețesere relațională și de valori sociale¹⁵ . Imaginea etnocentrică nu poate fi redusă la o simplă imagine pitorească și nici la trăsături spațiale care țin exclusiv de figurabilitatea urbană formulată de Kevin Lynch în schematizările „hărților mentale”, iar acest lucru poate fi adesea observat în lipsa de concordanță dintre imaginile locuitorilor și imaginile urbaniștilor cu privire la același amplasament¹⁶ . Tuan subliniază aici paradoxul recunoașterii identității locului (curtea, în cazul nostru): locuitorii își pot „construi” o imagine identitară numai în urma cunoașterea lumii exterioare, de dinafara locului lor familiar (curțile, străzile și cartierele învecinate), pentru a face în mod autentic diferența între familiar și străin, însă, cu cât își lărgesc înțelegerea asupra „exteriorului”, cu atât mai mult se „dezrădăcinează” din sfera locală¹⁷ . De asemenea, sentimentul de satisfacție și de împlinire existențială depinde de implicarea directă a individului în viața grupului social într-un loc anume (curte, stradă, cartier), implicare care este descrisă „de jos în sus” (în opoziție cu planificarea „de sus în jos”) prin preocupare, grijă, angajament, deci nu (doar) prin „scheme mentale” și „figurabilitate” de mediu¹⁸ .

Proiectarea de arhitectură care caută „amprenta locului” trebuie să acorde atenție modului în care se definește de fapt „viața locului” prin grija amplasată. Spațiile restrânse, bine delimitate pot fi spații ale grijii. Domeniile, zonele, cartierele ca spații extinse tind să devină concepte abstracte, relevante mai degrabă pentru urbaniști decât pentru locuitori. Extinderea conceptului de topofilie la vecinătate intimă urbană este cea mai importantă contribuție teoretică la Tuan care complinește demersul inaugurat de Bachelard. Rolul arhitecturii în crearea locurilor este de fapt mai modest decât pare la prima vedere: arhitectul are o înțelegere intuitivă, o înțelegere tacită a ritmurilor unei culturi și încearcă să transfere într-o formă concretă dispoziții afective și ritmuri funcționale, însă locul se menține prin obișnuințele de viață și prin experiența de comunitate în arii foarte restrânse. Sentimentul de atașare pentru „colțul de stradă”, „curtea comună”, „grădina din spate”, „buzunarul de socializare” etc. poate fi catalizat de configurația arhitecturală prin proiect, dar depinde de experiență, de viața propriu-zisă a locului și nu implică în mod automat extinderea la niveluri mai largi (întreaga stradă, cartierul sau orașul). Locurile iubite pot fi ascunse, discrete sau neatrăgătoare dintr-o perspectivă estetică.

3. Spiritul locului și topologia filosofică

„Învățarea” locului se desfășoară în cea mai mare parte la nivel subconștient, implică precunoașterea – folosind aici terminologia fenomenologică. Percepția unicității și unității locului nu este legată de cărți, hărți, relevee, fotografii, instrumente de măsurat, documentații de arhivă, chestionare sociologice și anchete de teren. Suntem deja orientați în spațiu în sensul de „a-fi-în-lume”, în profunzimea experienței. Martin Heidegger a insistat asupra înțelegerii lumii ca un „complex de semnificativitate” și ca o condiție pentru atribuirea de semnificații specifice lucrurilor care ne înconjoară: omului i se poate revela un sens anume al unui lucru doar dacă lumea („complexul de semnificativitate”) i se deschide înainte¹⁹ . Există chiar un pasaj faimos care descrie această survenire diferențiată de sens: „Portalul unei biserici romanice timpurii este o ființare. Cum și cui i se arată ființa acestuia ? Istoricului de artă care, în timpul unei excursii, îl vede și îl fotografiază, sau abatelui care, în ziua sărbătorii, pătrunde prin portal și intră în biserică însoțit de călugări sau, poate, copiilor care într-o zi de vară se joacă în umbra lui?”²⁰ . Ascultarea „vocii” locului, interpretarea situației și capturarea „amprentei” autentice a amplasamentului țin în mare măsură de topofilie: conștientizarea spațiului delimitat și a aspirațiilor de locuire în finitudinea spațio-temporală, recuperând simțământul de „a fi acasă”. Atașamentul pentru loc și sentimentul familiarității eludează măsurile abstracte și opun rezistență manipulării lor ca „idei” de proiectare.

Înțelegerea locului este și o înțelegere de sine umană: situarea afectivă prinde contur în termenii unei stări emoționale produsă de o situație anume față de care luăm atitudine și care atrage astfel în mod activ o intenție specifică. În acest sens intențional, proiectul de arhitectură capturează autentic amprenta vieții locului. Filosoful australian Jeff Malpas interpretează fenomenologia heideggeriană întărind ideea inseparabilității dintre viața umană și locul înrădăcinării ei existențiale. Remarc numeroase puncte de legătură cu teoria de arhitectură formulată de Norberg-Schulz cu privire la capturarea spiritului locului prin locuire²¹ , însă punctele critice de divergență sunt la fel importante. Malpas consideră abordarea lui Norberg-Schulz limitată la o teorie existențială, deși ambii înțeleg inițial locul drept cadrul aprioric care face posibilă prezența ca atare a tuturor fenomenelor care îl circumscriu, urmărind o condiție structurală: interrelaționarea de elemente articulate într-un cadru topologic. Dincolo de acest punct de pornire, nu se poate trasa o relație de echivalență între acest cadru structural și structura spațiului existențial la Norberg-Schulz, în pofida motivațiilor esențialiste comune. Interpretarea se dezvoltă între locul care oferă cadrul fenomenelor (ca întreg) și fenomenele explorate prin interconexiunile lor (ca părți) în cadrul locului. La nivel ontologic, locul este structurat, dar este și o structură în el însuși²² . Topologia gestaltistă la Norberg-Schulz este mai puțin preocupată de fragilitatea locului ca o consecință a finitudinii umane. Ea caută aspectele persistente ale construirii, adică „durabilitatea locului” (stabilitas loci), dar și ideea de continuitate și schimbare²³ . La Malpas, „viața are loc” prin grija față de păstrarea cadrului interrelațional care susține locuirea. Interpretarea locului este o regândire a situației locuirii și o reamintire a tradițiilor înscrise în peisaj. Critica lui Malpas cu privire la Norberg-Schulz vizează aspectele de coerență filosofică ale interpretării locului: „[…] concepția lui Norberg-Schulz nu poate fi susținută în întregime (fie în ceea ce privește tratarea locului sau a locuirii)” deși „[…] este cu siguranță corectă în afirmarea conexiunii dintre loc și locuire, precum și a modului în care ambele s-ar putea raporta la viață”²⁴ . Aspectele care țin de identificare (semnificația regăsită în lucruri), orientare (semnificația regăsită în ordonarea mediului) și transpunerea acestora în forma construită prin figurabilitate (figura concretă)²⁵ la Norberg-Schulz sunt deosebit de relevante pentru discuțiile noastre de atelier. Pe de altă parte, critica lui Malpas este la fel de pertinentă: „Desigur, aici rămâne o ambiguitate cu privire la rolul exact al ființei umane, sau al arhitectului, în ordonarea spațiului (și cât de fundamental ar trebui să fie considerat), dar această ambiguitate nu este lipsită de importanță”²⁶ . În plus, critica fenomenologică se extinde asupra privilegierii vizualității în interpretarea locului, a reducerii spiritul locului la o colecție de imagini fotografice²⁷ . Aici este vizată și estetizarea excesivă a obiectului de arhitectură prin fotografie în mass-media, care se asociază adesea cu emfaza exagerată asupra aspectelor conceptuale abstracte, importate din filosofie sau din alte domenii ale cunoașterii pentru a justifica intelectual proiectarea. Malpas consideră întreaga operă arhitecturală a arhitectului finlandez Alvar Aalto un model echilibrat de practică profesională, articulat de atribute umaniste și reflexive, sensibilă la caracterul locurilor și definitorie pentru o modernitate regională autentică. Atât Malpas, cât și Norberg-Schulz au ca punct comun preocuparea holistică pentru integrarea aspectelor funcționale cu cele legate de context (mediul natural sau construit) în cadrul noțiunii de locuire. Spațiul existențial formulat de Norberg-Schulz rămâne o direcție relevantă de lectură a locului dacă i se adaugă aspectele ontologice critice formulate de Jeff Malpas.

*

Nu am putut ignora determinarea reciprocă dintre loc și etica intervenției asupra locului. Am rezistat tentației de a considera amplasamentul de pe strada Vespasian nr. 48-50 o prezență „imperfectă”, „contaminată” de intervenții necontrolate, lipsită de o ordine preexistentă capabilă să ghideze previzibil un viitor proiect. Terenul a rezultat de fapt în urma demolării și comasării a două parcele adiacente; nu este evident un loc „puternic” și „ordonat” existențial, dar exprimă elocvent figurabilitatea țesutului tradițional al Bucureștiului de la începutul secolului trecut, bazat pe o calitate specifică a curților comune și pe o evidentă „amprentă a locului”. Acest țesut a fost transformat progresiv de-a lungul secolului XX, mai ales după 1990, prin intervenții neglijente sau necontrolate. Stau mărturie calcanele dezordonate, anomaliile în configurația acoperișurilor învecinate direct, diferențele de înălțime între clădiri, eterogenitatea figurabilității urbane și relația precară a fațadelor cu strada în cazul alinierilor, dar chiar și în această situație se poate asculta cu atenție o „voce” a locului și un potențial al locuirii contemporane într-un astfel de context stratificat.

Unul din proiectele grupei noastre a inițiat în mod convingător un demers de recuperare a amprentei locului, pornind de la gesturile fondatoare cadastrale, respectiv de la împărțirea inițială a terenurilor, comasarea actuală și recuperarea „divizării” în proiect fără să se revină de fapt la situația trecută. „Divizarea” constă într-un nou gest fondator, deopotrivă spațial și constructiv: un perete ordonator și separator a devenit „trunchi” al proiectului. Din acest perete care „ancorează” planimetria în amplasament se desprind de o parte și de alta camerele de dimensiuni variate, „slăbind” controlul compozițional. Este generată astfel o curte interioară comună și curți private spre calcanele existente. „Peretele-trunchi” are o grosime amplificată și devine de fapt o „grosime locuită”. Diversitatea mare a spațiilor interioare și exterioare (în plan și în elevație) amplifică calitățile poetice ale „spațiilor intimității” (exterioare sau interioare) și pragurilor spațiale locuibile, dând măsura unor scenarii flexibile de locuire non-standard. „Buzunarele” spațiale, nișele, alcovurile, retragerile protective, alveolele, spațiile-în-spațiu, micro-spațiile etc. ar putea cataliza ulterior, prin folosire ad-hoc, experiențele reveriei individuale domestice, valorificând în același timp o „imaginație materială” (în sensul fenomenologic evocat de Bachelard) prin recuperarea rolului tectonic tradițional al zidăriei atât la pereți, cât și la planșee. În aceste coordonate am încercat să recuperăm afecțiunea pentru un loc și pentru un mod de locuire care împletește o memorie a construirii cu noile aspirațiile colective contemporane.