Topofilie rurală

Prima temă a anului 2 a constituit pentru echipa atelierului nostru un bun prilej de reflecție asupra spațiului public rural din satul Cioranii de Sus, jud. Prahova. Am căutat locurile din țesutul construit al localității, capabile să coaguleze o comunitate și să o înrădăcineze existențial în lumea vieții cotidiene. Micro-proiectele individuale dedicate „buzunarelor spațiale” descoperite ad-hoc au constat în amenajări ale locurilor mai largi ale ulițelor, ce ies în afara „covorului” standard de asfalt: bănci la poartă, tratarea gardului, retrageri ale gardului pentru fântâni; o podișcă de trecere pentru mașină, gândită în detaliu ca un loc de socializare; fântânile cu o nouă întrebuințare (irigat, sursă de apă pentru jocul copiilor), suprafețe mai largi și necirculate, tratate ca mici piațete în care este recâștigat contactul direct cu pământul, așa cum era cu puțin timp în urmă, locuri de stat în jurul focului sau terase care intermediază spațiul dintre magazine, bar și uliță. Recunoașterea fenomenologică a situației s-a bazat pe unitatea indisolubilă dintre dintre viață și loc, dar și pe proiecția afectivă asupra locului în cadrul experienței. În spatele tuturor acestor propuneri, s-a deschis pentru noi, îndrumătorii, și un întreg orizont reflexiv; voi zăbovi în continuare asupra câtorva aspecte esențiale teoretice și filosofice care ne-au ținut trează conștiința critică.

1. Afecțiune pentru loc și topoanaliză

Topofilia, termen folosit de filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) și geograful american de origine chineză Yi-Fu Tuan (1930-2022), cooptează în mod eterogen temele proiecției afective asupra locurilor și spațiului poetic. La Bachelard, de pildă, „topofilia” investighează „valoarea umană a spațiilor de posesiune”, adică un „spațiu fericit”¹ . Locurile însușite sunt iubite, lăudate și apărate împotriva unor forțe adverse. Ele asigură o protecție existențială fundamentală, definind sălășluirea noastră în lume – trăirea sau locuirea în sens fenomenologic – și cuprinderea în imaginația umană. Topofilia sondează la filosoful francez intimitatea, bunăstarea locuirii, semnificația adăpostirii cu predilecție în spațiile mici ale interiorității, precum camerele și ungherele² .

Yi-Fu Tuan extinde termenul de topofilie la mediul urban și la cel al peisajului, introducând în interpretările sale asupra mediului conceptele de „atașament” și „afecțiune”. Topofilia este definită ca un „cadru în care pot fi discutate toate modurile diferite prin care ființele umane pot dezvolta afecțiune pentru locuri”³ . Lărgirea topoanalizei la spațiile exterioare locuinței implică percepția, formarea valorilor de mediu, conceptul de schimbare în mediu, caracterul experienței și perspectiva dialectică asupra artificialului și naturalului⁴ . Termenii de bază sunt percepția (activitate intențională și selectivă), atitudinea (poziționarea culturală în raport cu o lume de semnificații) și viziunea asupra lumii (conceptualizarea experienței). Topofilia, înțeleasă ca legătură afectivă între oameni și locul lor, rămâne totuși un concept difuz, legat de aspectele concrete și personale ale experienței. Aspirațiile umane și nevoia de simbolizare a comunităților solicită interpretări diferite de cadrele raționale obișnuite. Afectivitatea pentru un loc se ancorează într-un mediu perceput drept sănătos, armonios, familiar și păstrător de memorie colectivă. Topofilia nu se identifică doar în răspunsul vizual față de mediu (simțământul plăcerii sau frumuseții revelate spontan în experiența locului), ci și în răspunsul tactil (plăcerea în percepția aerului, apei și pământului) și mai ales în sentimentul de „a fi acasă” într-un loc al amintirilor⁵ . La Tuan, răspunsul vizual trebuie să fie autentic (locul nu este o imagine de carte poștală, o fotografie turistică). Contactul fizic cu locul este esențial pentru a înțelege cum își dezvoltă locuitorii înșiși afecțiunea pentru locuri sau lucruri care, privite din „exterior”, par „dezordonate” sau „murdare”⁶ . Privirea pe care un vizitator ocazional urban o aruncă cu rapiditate locului rural trebuie să fie prudentă și deschisă față de lucrurile care definesc memoria în acest tip de spațiu public. Mediul nu determină unilateral topofilia, dar oferă stimuli pe care noi îi selectăm și valorizăm prin filtrul percepției localizate⁷ . Tuan a apreciat studiile urbanistice ale lui Kevin Lynch cu privire la rolul „hărților mentale” ale locuitorilor și „figurabilitatea” spațiului public, dar observă și faptul că atributele fizice sau vizuale ale structurii urbane (parcursuri, noduri, domenii, repere și limite) sunt mai puțin importante pentru locuitori decât caracterul prietenos al vieții în cartier și „atmosfera” sa generală⁸ . Locuitorii percep spațiul public la nivel afectiv (deci preponderent emoțional) într-un mod limitat, preocupat de vecinătatea imediată – strada de care aparțin sau zone mai restrânse din stradă – iar „figurabilitatea” generală a localității (ansamblul imaginilor percepute / reținute) nu joacă un rol atât de important la Tuan prin comparație cu Lynch sau Norberg-Schulz. Extinzând acest argument, din punctul nostru de vedere, topofilia în afara domus-ului ia naștere cu precădere în intimitatea spațiului public, în experiența specifică a „buzunarelor spațiale”, a locurilor „în fața porții” sau „de-a lungul unui gard”, „pe un podeț”, „la umbra unui copac”, „lângă o fântână” sau „în fața unei troițe”.

2. Experiență și cartare topologică

Înțelegem deci locuirea nu doar prin familiaritatea locuinței și a ogrăzii împrejmuite ca expresie a sedentarității și proprietății private, ci și prin tot ceea ce constituie ieșirea din familiaritate și din proprietatea privată: viața în domeniul comun, public, interacțiunea socială, ritualurile și evenimentele colective, plecările și revenirile zilnice, parcursurile în raport cu o spațialitate existențială. Activitatea umană se fundamentează în variatele sale moduri pe noțiunea de loc. Gândirea însăși este în mod fundamental situațională și relațională: locul focalizează gândirea („adunând” semnificații), este origine a gândirii („deschizând” o lume) și oferă acesteia un orizont prin „delimitare”⁹ . Locuirea capătă semnificația generală prin tripla ei dimensiune existențială: viața colectivă ca o multitudine de posibilități și ca întâlnire cu alți oameni; viața publică ca un acord cu ceilalți și împărtășire a unor valori comune; viața privată ca mod al regăsirii de sine și retragere în jurul lucrurilor și valorilor personale¹⁰ .

Am încercat să înțelegem locul public ca scenă a întâlnirilor umane, ca mijloc al posibilităților de viață, al diversității locuirii și al cuprinderii existențiale între pământ și cer, oameni și divinitate. Înțelegem locul ca pe o concentrare de lucruri concrete care ne deschid o lume, ne-o aduc în prezență și ne declanșează mirarea în fața întâmplării ființei lor. Doar după această deschidere de spațiu existențial, cu o privire răbdătoare către viața cotidiană însăși, am putea să știm „ce avem de făcut” în locul supus observației. Nu am putut fixa în avans datele precise de proiectare până nu am înțeles prin experiență directă situația ca atare. Unitatea și bogăția locului s-au dezvăluit din interrelaționarea lucrurilor sale, iar interpretarea situației, oricât de limitată a fost temporal, a presupus adunarea atentă a elementelor dezvăluite într-o apartenență și multiplicitate reciprocă, conștientizând contingența și limitările faptului nostru de a fi într-o astfel de situație.

Prin experiență ni s-a dezvăluit caracterul propriu al locului și ne-am putut orienta în interiorul lui. Aș descrie experiența ca pe o „triangulație” a țesutului construit desfășurată topografic, din aproape în aproape, din reper în reper, bizuindu-ne doar pe picioarele și privirea noastră, încercând mai întâi să realizăm o hartă a interacțiunii dintre oameni și lucruri, a posibilității acțiunii, atitudinilor, identificării și însușirii¹¹ . „Cartarea” afectivă a opus rezistență tentației de a reduce amplasamentele la elemente autonome și abstracte. A încercat să cultive o atitudine mai atentă asupra interconexiunii dintre lucrurile care alcătuiesc locurile ca atare. De asemenea, a marcat legăturile dintre locuri diferite în țesătura așezării rurale. Vorbim de o identificare de urme construite care exprimă grija sau neglijența locuitorilor, fără să ne sprijinim pe un punct absolut de vedere moralizator „dinafara” sau „de deasupra” locului (în sens teoretic sau fizic). Pe de altă parte, am căutat să surprindem „figurabilitatea” locului în termeni de tipologie, topologie și morfologie¹² într-un sens slab, ca diferențiere în calitatea observațiilor grafice obținute prin cartarea situațiilor concrete, la pas, cu toate simțurile active. Și doar în urma acestei înțelegeri am putut „vedea” cum ar fi posibilă o interacțiune cu locul printr-o intervenție minimală în spațiul public.

3. Intenționalitate și intuiție

Edmund Husserl (1859-1938), deschizătorul de drum în fenomenologie, diferenția între faptul trăit, trăirea ca atare și ideile care descriu faptul trăit. Precunoașterea pe care se fundamenta această interpretare pornea direct de la experiența nemijlocită asupra fenomenelor care ne apar în conștiință, „punând între paranteze” orice teorii preconcepute despre realitate sub faimoasa deviză a „reîntoarcerii la lucrurile însele”¹³ . Din acest punct radical de vedere, „fenomenul” spațiului public își are originea în experiența nemijlocită a localității, orientată multisenzorial, în interacțiune directă cu lumea vieții cotidiene. Intenționalitatea exprimă caracterul orientat al trăirilor noastre: între „obiectele” percepute ca ceva trăit (ulițe, stradă principală, primărie, moară, școală, izlaz, cimitir, grădini, fântâni și troițe) și conștiința noastră ca trăire s-a interpus mediator intenția. În filosofia lui Husserl, un „obiect” este „văzut” (apare ca „fenomen”) doar dacă este legat de un sens, adică dacă este vizat prin sensul lui. Spațiul public trăit nu este epuizat într-o trăire singulară (ca și cum am privi un tablou), ci prin perspective inepuizabile generate de mișcarea noastră prin acest spațiu, în diferite momente, cu scopuri specifice. Filtrul intențional ține de aceste scopuri existențiale și motivează o identificare cu spațiul public. În urma parcurgerii libere a zonei centrale a satului, echipele de studenți au zăbovit în spațiile care le-au declanșat un interes specific pe parcursul cartării arhitecturale. În satul Cioranii de Sus, de pildă, fântânile au atras atenția prin rolul esențial avut în viața localității până la introducere rețelei publice de apă, sensul lor existențial inițial fiind acum întrerupt, rămânând doar în calitate de obiecte „abandonate”. Vizarea unui nou sens pentru fântânile care pot fi reabilitate a devenit unul din aspectele esențiale ale exercițiului: apa acestora ar putea fi folosită la întreținerea grădinilor private sau colective și ca element de activare pentru locuri de joacă sau de socializare în timpul verii, într-un context climatic cald și arid. Recuperarea memoriei locului se extinde și la alte elemente de delimitare spațială. Modernizarea a anulat caracterul micilor ulițe prin asfaltare, iar gardurile au primit noi materiale opace (tablă și beton), zădărnicind transparența prietenoasă dintre spațiul public și cel privat. Șanțurile pluviale înierbate și umbrite ocazional de arbori sau arbuști au rămas încă neafectate de modernizare, ele fiind veritabile „catalizatoare” sociale prin topografia lor invitantă, ca locuri de ședere ad-hoc. Recuperarea identității vizează și materialitatea fațadelor – tehnicile decorative la tencuieli folosite cu decenii în urmă, pierdute însă prin noile materiale generice de construcții și finisaj disponibile la magazinele de profil din localitate. Studenții au putut remarca un conflict între imaginea idilică a ruralității din zonele turistice protejate și imaginea ruralității obișnuite în cazul nostru, lipsite de traversarea turistică, dar plină de viață și cu o deschidere comunitară remarcabilă.

Intenționalitatea dezvăluie astfel semnificația-filtru dintre trăire și ceea ce este trăit. Astfel, „privim” obiecte prin modalități de sesizare diferite. Husserl diferențiază între (1) intenționarea vagă, atunci când de pildă vorbim la atelier de „spațiul public” ca principiu general, fără să avem o imagine clară, (2) intenționare prin imaginare, când avem o imagine intuitivă despre spațiul public rural sau despre viața cotidiană în satul prahovean de câmpie și (3) intuiția directă, atunci când vedem nemijlocit un spațiu public rural anume și avem acces la „experiența originară”¹⁴ . Semnificația nu este identică cu obiectul care o vizează: semnificațiile sunt diferite în raport cu intenția care orientează privirea. Aceeași fântână veche poate avea atât sensul de „catalizator social” sau „lucru memorabil”, cât și de „obstacol în calea modernizării” și de „obiect nefuncțional”.

Intuiția apare ca un concept esențial filosofic al prezentării directe a obiectelor într-un act de conștiință, percepția fiind un caz particular al intuiției. Starea de lucruri este enunțul descrierii care cuprinde mai mult decât se poate vedea într-o simplă imagine: de exemplu, ulița descrisă ca loc de întâlnire între mai multe curți, în relație cu strada principală într-un moment anume. Descrierea articulează obiecte reale (o uliță anume), situări precise (localitatea și regiunea), mulțimi de relaționare (structura stradală a localității), diferențieri față de alte obiecte în același context. Cunoașterea pune accentul aici pe diferența dintre ideea generală de uliță la sat și ulița specifică din satul vizitat. Trăsăturile esențiale precum direcționalitatea, accesibilitatea, continuitatea, scara umană, limitele edificate într-un mod particular sunt scoase la lumină prin experiența directă într-un context al stării de lucruri legate de celelalte străzi, de administrarea lor, de comportamentul locuitorilor în momentele diferite ale zilei etc. Pe de o parte, reținem esența obiectului observat („ideea” acestuia, de ex. ideea de spațiu public rural), iar pe de altă parte, perspectivele multiple ale experienței care îi definesc limitele (de ex. ipostazele spațiului public rural în viața cotidiană). Condiția fundamentală a intuiției directe este „lumea vieții” (lumea concretă, senzorială, opusă lumii ideale, abstracte a științelor), analogia corpului asigurând în mod primar condiția pentru raționamentul necesar înțelegerii folosirii spațiului public rural și relațiilor sociale în cadrul acestuia, în sensul că experiența alterității este în acest caz presupusă ca fiind ceva mijlocit, urmărind corespondența între corpul meu și corpul celuilalt în aceeași situație de viață.

4. Autenticitate și grijă

Înțelegerea lumii, intenționalitatea și autenticitatea experienței sunt mizele cele mai înalte ale fenomenologiei. Martin Heidegger (١٨٨٩-١٩٧٦) este de acord cu Husserl asupra noțiunii de fenomen și asupra faptului că percepția, gândirea și acțiunea presupun intenția, nu însă și asupra reducerii gândirii umane (subiectul care reflectează asupra unui fenomen) la „unitatea fluxului conștiinței”¹⁵ . Omul este singura ființă care își pune întrebarea asupra ființei printr-o deschidere care vizează ființarea în întregul ei. Acest fapt de a fi este întotdeauna situațional și relațional. În consecință, atunci când interpretăm un fenomen și acționăm într-un context anume, suntem orientați intențional (prin intenții specifice), dar ne raportăm în plus la o „ființă a intenționalului”, adică la faptul de a fi al intenției ca atare, care presupune preocuparea sau grija¹⁶ . Un fenomen ni se dezvăluie prin descoperire în orientarea intențională umană: spectrul dezvăluirilor este foarte larg, dar limitat de modalitatea în care acesta ființează. Spațiul public rural și fântânile care îl constituie pot fi interpretate urbanistic sau cultural, dar nu ca simple figuri geometrice. Ulița sau troița nu ni se revelează în mod autentic ca un ansamblu de linii sau ca proceduri matematice ori administrative, ci ca locuri cotidiene în care sălășluim. Deci vorbim de o deschidere specifică (precunoaștere) pe care noi o avem deja asupra acestor ființări, astfel încât ele să ni se releve în mod autentic. Și mai important este faptul că la Heidegger omul este orientat intențional către tot ceea ce ființează, deci către un întreg existențial.

În acest mod, Heidegger radicalizează noțiunea de intenționalitate dezvoltată de Husserl, iar acest lucru are consecințe importante pentru interpretarea arhitecturală și mai ales pentru ceea ce arhitecții numesc „intervenții” sau „creație de locuri”.

În cazul nostru de atelier, tema-cadru a implicat de la bun început o preocupare asupra locului și invitația de a experimenta locuri anume ca puncte de plecare pentru mici intervenții de arhitectură. Înainte de a vorbi despre „ceva de făcut”, ne-am întrebat ce înseamnă să fim de fapt într-o situație. Situația presupune întotdeauna deja un loc, un topos: locul ne focalizează gândirea, devine orizont al reflecției prin circumscriere sau delimitare, este originea gândirii. Înțelegerea locului ar putea fi interpretată ca o culegere de semnificații, ca o adunare a ceea ce ne este aproape prin preocupare, interes, atenție, grijă. Localizarea noastră presupune identificarea și orientarea existențială în lume, recunoscând faptul că viața are întotdeauna loc, că viața umană înseamnă moduri de locuire și moduri particulare de a fi undeva anume în lumea cotidiană¹⁷ . Heidegger ne oferă în Ființă și timp, exemplul ustensilului în contextul său ustensilic: o unealtă, de pildă, are sens doar în contextul altor unelte cu care fabricăm ceva anume¹⁸ . Un lucru poate fi înțeles în mod autentic și originar doar folosindu-l; acesta este și cazul spațiului public și al obiectelor specifice care îl constituie. Aici se dezvăluie diferența majoră dintre Husserl și Heidegger: primul afirmă primatul percepției ca o contemplare inițial dezinteresată (implicarea directă a simțurilor, cu predilecție actul vederii) care ne dezvăluie trăsături ale lucrului (dimensiuni, aspecte, materialitate) și în urma căreia survine interpretarea culturală a lucrului; cel de al doilea afirmă primatul folosirii lucrului, adică relația întotdeauna interesată față de lucru, urmată de contemplarea trăsăturilor lui esențiale (geometrie, alcătuire, compunere, estetică etc.)¹⁹ .

*

În concluzie, reținem că observațiile teoretice formulate de Gaston Bachelard și Yi-Fu Tuan cu privire la importanța legăturii afective dintre oameni și locul lor, intersectate cu precizările fenomenologice asupra trăirii, intuiției și stării de lucruri formulate de Edmund Husserl se pot completa teoretic cu ideea heideggeriană a lumii înțelese nu doar ca o simplă sumă de ființări, ci și ca un context de folosire, care este și un context de semnificativitate capabil să confere sens oricărui lucru particular. Preocuparea noastră a vizat orice lucru artificial sau natural implicat în mod direct în viața cotidiană publică a locului parcurs: ulița, fântâna, gardul, troița, moara, școala, biserica, podețul, șanțul pluvial, islazul comunal, pârâul de lângă islaz, terenul neglijat, câmpul din jurul satului. Interpretarea acestui spațiu public extins, care adună existențial lucrurile și oamenii, a dobândit sens pentru noi doar prin preînțelegerea întregului context relațional de folosire zilnică. Doar astfel, prin însuși locul trăit cu toate simțurile, ni s-a putut revela o lume față de care doar o „artă a grijii” (în formularea lui Hendrik Auret) ar putea reține în mod autentic mirarea, ezitarea și gratitudinea noastră.