Tipologia ca metodă: de la analiză urbană la proiect

Tipologia poate fi privită atât ca analiză, ca mijloc de cunoaștere a existentului, cât și ca instrument de intervenție, ce pornește de la extragerea principiilor și a calităților, a atributelor date, pe care le transformă în elemente de raportare și continuitate urbană.

Studiul de față reprezintă o continuare a studiului apărut în volumul publicației Arhive de atelier: studii și cercetări în proiectarea de arhitectură: 2020-2022¹ , având ca subiect descrierea metodei tipologice, printr-o succintă prezentare istorică, cu intenția de a sublinia latura sa aplicativă. În acest context, miza o reprezintă nu atât valoarea analitică, incontestabilă de altfel pentru lectura urbană, cât valoarea la nivel de metodă, ce pune în evidență legătura dintre prezentul care include în sine întreaga serie de factori socio-culturali-istorici implicați în evoluția țesutului și o nouă intervenție, ca prezență activă ce se raportează la existent și indică direcția de evoluție viitoare. Este ceea ce arhitectul Saverio Muratori, fondatorul metodei tipologice în mediul teoretic italian, definește ca „o condiție a modificării și a continuității (adică a perenității construcției ca realitate)”.²

Privit din această perspectivă, țesutul urban înseamnă stratificare istorică și evoluție continuă, iar „tipului (de locuire) îi este asociată o viziune asupra realității înțeleasă în sensul său unitar și în continuitatea sa evolutivă, individualizată în fiecare moment al său și caracterizată de o orientare selectivă și istorică, rezultantă a unui schimb (vital și unificant) cu contextul”.³

Vom relua succint sensurile conceptului de tip prezentate în articolul mai sus menționat, ca prim pas care face trecerea de la teorie la analiză, pentru ca ulterior sa exemplificăm printr-o serie de proiecte din cadrul atelierului de anul 1, care sintetizează într-un mod elocvent valoarea aplicativă și implicațiile didactice ale metodei tipologice.

Tipul este considerat esența limbajului arhitecturii, elementul primar prin care țesutul urban se poate descompune. Tipul înglobează caracterul unui loc, precum și întreaga serie de factori istorici, sociali, culturali care definesc un mediu construit. Pornind de la diferitele abordări care privesc conceptul de tip si tipologie, avem:

1. Sensul propriu de dicționar, care privește tipul în varianta reductivă, ca sistem de clasificare și ca serialitate;

2. Tipul ca element primar al arhitecturii, care face trimitere la abordările lui Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy (1755–1849), ce definește tipul ca origine a arhitecturii, conexiune metaforică între precedentul istoric și formă, introducând o clară dinstincție între tip și model, precum și Jean Nicolas Louis Durand (1760–1834), care înlocuiește conceptul de tip cu cel de gen și îl transformă, prin abstractizare și esențializare, în element de compoziție arhitecturală, limbaj științific și în metodă pedagogică; astfel, tipul este privit ca sistem de clasificare bazat pe logică și raționalitate, ce permite studiul evoluției istorice și posibila continuitate sau devenire;

3. Tipul ca mijloc de analiză urbană și intervenție, ce face trimitere la abordările celor doi teoreticieni și arhitecți italieni Saverio Muratori (1910–1973) și Aldo Rossi (1931–1997), care introduc o viziune aplicată asupra conceptului, folosind istoria ca instrument operativ ce dă indicii atât despre trecut, cât și despre contextul și direcția viitoarei intervenții, menținând o anumită continuitate a procesului arhitectural. Saverio Muratori folosește tipologia ca mod operațional de proiectare, iar Aldo Rossi definește aplicabilitatea acestui concept asupra realității construite;

4. Tipul ca reper al identității locului, ilustrat prin perspectiva fenomenologică propusă de Christian Norberg-Schulz (1926–2000), care identifică în tip structura de corespondență între memorie, semnificație și loc, astfel încât tipul devine „transpunerea esenței în formă concretă, iar tipologia, „materializarea formală a caracterului și identității unui loc”.⁴

Pornind de la cele patru direcții principale asupra tipologiei, ne vom axa cu precădere asupra tipologiei ca instrument operativ, contextualizată în realitatea urbană.

Aplicabilitate și metodă

Lectura tipologică a orașului se raportează la forma urbană, pornește de la caracteristici obiective, măsurabile și va fi privită atât ca metodă de cercetare urbană cât și de proiectare, cu o importantă componentă didactică la care ne vom referi în continuare, având în vedere reconstrucția istorică împreună cu ceea ce a stat la baza constituirii ei, fenomene culturale și sociale.

Prin metoda tipologică înțelegem aspectele ce țin atât de analiză – înțelegere și cunoaștere – de sinteză, respectiv abstractizarea calităților spațiale, cât și de intervenție – materializarea și transpunerea în proiect. Astfel, tipologia:

1. privește sistemul de organizare primară – este în același timp limbaj, sistem de clasificare, element primar arhitectural;

2. vizează stratificarea istorică – evoluția țesutului urban și raportarea la precedente;

3. materializează esența și vizează identitatea;

4. dobândește rolul de fundament și de raportare pentru intervenție.

În cadrul primei teme a anului ١, a cărei componentă tipologică are un rol major, am încercat să aplicăm parcursul de la analiză la proiect, accentuând rolul operativ al tipologiei din perspectivă muratoriană. Astfel s-a creat o metodă, în care procesul în sine este esențial întrucât permite atât înțelegerea tipurilor arhitecturale, abstractizarea și esențializarea lor, precum și devenirea la nivel de proiect-propunere pe baza calităților extrase.

Miza primei teme a anului 1 o reprezintă înțelegerea și descifrarea principiilor arhitecturale și spațiale pornind de la lectura și analiza unei serii de exemple reprezentative din istoria arhitecturii, incluse în șase tipologii majore, pe baza unor criterii și relații de interdependență între context și organizare interioară⁵ . Astfel, raportul cu contextul, spațiul, structura, parcurgerea sau lumina devin criterii de studiu, analiză și sinteză pentru fiecare tipologie spațială.

Metoda aplicată la anul 1 din perspectivă tipologică propune trei faze: analiză, sinteză/abstractizare și intervenție:

- analiza tipurilor spațiale de bază: spațiu central, spațiu liniar, spațiu cameral, spațiu hipostil, curte interioară și portic, pornind de la un set comun de criterii, care au în vedere extragerea principiilor definitorii legate de context, configurare spațială, lumină, materialitate și structură, pentru ca în final fiecare tipologie să își nuanțeze propria matrice de analiză, ca o consecință a diferențelor caracteristice;

- sinteza/abstractizarea în urma fazei de analiză: asociat modelului tipologic este extrasă calitatea dominantă care generează atmosfera sau caracterul spațiului (poate face referință la lumină, densitate spațială, materialitate etc.);

- intervenția, în acest caz o primă apropiere de o propunere spațială de arhitectură, fază în care sunt preluate și transpuse în proiect, pe lângă atributele specifice asociate fiecărei tipologii, lumina, ca factor esențial de raportare care dă calitate și determină spațiul. Particularizând tema generală, în cadrul atelierului⁶ , accentul s-a pus pe modul în care lumina transforma spațiul și cum fiecare tipologie dobândește astfel valoare și calitate diferită. Deși un element subînțeles, studiul luminii a reprezentat factorul care a permis ca fiecare decizie spațială legată de elementele structurale (grosimea zidurilor sau densitatea elementelor punctuale), modul de distribuție a spațiilor, orientare sau parcurs, sa fie dependente de starea si de percepția acesteia.

Vom detalia și exemplifica pe rând cele șase tipuri propuse de tema-cadru, cu evidențierea caracteristicilor principale ca determinante spațiale, pentru a accentua modul în care a fost transpusă tipologia ca metodă de lucru, tipologia înțeleasă în sens muratorian și particularizată ca atare, cu întregul set de valori atribuite.

Analiză

Prima determinantă în procesul analitic o reprezintă contextul și rolul pe care îl joacă tipologia studiată în cadrul mediului natural sau al structurii urbane. Pornind de la Planul Nolli (Fig. 1) ca instrument de lucru și ca resursă, se propune identificarea caracterului public/privat și a valorii diferențiate la nivel urban. Fiecare tipologie derivă din context, preluându-i calitățile și devenind materializarea acestuia, definește spațiul, se adaptează, face trecerea dinspre interior spre exterior în mod gradat prin portic/colonadă, sau e în directă dependență cu țesutul pe care îl delimitează și din care se naște/provine.

În acest sens, spațiul central, deși este foarte bine definit, concentrat si orientat spre sine sau spre axul vertical, permite în același timp o ierarhizare de la spațiul public interior spre spațiul public exterior, ca o consecință a dependenței față de context, cum este exemplul Pantheonului roman care se găsește în țesutul istoric constituit;

Pe de altă parte, în cazul spațiilor publice deschise cum este și Piazza Navona, spațiul liniar poate apărea ca o secvență ce asigură fie continuitatea parcursului, fie o deviere a lui ca în cazul spațiului public închis al bisericilor romanice/gotice, parte a țestului construit dens al Romei;

Spațiul cameral, încapsulat, se regăsește în două ipostaze diferite –poate fi amplasat izolat pentru a asigura o deschidere perimetrală, ce permite iluminarea încăperilor sau, când îl extragem din contextul urban, ca în cazul palatelor renascentiste din nucleul istoric al Romei, vizibile în planul lui Nolli, este definit de limite construite pe care le preia și se configurează ca un ansamblu de cele mai multe ori cu curți interioare, care au ca rezultantă creșterea gradului de intimitate al spațiului interior în raport cu exteriorul.

Curtea interioară (sau incinta) face parte din locurile orașului care se descoperă, caracterul public/privat fiind definit de gradul de permeabilitate a limitelor ce o determină.

În cazul spațiului hipostil, structura, configurația geometrică și modulată, precum și modul cum acesta s-a constituit istoric, de multe ori pe criterii funcționale, induc o detașare față de mediul exterior.

Porticul, din contră, prin caracterul său intermediar, permite extinderea spațiul urban spre interior și invers, mediind relația public-privat și asigurând continuitatea parcursului urban. Este în același timp o dilatare a spațiului interior cât și a celui exterior, într-o relație duală.

Astfel, prin raportarea la context și prin suprapunerea istorică se pot distinge reperele urbane și se poate evidenția continuitatea tipo-morfologică, funcțională, spațială și socială.

La nivelul analizei principiilor spațiale (Fig. 2), pe de o parte apare amprenta contextului care determină configurația și modul de raportare interior-exterior, public-privat, pe de altă parte tipologiile, analizate individual, în esență nu pot fi privite ca tipologii pure, complet separat, întrucât se întrepătrund și își extrag calitățile una din cealaltă (ca în cazul porticului sau al curții interioare care nu pot fi disociate de spațiile ce le delimitează sau de spațiile intermediare pentru care joacă un rol determinant).

În cazul spațiului central se poate vorbi de un nucleu cu spații subordonate în care apare o ierarhizare între spațiul major dominant, determinat de structură, material (densitatea și masivitatea zidăriei de cărămidă sau piatră) și acoperire, la care contribuie spațiile secundare de cele mai multe ori completate prin nișe sau abside, de o altă calitate si rol ierarhic. În același timp, prin materialitate, modul în care este dispusă pardoseala și, mai presus de toate, prin lumină, se schimbă calitatea și percepția spațiului. Spațiul major si spațiile secundare subordonate, împreună cu ierarhia impusă de înălțimea diferită, constituie straturi care accentuează caracterul și centralitatea, straturi spațiale întărite de straturi de lumină.

Spațiul liniar este caracterizat prin direcționalitate și parcurs longitudinal, iar limitele laterale influențează percepția, definindu-l ca spațiu poros sau lis. Secvențele spațiale și ierarhia sunt determinate de ritmul dispunerii elementelor structurale și a golurilor, parcursul interior fiind ghidat de lumină și materialitate. Ierarhia spațiului este dată și de diferența de înălțime și modul de acoperire dintre spațiul principal și cele de importanță secundară, la care contribuie pardoseala ce susține experiența spațială⁷ .

Tipologia camerală, definită prin elementele portante ce separă, structurează și delimitează, permite descoperirea spațiului prin parcurgerea directă a încăperilor, sau graduală, intermediată de spații secundare cu rol de circulație. Ierarhizarea spațială este determinată de configurația planimetrică și de caracterul fiecărei celule, date de material și mod de punere în operă, de masivitatea si densitatea zidurilor sau de modul de acoperire. Lumina urmărește configurația spațială și poate fi dispusă perimetral, caz în care de cele mai multe ori se diminuează către interior accentuând ierarhizarea și importanța limitelor laterale, sau central, caz în care apare o dependență față de o curte interioară-atrium care schimbă și nuanțează calitatea spațiilor.

Spațiul hipostil este determinat de ordinea și geometria elementelor verticale cu rol structural. Calitatea spațiului este influențată de configurațiile modulare la care contribuie materialitatea si secțiunea elementelor constructive, care își păstrează întotdeauna scopul și integritatea structurală. Elementele ce definesc închiderea la partea superioară – arce, bolți sau sistem de grinzi – conferă o articulare ritmică a spațiului, accentuând caracterul.

Curtea interioară (sau incinta) presupune existența unei stratificări ce evidențiază relația dintre spațiul curții si lumea exterioară, caracterul public sau privat fiind determinat de rolul pe care îl are în sine, precum și de raportul cu țesutul urban. În funcție de modalitatea de acces și de caracterul pe care îl dobândește (de reprezentare, de legătură, ca nucleu care conectează spațiile interioare), spațiul curții interioare ierarhizează parcursul arhitectural și constituie, la nivel urban, un element de continuitate istorică. La spațialitatea curții interioare, de multe ori decupată din țesutul dens construit ca o consecință datorată nevoii de intimitate, contribuie configurarea, structura și materialitatea elementelor ce o delimitează. Gradul de permeabilitate al limitei este determinat de raportul plin-gol sau de prezența porticului, ca spațiu de legătură și extensie a casei, ca în cazul spațiilor de tip peristil caracteristice vilelor romane.

Porticul, spațiu particular de o calitate diferită, poate face parte și din cadrul celorlalte tipologii, ca o extensie a acestora (cameral, central, liniar sau curte), ce face trecerea dintre spațiul interior spre cel exterior.

În funcție de deschiderea/ritmul dintre elementele verticale determinate de tipul de structură și material și de relația lumina-umbra sau plin-gol, se conturează diferite grade de densitate sau permeabilitate vizuală, care schimbă caracterul spațiului pe care îl definesc.

Sinteză/abstractizare și proiect/intervenție

Miza primei etape de sinteză este de a extrage din fiecare exemplu analizat calitatea relevantă care dă atmosfera sau spiritul locului și definește spațial tipologia. Pornind de la această calitate (sau calități), faza a doua a proiectului va materializa atributele evidențiate prin cele patru intenții de proiect încadrate în aceeași tipologie. Astfel, am încercat să ajungem la esență, ca sinteză calitativă a spațialității alese, pentru ca în etapa de intervenție să suprapunem lumina și să studiem modul în care secvențele spațiale, ierarhia, înălțimea, masa sau secțiunea elementelor structurale și modul de articulare, poziția golurilor, ritmul se transformă în și prin lumină.

Sinteza finală iși dorește să surprindă atmosfera ce înglobează atât analiza etapei inițiale din care și-a extrase atributele, cât și transformarea ei împreună cu lumina, respectiv modul în care criteriile și elementele spațiale au fost influențate de lumină sau, altfel spus, cum a fost configurat/nuanțat/gradat spațiul în funcție de lumină. Pentru a reda și transmite în mod cât mai sugestiv acestă atmosferă s-a făcut trimitere la domenii conexe – pictură, fotografie și muzică, ce particularizează demersul didactic (Fig. 3).

Astfel, prin această sinteză a fazei de lectură, dar și a celei de propunere care induce un factor analitic asupra proiectului, se revine la punctul de pornire, iar exercițiul se întoarce de la faza finală spre faza inițială, parcurgând traseul de la obiect analizat la proiect, în dublu sens. Revenind la metodă, în același fel tipologia operativă văzută de Muratori pornește de la existent si devine oglinda sintetizată și abstractizată a acestuia, încărcată cu sensuri și semnificații diferite, valorizând atât existentul, procesul în sine, cât și devenirea lui (Fig. 4-5).