Spațiu-structură. Geometrie. Regulă-excepție. Pezo von Ellricshausen și fascinația rigorii brute

I. Definire termeni: spațiu. structură.

Rolul primordial al arhitecturii, dincolo de orice rațiune utilitară evidentă, este acela de a produce spații. Arhitectura imaginează, generează și produce spațiu.

Prin spațiu, privit în acest sens, se înțelege un câmp tridimensional în care au loc, laolaltă, obiecte și evenimente care au o poziție și direcție relativă, mai precis, poate, o porțiune a acestui câmp delimitată într-un anumit moment sau într-un anumit scop.

Pentru a produce spațiu arhitectura utilizează, întocmai ca în situația limbajului vorbit, elemente distincte care conlucrează împreună. Astfel, coloana, peretele, golul, planșeul, puse într-o relație directă definesc spațiul arhitectural prin intermediul unei structuri construite.

Structura, privită în această accepțiune, definește o serie de elemente care suportă încărcări verticale sau orizontale (de exemplu perete, podea, acoperiș) care sunt considerate stabile și sunt așezate după o logică anume.

În arhitectură, termenul spațiu-structură se referă la relația și interacțiunea directă și implicită dintre elementele structurale ale unei clădiri și spațiile pe care le creează sau le definesc în mediul construit. Este o definiție ce cuprinde înțelegerea modului în care elementele portante contribuie la modelarea experienței spațiale în interiorul și în jurul unei clădiri.

Conceptul de spațiu-structură subliniază, în chip esențial, ideea că aranjarea și proiectarea elementelor structurale nu țin doar de rațiuni funcționale, ci au, de asemenea, un impact semnificativ asupra calităților estetice, spațiale și experiențiale ale arhitecturii.

Înțelegerea relației prin care structura determină și configurează spațiul în mod direct devine astfel importantă pentru că se referă la un mod extrem de precis, riguros și ordonat în care arhitectura poate să apară.

Un edificiu în construcție, cu structura ridicată, curată, ordonată, fără învelitoare, este un schelet minunat. Cred, cu tărie, că acesta este unul dintre cele mai frumoase momente din viața unui edificiu. Când scheletul său este expus, fără nimic altceva. Când structura și gravitația sunt protagoniștii și când acestea prefigurează deja obiectul finit și reprezintă esența gestului arhitectural.

Spațiul, structura și învelișul sunt temele fundamentale ale discursului de arhitectură. Ordinea structurii, forma spațiului și natura închiderii sunt deci determinante pentru apariția concretă a formei construite.

Sunt importante pentru că primul an de studiu își propune să pună în chestiune tocmai aceste ipostaze primordiale și esențiale ale modului în care obiectul de arhitectură poate să apară.

Teoretizarea acestor chestiuni fundamentale, deși este apanajul modernității, își are rădăcini mai vechi. Secolul al XIX-lea este, în acest sens, momentul în care arhitectura începe să fie teoretizată în chip esențial și se desprinde de modelul tradiționalist istoric.

Viollet-le-Duc este între primii teoreticieni care conferă structurii un rol determinant. El susține că forma arhitecturală este în mod necesar derivată din conformația structurală:

„În fapt, orice arhitectură provine din structură, și prima condiție pe care trebuie s-o îndeplinească este aceea de a-și pune forma aparentă în acord cu această structură.”

El susține că fiecare componentă a arhitecturii este rezultatul unei relații implict structurală și că forma obiectului este o consecința directă a structurii.

II. Plan structură. geometrie

Relația dintre structură și spațiu devine apanajul teoriei de arhitectură abia în secolul al XX-lea, determinată de noile materiale de construcție care permit, pentru prima oară, diluarea acestei relații directe și interdependente între cele două.

Astfel, arhitectura începe să opereze cu trei tipuri fundamentale: planul structural, planul spațial - Raumplan și planul liber, eliberat de povara structurii.

În ceea ce ne privește ne vom opri, în cele ce urmează, asupra primului dintre ele.

Planul structural exprimă deci o suprapunere precisă între forma spațiului și ordinea structurală. Cronologic, acest tip este și cel primar, determinat inclusiv istoric de un anume tip de constrângere derivată din lucrul cu materiale de construcție primare, naturale - piatră, cărămidă, lemn - și ale sistemelor constructive specifice lor. Este un tip planimetric celular definit de alăturarea unor camere și travee care comunică între ele în mod direct, indirect sau prin articulații, ritmic, constrâns direct de materialul constructiv, principiul generator fiind cel al juxtapunerii diferitelor spații.

Redus la esență, poate fi privit ca o înșiruire sau alăturare riguroasă a unor forme geometrice primare, aflate în relație directă unele cu celelalte. Este axial orientat și adesea simetric. Spațiile pot fi ierarhizate și sunt în relație directă unele cu celelalte.

Ilustrarea semnificativă a acestui tip de plan se regăsește, spre exemplu, la Villa Rotonda - Andreea Palladio, Vicenza - 1567. Planul riguros geometric, perfect pătrat în formă, echivalent tratat și orientat, distribuie simetric și dublu axial o suită de camere grupate în jurul unui hol central de formă circulară. Golul circular, pe dublu nivel, reprezintă excepția de la regula împărțirii precise, rectangulare și lasă deschisă, ulterior în gândirea arhitecturală, discuția dintre regulă și excepție, rigoare și surpriză, ierarhie și parcurs.

Modelul este revizitat și continuat de Karl Friedrich Schinkel la Neuer Pavillon - Berlin, Charlottenburg 1824-1825. Rigoarea este dusă mai departe de Schinkel, care preia modelul vilei palladiene și îl radicalizează, atât din punct de vedere formal, cât și volumetric. Un cub perfect, ilustrat în plan de o compoziție de nouă pătrate echivalente dispuse simetric și dublu orientate. Spațiile comunică direct unele cu celelalte, cu o poziție fixă și axială a golurilor, atât cele interioare, cât și cele exterioare. Dacă la Palladio excepția este dată de golul central, spațiul major dezvoltat și care capătă și formă distinctă în plan și volum, la Schinkel excepția este dată de pătratul din mijlocul compoziției care găzduiește scara care face legătura dintre cele două niveluri și este astfel tratat distinct.

III. Pezo von Ellrichsausen. Fascinația rigorii brute

Acest tip de gândire spațială nu trebuie etichetat și înțeles însă ca fiind unul datat istoric. Tema este recurentă și sunt deja suficient de multe exemple pe care arhitectura contemporană ni le oferă în acest sens.

Mauricio Pezo și Sofia von Ellrichshausen sunt cunoscuți pentru abordarea lor adesea inovatoare și provocatoare în proiectarea clădirilor, în special prin utilizarea formelor geometrice simple și relaționarea lor strânsă cu structura spațiului construit pe care îl propun, în chip radical.

Compoziția geometrică în lucrările lor este adesea caracterizată de utilizarea formelor pure și simetrice, cum ar fi cuburile, cilindrii și prismele. Aceste forme geometrice solide sunt folosite cu precizie pentru a crea edificii cu o claritate vizuală impresionantă și cu un impact puternic. Abordarea lor se transpune într-o arhitectură cu o estetică clară, brută și în același timp puternică.

Formele geometrice utilizate de Pezo von Ellrichshausen nu sunt alese doar pentru frumusețea lor estetică, ci și pentru a defini spațiul interior și exterior în mod inovator. Arhitecții explorează dinamica dintre aceste forme și spațiul construit creând experiențe arhitecturale unice pentru utilizatori. Formele simple și puternice reușesc să creeze o relație consistentă între arhitectură și mediul în care aceasta își face prezența.

Într-un interviu pentru Damn, întrebată fiind despre estetica biroului, descrisă drept geometric abstraction, Sofia von Ellrichshausen afirmă că :

”Suntem sceptici în ceea ce privește explicarea a ceea ce facem prin geometria descriptivă sau analitică. În schimb, suntem mai interesați de principiile spațiale de bază ale geometriei topologice și de construcția structurilor spațiale, a secvențelor și a relațiilor dintre acestea.”

O caracteristică distinctivă a lucrărilor biroului este modul în care relația dintre spațiu și structură este adesea clar exprimată. Elementele structurale sunt expuse și vizibile în mod intenționat, creând o conexiune puternică între spațiul interior și structura portantă. Această abordare directă subliniază importanța structurii în definirea spațiului arhitectural și conferă o calitate sinceră și autentică lucrărilor lor.

Există, cu obstinație și asumat, în lucrările acestora un grad asumat de imperfecțiune, de rigoare brută despre care Mauricio Pezo afirmă că:

„Imperfecțiunea este consecința naturală a unui tip de proces natural. Poți printa sau desena o linie pe computer și aceasta va avea la final același rezultat, dar dacă vei desena cu mâna aceeași linie și o vei face din nou, rezultatul va fi unic, imperfect, de fiecare dată. Și asta este relevant pentru munca noastră. Acceptăm complexitatea și neprevăzutul condiției noastre umane.”

Ultimul proiect al biroului, Luna House - 2022, este o colecție de douăsprezece structuri diferite. Acestea sunt prefect dispuse într-un pătrat riguros desenat în jurul unei curți centrale, similar unui claustru.

Sunt douăsprezece blocuri, fiecare cu formă și proporții unice, care împreună delimitează o cruce asimetrică în inima curții, divizând-o în patru zone verzi mai mici. Camerele sunt amplasate atât de-a lungul perimetrului clădirii, cât și în centrul acesteia.

În întreaga structură deschiderile geometrice și tăieturile pătrund în volumele robuste creând spații intermediare și interacțiune continuă între camere și peisajul exterior.

Numele proiectului provine de la dimensiunea celei mai mari curți, care este comparabilă ca mărime cu un ring de lupte cu tauri, cunoscut sub numele de medialuna în tradiția rurală chiliană.

Calitatea spațială a fiecărei camere, atât interioare, cât și exterioare, este punctată de deschideri singulare în multiple direcții, stabilind astfel o linie subtilă care delimitează funcțiuni diferite.

În unele colțuri există accente de intimitate, în altele, greutatea, goliciunea și opacitatea devin aproape monumentale.

Excepția este dată aproape de fiecare dată de folosirea ingenioasă și neașteptată a unor elemente de limbaj, stâlp sau gol, care capătă valențe și alăturări aproape inedite care ies din logica generală și punctează spațial unicitatea fiecărui modul în parte.

Prin integrarea formelor geometrice simple și utilizarea clară a structurii ca parte integrantă a conceptului arhitectural, Pezo von Ellrichshausen demonstrează că arhitectura poate fi atât simplă, esențială, cât și expresivă și inovatoare. Lucrările lor inspiră contemplație, determinând oamenii să se raporteze într-un mod mai conștient la spațiul construit și la relația acestuia cu mediul înconjurător.