Rescrierea amprentei orașului

(trad. din engl. în var. originală)

Intro

Tindem să percepem lumea care ne înconjoară în termeni duali. Un echilibru constant și dinamic între elemente opuse. Dacă nu ne e bine, atunci e rău. Dacă nu este înainte, atunci trebuie să fie înapoi. Dacă nu este un lucru, atunci cu siguranță este opusul său etc.

Cultura contemporană ne învață să facem asta: a fi sau a nu fi, binele învinge răul, yin vs. yang, Superman vs. Batman etc. Lumea noastră modernă abundă în astfel de antiteze.

Asaltat, agresat chiar, de o avalanșă de informații venite de pretutindeni, omul contemporan se vede nevoit săși simplifice percepția și înțelegerea lumii carel înconjoară întrun mod stereotip, banal și previzibil, prea abrupt uneori și totodată superficial.

În același mod, simplist și șablonard, citim și luăm în considerare și mediul urban. De câte ori, când ni sa cerut să descriem un oraș pe care lam vizitat, nu am oferit răspunsul tipic: Este un oraș al contrastelor? Și am făcut asta crezând cu tărie că putem oferi o înțelegere cuprinzătoare și întemeiată a ceea ce am constatat cu proprii ochi: contraste - juxtapoziții de obiecte/oameni/situații/clădiri și spații în aparentă contradicție. În mod ciudat, majoritatea locurilor de pe Pământ pot fi descrise astfel în zilele noastre. Dar este oare și relevantă o astfel de descriere?

Desigur nu. Credem însă că în această simplificare excesivă se pot ascunde de fapt multe nuanțe, că ea are legitimitatea sa, și că, mai mult, poate fi un mecanism util de învățare. De asemenea, credem că, similar unei amprente digitale care reține în tiparul său unic și irepetabil al liniilor care o formează codul identitar al unui singur individ, tot la fel și orașul sau porțiuni ale acestuia își pot releva propria amprentă, atunci când știm unde să o căutăm și cum să o scoatem la iveală.

Oarecum de aceea, scopul primului nostru exercițiu din acest an este să cădem în mod deliberat în această capcană și să o ducem cât de departe ne permite capacitatea de expresie. Exercițiul poartă în sine un îndemn: experimentați acest tip dual de percepție până la extrem și redați la final în mod nedisimulat răspunsul formulat pe parcurs.

Principii

Să faci arhitectură și să predai arhitectură sunt două lucruri extrem de diferite. Necesită un set de aptitudini diferite, se desfășoară pe coordonate diferite, există o dinamică diferită a actului profesional după cum (și mai ales) scopul final este unul diferit: arhitectul produce proiecte care ulterior pot deveni clădiri, în timp ce profesorul de arhitectură produce arhitecți.

Revenind la tema dualității, putem de asemenea afirma că, întrun fel, profesorul de arhitectură este în prima linie a relației cu nearhitecții, având chiar un rol activ, de inițiere a unor nearhitecți și introducerea lor în rândul breslei. La această idee vom reveni însă ceva mai târziu.

Începem deocamdată prin a spune că profesorului de arhitectură îi revine sarcina complexă de ași convinge studenții să se îmbarce pentru un drum dificil, acela al unei profesii presărate de obstacole, foarte diferite de alte domenii de activitate si în care satisfacțiile și răsplata muncii, în fapt, pot fi de multe ori altele decât sar putea aceștia aștepta.

Astfel, încă din studenție, tinerii arhitecți în devenire descoperă cât timp le consumă profesia, fapt care îi pune pe mulți în dificultate. Orele limitate de somn, mobilitatea redusă, cercul foarte mic de cunoștințe, de cele mai multe ori doar din același domeniu, fac ca supraviețuirea în acest spațiu socioprofesional să fie o provocare.

Ulterior, odată intrați în pâine, remunerația pentru serviciile de proiectare apare, în cele mai fericite cazuri, abia după 510 ani de la absolvire și este precedată, în mai toate țările, de un lung răgaz în care trebuie obținute diverse calificări. Prin comparație, alte meserii pot produce venituri imediat și nici nu necesită licențe sau validări suplimentare din partea vreunor asociații sau foruri profesionale.

Totodată, concurența între arhitecți este foarte dură. Selecția profesioniștilor se face pe criterii relativ subiective încă din perioada universitară, iar aceasta se transmite către studenți sub forma unei presiuni psihologice suplimentare. Tot ca și în timpul anilor de studenție, când acestea veneau din partea profesorilor, tinerii arhitecți primesc de multe ori evaluări subiective, însoțite deseori de o mare doză de nedreptate, de data asta din partea clienților. Aceștia din urmă pot reacționa imprevizibil, se pot răzgândi ușor și pot genera diverse complicații (plăți întârziate, nerespectarea unor angajamente etc). Ideea de a conlucra întrun mod armonios și de a gestiona marasmul pe care îl poate reprezenta relația cu un client, dar și cu ceilalți profesioniști implicați în procesul de proiectare (ingineri de toate specialitățile, autorități administrative etc.) este un obstacol real.

Nu în ultimul rând, profesia de arhitect tinde pe zi ce trece să se birocratizeze din ce în ce mai mult. În multe situații, cuantumul de timp alocat diverșilor pași de avizare, aprobare, autorizare, precum și tot ce ține de administrarea propriei afaceri, sunt încercări grele nu doar pentru cei mai tineri dintre arhitecți.

La aceste dificultăți, între care am făcut deja o selecție, se adaugă și relația specială cu nearhitecții, de care aminteam cu puțin mai sus.

În ١٩٩٣, în Architecture as Space¹ , Bruno Zevi atrăgea atenția asupra prăpastiei de percepție care există între arhitecți și laici, așa cum îi numea el, ca de altfel și asupra unei generale lipse de interes din partea nearhitecților atunci când vine vorba chiar de edificii celebre.² Aceasta poate fi desigur pusă pe seama unor dificultăți inerente, de ordin material, care țin de natura însăși a mediului construit, imposibil de strămutat, dificil de cuprins ca un tot unitar și mai ales de clasificat prin ochii unui simplu vizitator.

Este de asemenea de luat în considerare și o anumită incapacitate din partea arhitecților precum și a teoreticienilor de arhitectură să ducă o muncă de apostolat, de popularizare a arhitecturii în rândul celor străini de breaslă. Mulți dintre ei, spune Zevi, sunt extrem de prinși în propriile controverse, dar le lipsesc în numeroase cazuri calitățile care iar califica pentru arena unor dezbateri pe teme istorice sau culturale.³ Ce este însă de netăgăduit, este un sentiment de confuzie remanentă, la nivelul profund al tuturor discursurilor critice, confuzie pe cât de reală, pe atât de rezilientă în timp.

Astfel, timp de mai multe secole, afirmarea unității artelor, idee legitimă de altfel, ce a reprezentat baza culturii occidentale, a funcționat în egală măsură drept principalul obstacol de înțelegere corectă a arhitecturii ca artă de sine stătătoare. Aceasta a făcut, între altele, ca de cele mai multe ori clădirile să fie percepute și interpretate superficial, ca manifestări exclusiv plastice; ca exterioritate decorativă, fără un sens profund. Modernismul a introdus o altă perspectivă, opusă oarecum, dar la fel de greu de pătruns: latura decorativă era total anulată, iar obiectul există doar prin capacitatea sa de a satisface anumite nevoi funcționale.

Oricare abordare am luao în considerare, este de reținut faptul că ea a generat confuzie în interiorul, dar mai ales în exteriorul profesiei. Iar această confuzie sa perpetuat nu pentru că ar fi lipsit discursuri critice despre arhitectură, ba dimpotrivă, pentru că în ele a abundat o atribuire vagă de semnificație arbitrară a unor noțiuni lăsate parcă dinadins neexplicate. În acest sens, și totodată dând dovadă de un umor fin, Zevi enumeră o serie de termeni pe care cei în temă îi vor recunoaște de bună seamă, cum ar fi: armonie, scară, echilibru, proporții, simetrie, asimetrie, ritm, masă, accent, contrast, plin/gol, personalitate, dinamică, lumină și umbră, caracter etc. Toate acestea sunt atribute valabile ale arhitecturii și nimeni nu contestă acest lucru, doar că sunt întrebuințate fără excepție, fără a fi specificat la ce se referă.

Zevi atrage atenția, și de altfel, așa cum chiar el o menționează, nu e primul care face aceasta, asupra unei lipse. Lipsa unei metode limpezi de lecturare a arhitecturii în care o nouă formulare critică devine imperativ necesară, o formulare care să elimine din confuzia de care aminteam și care să ajute un fapt fundamental, anume acela de a releva esența arhitecturii ca tot, precum și a fiecărui gest arhitectural în parte.

Pentru a umple acest gol, el propune o lectură a arhitecturii în care spațiul să fie protagonistul principal. Iar lucrarea sa, purtând de altfel si subtitlul How to look at architecture – Cum să privim arhitectura – ne pune la dispoziție o serie de elemente cheie de înțelegere a edificiilor arhitecturale, prin prisma spațialității lor. Aceasta este trecută în revistă prin ipostaze diferite: evoluție a conceptului în diverse etape de evoluție istorică a civilizației universale (de la Antichitate, Ev Mediu, Renaștere, Revoluția Industrială și Modernism – etapă pe care Zevi o consideră contemporana sa), dar și prin prisma unor sensuri particulare: spațialitatea în viziune politică, filosofică, religioasă, economicosocială, materialistă, tehnică, fiziopsihologică etc.

Fără să insistăm aici foarte mult pe importanta lucrării, vă lansăm îndemnul de a o parcurge în varianta care se află la biblioteca UAUIM.

De menționat este și faptul că abordarea lui Zevi nu este una singulară. Un autor mult mai apropiat de zilele noastre și la care regăsim ceva din efervescența lui Zevi, dar și din caracterul chirurgical al observațiilor și al disecării fenomenului arhitectural astăzi, este Branco Mitrović. Și acesta atrage atenția asupra particularităților relației arhitecturii cu cei aflați în afara profesiei, după cum formulează și o critică virulentă împotriva discursului pompos și de multe ori lipsit de sens al unor arhitecți. Nu vom avansa mai mult în studiul autorului de origine sârbonorvegiană, dar vom menționa aici un citat pe care îl consideram relevant pentru studiul de față:

„Arhitectura nu poate fi evaluată pe baza caracteristicilor sale fizice, ci pe baza ideilor care îi sunt asociate”.⁴

În sensul exercițiului pe care vil propunem, este important să sintetizăm cele de mai sus și să reiterăm ideea că suntem în căutarea unui (nou) limbaj al arhitecturii în care spațiul, înțeles ca vidul dintre elementele construite, este un protagonist principal. El devine definitoriu pentru arhitectură, în egală măsură cu plinul, adică cu ce este construit, sau materie adăugată.

Vom căuta acest limbaj însă în afara reprezentărilor împământenite ale arhitecturii. „The house is viewed both as a tool and a toy”⁵ – casa este privită atât ca o unealtă, cât și ca o jucărie.

Intenția exercițiului este ca să vă imaginați și apoi să structurați un obiect figurativ, un mecanism, care, prin anumite caracteristici spațiale, să redea porțiuni identificate în universul real perceput insitu. Ipostazele pe care le propunem pot fi: structuri statice sau dinamice, ștampile sau iterații ale acestora, orice mecanism care poate activa o relație de tip IO, respectiv pozitiv/negativ. Exercițiul urmărește să stimuleze improvizația în cadrul procesului creativ.

Întrebări

Lectura/analiza urbană va demara întrun mod așteptat: plimbări la fața locului, cartografierea caracteristicilor aparente ale zonei, documentare fotografică, schițe de mână, investigarea planurilor istorice, survolare în Google Earth etc.

Scopul acestui început este să vă familiarizați cu cartierul și să identificați cât mai multe dintre caracteristicile sale particulare. Spionarea proiectelor din anii precedenți în aceeași zonă nu este interzisă, ci este chiar recomandată cu căldură.

Ulterior, vă propunem următoarele teme de gândire:

• Ce este o amprentă? Care este istoria sa?
• Care sunt tiparele orașului, cum se repetă și cum funcționează împreună?
• Ce este o ștampilă? De ce a fost inventată? Cum funcționează?
• Rezultatul ștampilării/imprimării poate fi privit ca un gest arhitectural?
• Ce este țesutul urban?
• Există tensiuni în oraș? Cum putem defini contradicțiile?
• Ce metode de sintetizare a observațiilor urbane putem utiliza?
• Ce este o matrice? Câte dimensiuni are?

Obiectele

Rezultatul final al acestui exercițiu au fost 3 (trei) obiecte înzestrate cu următoarele caracteristici:

• sunt analogice (nu au componente digitale): au fost produse și sunt operate exclusiv manual;
• sunt rezultatul unei munci colective: atelierul a fost împărțit în 3 echipe, fiecare echipă producând câte un singur obiect;
• au fost produse în așa fel încât să fie robuste și ușor de manipulat;
• reprezintă o sintetiză a rezultatelor analizei urbane;
• sunt ilustrarea unei/unor idei, tind sa redea esența unei ipostaze din realitate;
• au fost precedate de o analiză clasică cu planșele aferente;
• au fost precedate de cel puțin câte o variantă de test;
• nu sunt o reproducere a unor observații din mediul urban, ci un mod de a reda expresiv si întro manieră originală povestea orașului.

„The analyzer”

The analyzer este un obiect tridimensional destinat măsurării unor indici urbanistici, definit pe baza unei matrice. Matricea, suprapusă peste o porțiune de oraș, devine un instrument de cuantificare a unor caracteristici urbane, identificate la fața locului. Acestea sunt exprimate prin valori numerice si, în funcție de criteriul de analiză urbană selectat, pot avea valori pozitive sau negative. În cazul de față sa evaluat ponderea dintre caracterul urban si rural al zonei de studiu (o bucată din cartierul Bucureștii Noi). Valorile astfel exprimate numeric sunt transpuse prin intermediul unor cabluri tensionate către o pânză. Fiecare cablu este întins cu ajutorul unui șurub, al cărui număr de rotiri corespunde cu valoarea corespondentă din matrice. Există două astfel de pânze și, similar, două seturi de cabluri: unul pentru valorile pozitive și unul pentru valori negative. Norul astfel rezultat este exprimarea plastică a unor trăsături contradictorii, identificate în mediul urban, dar care pot scăpa de multe ori unei definiri precise.

„The printer”

The printer este un mecanism simplificat de tipărit. Este construit pe o bază din lemn și are în sine o masă considerabilă care asigură imprimarea prin greutate fără a mai fi necesare role sau alte angrenaje de strângere. Pe lângă baza cu ghidaje de păstrare a verticalității, obiectul are mai multe plăci de tipărire. Acestea sunt reprezentarea unui anumit criteriu/element urban observat și analizat de echipă pe parcursul exercițiului. Astfel, există o placă pentru străzi și alte circulații, una pentru elemente naturale (lacul din preajmă), una pentru puncte de interes în zonă sau alta pentru zone aglomerate ș.a.m.d. Echipa a pornit exercițiul întrebânduse dacă există sau nu o comunitate în cartierul studiat si cât de coezivă este aceasta. Răspunsul, destul de greu de elucidat întro primă instanță, se regăsește la intersecția, sau mai bine zis superpozarea dintre anumite caracteristici funcționale si sociale ale zonei. Mecanismul redă nu doar o imagine plastică asupra porțiunii de oraș studiate, dar relevă si caracterul multistratificat al orașului, rezultat al unor suprapuneri succesive de instanțe citadine.

„The urbanator”

The urbanator este tot un mecanism de tipărire, dar acționat altfel, prin intermediul unei role care este presată pe suportul ce urmează a fi imprimat. Obiectul este construit ca un cadru dreptunghiular din țeavă de cupru prevăzut pe o parte cu un mâner și pe cealaltă cu un sistem de fixare a rolei de tipărit. Aceasta din urmă se poate demonta și schimba cu altă rolă. Obiectul are un dublu potențial: pe deo parte are capacitatea de a reproduce un tipar continuu, neîntrerupt, acoperind suprafețe mari. Este astfel sugerat un proces de urbanizare la scară mare, relevant de altfel pentru istoricul devenirii zonei studiate (Bucureștii Noi, cum spuneam, o zonă originar rurală, de periferie, dar care a fost înglobată de oraș întrun interval relativ scurt). Pe de altă parte, prin schimbarea rolei, procesul este oarecum flexibil. Respectiv, de la o sesiune la alta de scriere, desenul obținut poate fi diferit și astfel și țesutul urban generat. Obiectul evoluează tot pe un traseu liniar, dar acesta poate fi și curb, după cum poate căpăta anumite accente, puncte de întrerupere, pauze sau alte zone diferite. Plastica obiectului este completată de planșele tipărite, fiecare o posibilă metaforă a unui fragment de oraș.

Obiectele rezultate în urma acestui exercițiu, precum și a celor care au urmat, leam denumit „poetic statements of reality”⁶ exprimări poetice ale realității.