Omul și locuirea. (Prelegere de atelier)

Omul…

Oamenii au obișnuit să locuiască în peșteri. Acest lucru este arhicunoscut. […] Peștera a fost potrivită modului lor de viață – după cum știm, acești oameni au vânat animale. S-au simțit în siguranță în peșteri. În timp ce și-au gătit hrana, au aprins focuri la intrări, care le-au ținut de cald și animalele departe.¹

Sigur, (omul, n.n.) încă nu era „inginer”, încă nu visa la apartamentul de trei camere și la bucătărie, voia doar să doarmă într-un loc uscat. […] Astăzi locuim în grote moderne și ridicăm temple întru propria noastră slavă. Dar, chiar n-o meritau semizeii care suntem? Ne dorim să câștigăm totul, să deținem totul, să investim, să ne simțim acasă. „Fiindcă merităm”.²

Tot ceea ce se proiectează și se construiește este destinat omului. Acesta urmează să folosească „ceea ce i se dă”, presupunând că acesta va fi și mulțumit de ceea ce-a primit în „dar”. Drept urmare, nu este suficient ca arhitecții (proiectanții) „să dăruiască” – în acest demers este necesară, chiar obligatorie, o cunoaștere îndeaproape a condiției umane în esența ei. Individul, ca ființă culturală, are manifestări specifice, pe care un arhitect trebuie nu doar să încerce, ci să folosească toate mijloacele și instrumentele pe care le are la îndemână pentru a le descoperi și pentru a le surprinde în toate nuanțele acestora.

Din perspectivă fenomenologică și antropologică, omul este perceput atât în ceea ce are esențial, adică general și peren, cât și în ceea ce îl face diferit de alți oameni, din punct de vedere cultural.

Astfel, individul poate fi privit din mai multe unghiuri, din care rezultă și interpretările aferente acestora. O abordare comună ar putea fi făcută din perspectivă biologică, socială și simbolizatoare. În legătură cu acest ultim aspect trebuie spus faptul că, în „Eseu despre om”, Ernst Cassirer conturează pe larg ideea laturii simbolice a omului, care se traduce prin faptul că acesta, în decursul existenței sale, filtrează și modifică permanent modul în care-și duce viața, ca ființă biologică și socială. Dacă urmărim progresul uman în gândire și experiență, constatăm că omul nu mai înfruntă realitatea în mod nemijlocit, față în față, pentru că „această realitate fizică pare să se retragă în măsura în care avansează activitatea simbolică a omului”³ . Considerând că gândirea și comportamentul simbolic sunt printre cele mai importante trăsături ale vieții umane și că întregul progres al culturii umane se bazează pe aceste condiții, putem afirma că individul trăiește într-o lume de simboluri. Însă, poate ar fi mai nimerit să spunem că, de fapt, o lume de simboluri trăiește în om, constatând faptul că acesta „s-a închis în așa fel în forme lingvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau rituri religioase încât el nu poate vedea sau cunoaște nimic decât prin interpunerea acestui mediu artificial”.⁴

Cele trei situații în care s-ar găsi omul determină și nevoile acestuia. Nevoile sale sunt discutate pe larg în sociologie și nu numai. Începând cu Ierarhia nevoilor propusă de Abraham Maslow (Piramida lui Maslow) și continuând, de exemplu, cu varietatea de taxonomii ilustrate de sociologi precum Saint-Arnaud, Chombart de Lauwe sau Bradshaw, literatura de specialitate este foarte bogată și ilustrează clasificări și ierarhii diverse, în funcție de criteriile luate în calcul. Întrucât nu constituie nici subiectul, nici obiectul materialului de față, nu ne vom opri asupra tuturor – trebuie spus însă că mai toate acestea prezintă nevoile pragmatic, ca fiind rezultatul ipostazei biologice și a celei sociale ale individului.

De exemplu, potrivit lui Abraham Maslow, acțiunile umane au toate ca scop satisfacerea unor trebuințe. Satisfacerea se produce, însă, potrivit unei ordini de priorități sau urgențe, avându-se mai întâi în vedere nevoile primare, pentru ca apoi să fie luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se structurează piramidal, după cum urmează:

1. La baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (aer, apă, hrană etc.);

2. Nevoia de securitate individuală, în mediul natural și social, se referă la protejarea față de forțele exterioare ostile și față de diferiți factori de risc;

3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării și apartenenței – fiecare om resimte nevoia de a fi acceptat de un grup și, implicit, de societate;

4. Nevoia de stimă derivă dintr-o exigență legată de autoevaluarea individului, care dorește să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră, să-i fie apreciate cunoștințele, performanțele, competențele, calitățile morale etc.;

5. Nevoia de autorealizare, de împlinire de sine, vizează construirea unei imagini personale favorabile și capacitatea de autocontrol.

Însă, nevoile nu sunt doar pragmatice și nici simple – peste acestea se suprapune permanent situația simbolizatoare a omului. Această latură a sa aduce valențe și dimensiuni noi, fără de care nevoile umane rămân mult prea sărace în definire.

„Omul a descoperit, cum se spune, o metodă nouă de a se adapta la mediul său ambiant. Între sistemul receptor și cel efector, care se găsesc la toate speciile animale, aflăm la om o a treia verigă pe care o putem descrie ca sistemul simbolic. Această nouă achiziție transformă întreaga viață umană.”⁵

Toate aceste nevoi se reflectă în cultura și în civilizația popoarelor – formele de manifestare ale individului în relația sa cu lumea înconjurătoare și care duc, împreună, la modul de viață al omului, respectiv al unui popor.

Din perspectivă antropologică, amintim definiția dată de E.B. Tylor culturii:

„Cultura este un ansamblu complex ce include cunoașterea, credințele, arta, morala, dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalități de viață create de omul ce trăiește în societate.”⁶

Civilizația reprezintă nivelul de dezvoltare materială și spirituală a unei societăți.

Modul de viață este dat de îmbinarea celor două noțiuni și se definește ca fiind totalitatea aspectelor culturale, spirituale, materiale și sociale care caracterizează un grup uman (comunitate, societate, popor).

Omul, integrat într-un anume grup închegat, are un mod de viață particular, care se reflectă în tot ceea ce acesta creează – creațiile sale (artefactele) intervin asupra mediului natural, modelând un cadru de viață specific.

Într-unul dintre cursurile sale la U.A.U.I.M., Ana Maria Zahariade punctează că „producerea acestor artefacte înseamnă anumite comportamente și atitudini constructive; de aceea factorii socio-culturali dau o cheie pentru înțelegerea acestei activități modelatoare (creatoare de formă).”⁷

Astfel, arhitectura trebuie văzută în dubla sa ipostază, atât ca act de cultură, cât și ca act de civilizație – ea presupune permanenta modelare și remodelare a mediului construit, în scopul satisfacerii nevoilor spirituale și materiale ale individului și ale grupurilor umane, în interacțiunea om-mediu natural.

În același timp însă, arhitectul este veriga intermediară care intervine între edificare și modul de viață al omului – atunci când, în general, ceea ce se proiectează nu răspunde modului de viață real al unei comunități, eșecul arhitecturii devine evident.

…și locuirea

„Cine ne dă de fapt o măsură cu care să putem măsura esența locuirii și a construirii în toată amploarea sa?”⁸

Ce înseamnă a locui? Mergând la dicționar, aflăm că aceasta înseamnă „a avea domiciliu undeva, a fi stabilit cu locuința undeva; a sta, a ședea undeva; a așeza pe cineva într-un loc; a stabili, a coloniza. ”⁹

Conform aceleiași surse, locuirea este „faptul de a locui undeva”.¹⁰ Locuirea reprezintă „condiționarea unui loc (spațiu, teritoriu – prin extindere) prin ocuparea, folosirea, amenajarea lui de către o colectivitate (în extremis – de către om), în concordanță cu modul de viață, dezvoltarea socio-economică, organizarea politică a acesteia și într-un anumit raport cu mediul natural, în contextul unui continuu proces de intervenție asupra spațiului”.¹¹

O altă definiție a locuirii – „o situare umană, relativ stabilă, într-un mediu natural și amenajat, destinat satisfacerii nevoilor materiale și spirituale ale individului și societăților umane”.¹²

Într-o conferință susținută în anul 1951, Martin Heidegger spunea:

„Natura umană rezidă în locuire și anume în sensul sălășluirii muritorilor pe pământ. Dar pe pământ spune deja sub cer. Ambele implică rămânerea în fața Divinităților și includ faptul de a aparține comunității oamenilor. Cei patru, pământul și cerul, divinitățile și muritorii formează un tot, plecând de la o unitate originară.”¹³

La Heidegger, locuirea are o încărcătură antropologică, metafizică, religioasă, etică și estetică, indică atât situația omului pe pământ, cât și mișcarea lui în Univers, între „lumea vieții” și ridicarea către „lumea din cer” – numai omului îi este dat să locuiască, pentru că numai el își creează locuirea, în timp ce „animalele” doar se adăpostesc. Sau se ascund. Orice loc are un timp al său, acest lucru însemnând că orice locuire este determinată de acest timp pe traiectoria sa istorică și culturală. În același timp, omului îi este dată și posibilitatea de a le transcende.

Gândirea și viziunea lui Heidegger sunt prelungite și de Constantin Noica care, într-un articol dedicat arhitecturii și urbanismului și intitulat Introducere la locuințele anului 2000, se face ecoul „îndepărtat al textelor lui Heidegger despre artă și construire, cu care, așadar, invită la comparație”.¹⁴

În aceeași conferință amintită anterior, Heidegger continuă: „Ce înseamnă deci construire? În germana veche cuvântul buan, care a devenit bauen (a construi) înseamnă a locui care vrea să spună: a rămâne, a sălășlui. Noi am pierdut semnificația propriu-zisă a verbului bauen și anume a locui. O urmă abia vizibilă s-a păstrat încă în cuvântul Nachbar (vecin). Vecinul este Nachgebur sau Nachgebauer, acela care locuiește în apropiere.”

În interpretarea textului, buan nu înseamnă numai „a locui”, ci și un „a fi” al lucrurilor. Locuirea permite lucrurilor să existe în chip esențial – doar cel care știe să protejeze lucrurile și care le lasă să existe, doar acela știe să și locuiască. Pe de altă parte, locuirea nu apare ca rezultat al construirii, ci construirea își are temeiul în locuire. La Heidegger, relația dintre om, lucruri și locuire nu se mai pune la nivel strict utilitar, accentul se pune pe afectivitate, pe locuri experimentate, pe locuri „trăite”, încărcate cu o semnificație profundă. Fără a trăi spațiul nu se poate locui cu adevărat.

Ideea identificării spațiului și sinelui se regăsește și la Christian Norberg-Schulz, în lucrarea Genius Loci.¹⁵ În viziunea acestuia, arhitectura trebuie să se dezvolte plecând atât de la nevoile și traiul zilnic al oamenilor, prin înțelegerea relațiilor de bază dintre om și mediul înconjurător, cât și de la analiza spațiului existențial. Trebuie să se înceapă cu locul și să se ajungă la nevoia omului de a duce o viață plină de înțelesuri. Această cale are nevoie de educarea imaginației și a simțurilor.

„De-a lungul istoriei, genius loci a făcut parte din realitatea trăită, deși nu a fost numit în mod expres astfel.”¹⁶

Locuirea presupune stabilirea unui raport semnificativ între om și mediul înconjurător. Odată stabilit acest raport, omul poate să-și „însușească” lumea, iar finalul acestui proces este acela de descoperire de sine și de definire a existenței sale în lume.