Cultura și locuirea. Modelul teoretic al lui Amos Rapoport. (Cercetare pentru o prelegere de atelier)

În anii 1992 și 1998, Amos Rapoport¹ a fost principalul invitat la cele două Conferințe anuale ale Asociației Americane a Educatorilor care activau sau aveau preocupări importante în domeniul locuirii, prima desfășurată în Canada, iar a doua în Coreea de Sud. Până la momentul 1998, Rapoport își petrecuse ultimii treizeci de ani de activitate cercetând în mod special legătura dintre cultură și locuire, manifestându-și permanent crezul nevoii de a lua în considerație cultura în proiectarea locuirii.

În comunicarea susținută în 1998, acesta face un pas înainte în apropierea de locuirea specifică din punct de vedere cultural, începând prin a sublinia că această apropiere ar trebui să fie abordată în contextul Studiilor Mediu-Comportament (Environment-Behavior Studies – EBS).

„Deși locuirea este și trebuie să fie cultural-specifică, mecanismele care acționează sunt generale, iar procesele, conceptele și altele asemenea, trebuie să fie, în același timp, generale, transcendente grupurilor, timpurilor și configurațiilor.”²

Din punct de vedere conceptual, EBS sunt definite de trei întrebări cheie:

1. Care caracteristici ale mediului construit sunt influențate de caracteristicile biologice, sociale, psihologice și culturale ale oamenilor – ca ființe biologice, ca indivizi și ca membri ai numeroaselor grupuri?

2. Ce aspecte, ale căror medii, au ce tipuri de efecte și asupra căror grupuri de indivizi, în ce împrejurari și de ce?

3. Având în vedere aceste două moduri de interacțiune între oameni și medii, care sunt mecanismele care le unesc?

Cultura este elementul comun al celor trei întrebări, jucând un rol important în manifestarea fenomenelor amintite. Cu toate acestea, așa cum spune Rapoport, o caracteristică a EBS este aceea că au un punct slab, anume că nu posedă o teorie lămuritoare. Acest neajuns produce două probleme importante. Prima este faptul că nu există niciun fel de principii concise, care să rezulte prin condensarea și prin restrângerea constatărilor empirice. A doua este aceea ca nu există o înțelegere comună, sau acord cu privire la termeni și concepte.

Locuirea și locuința sunt primele forme de manifestare ale omului și, în consecință, au cele mai importante înțelesuri. Acesta este și motivul pentru care există foarte multe studii, independente unul de altul, iar faptul că nu există decât o acumulare de teme și abordări, nu o sinteză a acestora, devine neproductiv.

„Bogația de materiale devine copleșitoare. Nu pot avea acces să le citesc și să le diger pe toate. Studenții au și mai puține șanse să o facă, iar practicienii și cei care iau decizii, cu siguranță nici măcar nu se gândesc să încerce – tind să renunțe chiar de la început. În cercetare, ca și în învățământ, făra teorie o luăm mereu de la capăt, reinventând roata, în loc să ne lansăm în probleme de fond și, astfel, să dezvoltăm domeniul și să-l ducem mai departe. Prin teorie, obținerea progresului poate deveni practică comună.”³

Neajunsul lipsei unui acord legat de înțelesul și semnificația conceptelor de bază este, parțial, rezultatul inexistenței unei teorii unificatoare. Rapoport își argumentează aceste idei prin chiar necesitatea definirii termenilor de bază, cultura și locuirea.

Începând cu Edward Burnett Tylor și ajungând la Alfred Louis Kroeber și Clyde Kluckhohn, Rapoport trece în revistă, sumar, definițiile și înțelesurile culturii de-a lungul timpului, subliniind că nu există un acord nici măcar în ceea ce privește definirea acesteia.

De aceea, propune o altă abordare, folosită în EBS, respectiv restrângerea tuturor definițiilor la o singură viziune, redusă la cele trei fațete ale culturii. Prima definește cultura ca mod de viață caracteristic unui grup; cea de a doua, ca sistem de simboluri și sensuri, transmise prin intermediul unor coduri simbolice; iar cea de a treia, ca set de strategii adaptative pentru supraviețuire, legate de ecologie și de resurse, manifestându-se într-un mediu particular.

Așa cum spune Rapoport, aceste trei înțelesuri sunt mai degrabă complementare decât conflictuale.

„Așadar, culturile încep ca strategii de adaptatare a grupurilor aflate în anumite condiții particulare, de mediu. Aceste scheme, simboluri și idealuri duc, la rândul lor, la moduri de viață și de comportament, devenind norme pentru indivizii care aparțin unui anumit grup – cu alte cuvinte, devenind stilul de viață care deosebește acest grup de altele.”⁴

Drept urmare, cultura se manifestă în trei planuri, deasemenea complementare: menține identitatea grupurilor pe de o parte, acționează ca un mecanism de control, direcționând felul în care apar comportamentele și artefactele (inclusiv locuințele, dar și modul de locuire)-, și se manifestă ca o rețea, sau ca o structură, care dă sens culturilor particulare.

În ceea ce privește al doilea termen, acela de locuire, Rapoport spune că trebuie definit într-un mod neutru din punct de vedere cultural. În contextul EBS, definirea locuirii se face mai ușor atunci când extindem „ansamblul de dovezi”, astfel încât să includă: toate tipurile de medii de viață (tribale, vernaculare, populare etc.);toate perioadele, culturile, întregul mediu.

De aceea, studiile transculturale sunt extrem de importante – așa putem descoperi „tiparele, regularitățile și similitudinile din spatele diferențelor aparente, diferențele din spatele asemănărilor, expresiile diferite ale aceluiași lucru și așa mai departe”⁵ .

Studiile transculturale fac posibile două tipuri de cercetări:primul implică generalizări cum ar fi: universalitatea culturilor și formele de expresie specifice ale acestora, sau mecanismele care leagă oamenii și mediile în care trăiesc. Cel de al doilea relevă exigențele și cerințele, traduse sau manifestate prin implicațiile pe care le au mediile culturale particulare în proiectare.

„Acest vast și divers corp de evidențe, face posibilă învățarea din precedente, dar o astfel de învățare trebuie să fie indirectă, la un înalt nivel de abstractizare (sau conceptualizare). Aceasta nu se realizează prin copiere (și, cu siguranță, nu formală), ci prin derivarea principiilor și a lecțiilor care pot fi aplicate.”⁶

Revenind la definirea locuirii și a locuinței, ultima extindere a înțelesului (cea legată de întregul mediu) este critică – înainte de a fi considerată cultural-neutră și, implicit, utilizabilă în studiile legate de relația dintre cultură și locuire, inclusiv în analizele comparative, locuința trebuie conceptualizată ca fiind un sistem de „reglaje”, în care au loc anumite sisteme de activitați specifice. La rândul său, acest sistem este inclus într-unul mai larg, care este mediul – tot ce se întâmplă la acest nivel afectează activitățile. În legatură cu activitățile, trebuie avute în vedere trei aspecte: activitatea în sine (aspectele instrumentale); modul în care se combină aceasta cu altele, pentru a forma sisteme de activități; înțelesul activității (aspectul său potențial).

După cum arată Rapoport, „semnificația unei activități este importantă întrucât atrage atenția asupra dorințelor (ca opuse nevoilor) – dorințele sunt adesea mai importante decât nevoile în explicarea naturii locuinței (incluzând organizarea spațială și standardele, configurația, forma, evoluția, materialele, decorațiile și așa mai departe). Dorințele ajută, deasemenea, la explicarea aparentei iraționalități a alegerilor legate de locuire. Cel mai important rol al variabilității, în sensul de activități, este că aceasta ajută la explicarea atât a varietății tipologice a locuințelor, cât și la dispariția (sau reducerea) acestei varietăți.”⁷

Rapoport subliniază faptul că literatura care abordează relația cultură-mediu este foarte bogată, mai ales în domeniul locuirii și că, în consecință, foarte mulți apreciază valoarea și necesitatea locuirii specifice din punct de vedere cultural.

„Sugerez că stabilirea relației între cultură și mediu (în acest caz locuirea) este imposibilă din cauza nivelului foarte înalt de generalizare și de abstractizare a termenului cultură; sunt atât de multe probleme legate de termenul mediu. Am prezentat deja un mod de a defini locuirea într-un fel mult mai util. Sunt, de asemenea, mai multe modalități de a conceptualiza mediul.”⁸

Mediul poate fi privit fie ca organizare a spațiului și timpului, ca semnificație și comunicare -, peisaj cultural, alcătuit din elemente „fixe, semi-fixe și non-fixe, având anumite însușiri (de exemplu, ambianța, care în sine poate fi definită și operaționalizată)”⁹ -fie ca sistem de setări (de care depinde definirea locuirii/locuinței). Aceste trei ipostaze ale mediului, la rândul lor, sunt complementare.

Clarificarea noțiunii de „mediu” se impune. „Cultura”, concept abstract, este definită, în general, ca însemnând „toate lucrurile pe care le fac sau le crează oamenii”.

Rezultatul este faptul ca nimeni nu „vede” cultura în sine, ci doar rezultatele acesteia.

De aceea, deși nu este o abordare general acceptată, dar tocmai pentru a încerca o clarificare a conceptelor care se dovedesc prea vaste și mult prea abstracte, Rapoport susține că este nevoie de o „demontare” a lor în părți componente.

Rapoport propune două moduri complementare de a răspunde problemelor abstractizării și generalității excesive. Primul se adresează caracterului mult prea abstract al culturii, luând poziție față de relația între două variabile distincte – variabilele sociale sunt văzute ca manifestări efective ale culturii. Cu alte cuvinte, primele sunt observabile, găsindu-și expresia în termeni precum familie, structură și relații de rudenie, rol, statut etc., în timp ce cultura rămâne la stadiul de concept teoretic, neputând fi „atins”, cuantificat, decât prin intermediul manifestărilor sale.

Problema secundă a culturii, este natura sa mult prea generală. A doua metodă de „demontare” a culturii se adresează tocmai acestei probleme și începe cu observația că nu este posibil a realiza o legatură cultură-mediu la acest nivel de generalitate.

„A ți se cere să analizezi relația dintre cultură și mediu, sau să proiectezi pentru cultură, este o sarcină imposibilă. […] O parte a problemei este faptul că termenii mediu și locuire sunt foarte largi în înțelesuri. Rămâne de negociat cu cultura.”¹⁰

Rapoport „desface” cultura în componentele sale care țin de modalitățile de expresie ale acesteia, precum concepțiile despre lume, valorile, stilul de viață și sistemele de activități.

Concepțiile despre lume reprezintă felul în care culturile particulare „văd” lumea – acestea au o anumită utilitate, dar și ele au un grad de abstractizare suficient de mare încât să fie destul de greu de folosit. Valorile, prin gradul lor de specificitate și de manifestare, sunt cele care pot oferi un suport consistent – de exemplu, când ne referim la mediul construit sau amenajat, preferințele și alegerile individuale sunt bazate pe valori. Stilul de viață este, de asemenea, de folos atunci când ne referim la relația comportament - mediu, sau când vorbim despre proiectare în general.

La rândul său, stilul de viață conduce către activități, ale căror caracteristici încep să explice diversitatea mediilor și, implicit, legăturile acestora cu ceea ce numim „cultură”– stilul de viață și sistemele de activități sunt foarte utile în analizarea și proiectarea mediilor.

Când vorbim despre grupuri și despre stilul de viață al acestora, apar în discuție criterii precum sexul, vârsta, rasa, etnia, religia, ideologia etc. – toate acestea conduc spre natura mediului de locuire, sau a altor medii. Rapoport combină cele două moduri de „demontare” a culturii într-o singură schemă, care prezintă relațiile și implicațiile diferitelor sale elemente în proiectarea mediilor, în cazul nostru locuirea.

Așa cum grupurile, provenite dintr-o anumită cultură, sunt diferite, tot așa și mediile construite, pe care acestea le produc, sunt foarte variate – problema care se pune este legată de locuire în general și anume de ce există o varietate de forme și tipuri de locuințe, de așezări umane etc. Primele care pot contura un răspuns sunt activitățile, ca fiind expresia stilului de viață și a valorilor, respectiv a culturilor particulare în care se manifestă. Activitățile pot fi văzute ca procese, în cadrul cărora se produc fenomene care cresc în „variabilitate”, trecând de la activitatea în sine spre sensul acesteia:

„Ca exemplu, luați gătitul. […] Modalitățile în care hrana este gătită (și transformată) sunt extraordinar de variate. Așa cum gătitul este asociat cu alte activități, sensul gătitului într-o anume cultură, precum și semnificația sa socială și ritualică (aspectele sale latente) sunt și mai variabile.”¹¹

În exemplul dat, ritualurile și aspectele sociale influențează amenajările conexe gătitului, cum ar fi forma spațiului, felul în care sunt amplasate dotările și echipamentele, etc. Ceea ce se întâmplă în cazul gătitului, se petrece și în cazul altor activități din interiorul unei locuințe, toate acestea afectând „proiectul” și modul în care funcționează casa. Din perspectiva activităților, de aici rezultă și marea varietate de locuințe, acestea fiind rezultatul aspectelor latente ale activităților.

Așadar, ideea multora, conform căreia există o distincție clară între „funcție” și „sens”, este greșită – adesea, sensul este cel mai important aspect al funcției, ducând spre atributele particulare ale anumitor medii. Activitățile sunt expresia culturilor particulare în care se manifestă. Cultura are un rol important în analizarea și proiectarea mediilor – cultura ne ajută să înțelegem diferitele noțiuni legate de confort, calitatea mediului, reguli, norme și standarde, răspunsuri la condițiile de sit și de climă, sau de folosirea, sau nu, a materialelor și tehnologiilor aflate la dispoziție.

Revenind însă, activitățile nu se manifestă individual, ele intră în componența unor sisteme de activități, ceea ce duce inevitabil la creșterea variabilității. Aceste sisteme diferă foarte mult în interiorul gupurilor particulare – de la un grup la altul, activitățile se întâmplă și se succed într-un anume fel, sunt legate în timp și în spațiu diferit, chiar anumite persoane sunt incluse sau excluse, în anumite cazuri. Ținând cont de toate acestea, activitățile (și spațiile legate de acestea) trebuie distribuite după anumite reguli, rezultând bogăția de variante și de imagini de care vorbeam anterior. Rezultă, logic, că inadecvarea la un anumit „context” poate duce la utilizări necorespunzătoare ale spațiilor, relativ la activități, sau chiar la respingerea anumitor medii. Sistemele de activități decurg din stilul de viață. La rândul său, acesta reflectă valori, norme, reguli etc., care alcătuiesc un aspect util al culturii în relația acesteia cu mediul.

Am arătat anterior că una dintre definițiile culturii este aceea că reprezintă modul de viață caracteristic unui grup, ceea ce înseamnă că stilul de viață poate fi extrem de folositor în a defini grupurile. Având în vedere criteriile enunțate anterior (sex, vârstă, rasă, etnie, religie, ideologie etc.), care determină stilurile de viață ale grupurilor, în măsura în care acestea pot fi operaționalizate și exprimate grafic ca profile, rezultă că sunt ușor de vizualizat și de folosit.

De asemenea, stilul de viață este important pentru că este determinat de alegeri, în sensul alegerii, în cazul nostru, a mediului de locuire. Rapoport arată că, din acest punct de vedere, oamenii iși vor alege întotdeauna mediile de viață (implicit locuințele) dorite și potrivite. Dacă aspirațiile lor nu vor fi satisfăcute, aceștia își vor părăsi mediile sau, dacă nu o vor face, în cel mai bun caz le vor modifica pentru a deveni adecvate stilului lor de viață.

Alegerea mediilor se bazează pe o serie de caracteristici și calități care, la rândul lor, pot fi exprimate grafic de un anume profil – ulterior și ca o consecință, profilul stilului de viață și cel al calității mediului pot fi potrivite într-un mod fezabil și ușor de realizat.

În același timp, chiar concepția sau proiectarea pot fi văzute ca procese de alegere între mai multe variante posibile, care includ sau exclud anumite elemente. În acest context, alegerile sunt legate de imagini, scheme etc. și se exprimă prin reguli și norme legate de o anume cultură, conducând spre alegerile grupului. Acest proces este general valabil și se aplică întregii culturi materiale (deci și locuirii și locuinței).

„Ceea ce diferă sunt schemele, ideile și criteriile utilizate, ordinea lor de aplicare, cine le aplică (cine face alegerile), precum și intervalul de timp alocat.”¹²

Tema alegerilor ajută la relevarea stilului de viață pe deoparte, iar pe de altă parte a locuirii, în marea sa varietate de forme de manifestare.

Al treilea aspect al culturii este acela al variabilelor sociale. Familia, structura și relațiile de rudenie, rolul, statutul, rețelele sociale, instituțiile etc., sunt ușor asociate cu anumite caracteristici ale mediilor, în mod special cu locuirea. Conform lui Rapoport, rețelele sociale ajută la definirea unui ansamblu de setări în cadrul cărora este amplasată locuința – de exemplu, cartierele pot ajuta la înțelegerea modului în care este folosit spațiul urban, sau pot avea un rol important, prin concluziile care se pot desprinde, în proiectare și în analizarea locuirii. Statutul este legat de loc, organizare spațială, mărime, materiale, tehnologie etc. Instituțiile (dotările) pot influența și ele anumite aspecte ale locuirii, iar exemplele ar putea continua.

Concluzionând, din demersul lui Rapoport se pot extrage câteva idei esențiale. Legătura între mediu și cultură, prin intermediul celor trei variabile, sistemele de activități, stilul de viață și variabilele sociale, determină un așa-numit „sistem-model”. Aceste sisteme-model pot fi identificate și înțelese mai ușor în situațiile limită, cum ar fi comunitățile speciale (imigranți, vârstnici sau persoane cu anumite handicapuri) sau în țările în curs de dezvoltare, în care se observă o mai rapidă schimbare a valorilor, stilului de viață, sistemelor de activități, structurii familiei, mecanismelor sociale etc. și, deci, a dorințelor comunităților respective. Aceste schimbări, mai rapide decât în alte societăți, duc discuția mai departe și anume la problema identității, respectiv la cum se poate ca, identificând și păstrând totuși elementele culturale esențiale și de bază, să se poată permite în același timp schimbarea elementelor marginale, reprezentând noile dorințe.

O consecință a acestor schimbări continue, a variabilelor menționate, este nevoia de deschidere la schimbare, așa cum o numește Rapoport – aceasta are implicații semnificative în proiectarea de locuințe. În același timp, o altă consecință este aceea că „un obiectiv major al cercetătorilor care activează în domeniul locuirii, al educatorilor și practicienilor, ar trebui să fie creșterea gamei de alternative tipologice și formale ale locuințelor, din care oamenii să poată alege”.¹³