De la meydan la maidan

1. O temă, un workshop european și un proiect

Locurile orașului I, tema-cadru de la începutul anului 3, oferă prilejul unei binevenite incursiuni în spațiul public, o ocazie cu care studentul de la arhitectură se întâlnește din păcate rar în timpul facultății. În cele ce urmează se va prezenta o dezvoltare a textului temei atelierului, o temă care de data aceasta a avut un parcurs mai aventuros. Pornită de la ambiția de a lucra altfel cu spațiile orașului și de a ieși din cumințenia amenajării urbane, am încercat să vedem dacă nu există de fapt o nouă tipologie de spații publice pe care am trecut-o cu vederea. Maidanul bucureștean a fost desigur un punct de plecare, dar în zilele noastre, după multe zeci de ani de preschimbări, am fost curioși ce a mai ajuns el și dacă nu a apărut și altceva în plus. Tema a fost folosită și la un workshop internațional cu studenți din mai multe țări europene și apoi și la atelier, unde au apărut și proiectele care vor ilustra în continuare textul.

2. Ceva lipsește...

Pe lângă definiția dată maidanului, dicționarul explicativ al limbii române mai oferă și o expresie exemplificatoare: „A bate maidanul (mai ales despre copii) = a-și pierde vremea hoinărind sau jucându-se”. A pierde vremea într-un loc pierdut. Poate fi găsit așa ceva printre locurile orașului? Locuri ale orașului care sunt în general bine definite: piața (meydan), scuarul, strada, trotuarul, gangul, buzunarul, asta dacă ne referim strict la spațiul public. Apar atât în planurile orașului, cât și în descrierile orașului. Privit din afară pare că orașul este un exemplu al eficienței în care pierdutul vremii nu-și găsește locul, cu atât mai puțin vreun spațiu pierdut.

Dar în orice plan, nivelul de detaliu este dependent de scara lui convențională. El prezintă o situație mai degrabă aeriană, din balon, un fel de a vedea diverse aspecte ale orașului, dar prezentând-ul în final în totalitatea lui. Desigur că apropierea este posibilă, dar cu efectul unei lupe, apropie și arată ceea ce deja este desenat, linia din ce în ce mai groasă a desenului. O linie care ajunge la un moment dat suficient de groasă încât să acopere ceva din orașul real. Este evident deci că luate împreună, spațiile orașului reprezentate în aceste planuri nu sunt tot orașul. Ceva lipsește, pierdut sub linia groasă și neagră. Ceva ce probabil se regăsește la nivelul ochiului, în viața reală.

Când vine vorba despre descrieri ale orașului și ale oamenilor lui se mai vorbește uneori și despre flâneur, personajul care privește orașul într-un mod cinematic, în mișcare. Secvențele unui astfel de film ne sunt cunoscute: oameni care aleargă de colo-colo pentru a rezolva sarcini cotidiene, oameni la birou care lucrează, oameni în parc care se relaxează, oameni acasă, șiruri de clădiri, piețe, scuaruri, trotuare mai late sau mai înguste, ganguri întunecate etc. Ce vede el este o imagine a orașului și a vieții urbane, în agitația ei specifică. Flâneur-ul este un observator al orașului modern.

Însă există și un anti-erou, numit badaud. Dacă flâneur-ul este elevat, un observator al unor aspecte sofisticate, un badaud este un gură-cască, un pierde-vară.¹ El ocupă fără sens câte un spațiu cât e ziua de lungă, stă și privește orice, reprezintă o pauză în viața orașului. El există pentru că viața cotidiană urbană înseamnă și întâmplări mai puțin spectaculoase. Le putem observa zilnic în preumblările noastre prin orașe. Sunt mici adunări de oameni, oameni care schimbă păreri sau stau pur și simplu, copii care se joacă, părinți pe margine care pun la cale viitorul lor, întâlniri întâmplătoare și altele asemenea. Ele nu ar putea fi numite activități productive, totuși reușesc să-și găsească locul (fig. 1).

În miezul criticii aduse orașului modernist se afla și acest subiect. Un oraș nu este doar planificare și eficiență, ca o structură desenată foarte precis la planșetă. Și chiar un oraș precis planificat va avea scăpările lui. Și cineva se va găsi să le ocupe. Se conturează deci un pierdut, ceva din spațiul public al orașului care nu are nume, este ieșit din nomenclator. Aldo Van Eyck spunea la CIAM 10, la Dubrovnik:

„Un oraș lipsit de mișcarea specifică a copilului este un paradox. Copilul îi descoperă identitatea în pofida tuturor opreliștilor, avariat și distrugător, în pericol constant și câteodată însorit. Înarmat cu imaginație debordantă, indiferent ce înseamnă asta, copilul supraviețuiește la marginea atenției noastre. Un tot emoțional și neproductiv. Ceva ce orașul poate absorbi fără să-și piardă ceea ce i-a mai rămas din identitate, ceva destinat doar copilului și nu tocmai diferit de lucrurile accidentale pe care copilul deja le adaptează imaginației și vitalității sale; ceva atent profilat și așezat cu măsură acolo unde mai este ceva loc.

Pe nenumărate și informe insule lăsate în urmă de inginerul de drumuri și de demolator. Pe loturi goale. În locuri mai adecvate copilului decât locului public de adăpare. [tr. a.]”²

Copilul este un badaud înnăscut, specialist în a pierde vremea, de altfel o ocupație esențială pentru el. El va explora orașul, își va folosi imaginația și va găsi aceste spații pierdute. Va găsi orice mic spațiu pentru a se așeza și a căsca gura. El va folosi orice anormalitate a spațiului public pentru a se juca. Aceste resturi ni se arată însă și nouă, zilnic, în colțul ochiului, atunci când umblăm prin oraș. Gordon Matta-Clark le numea „spații neinutile” (unuseless spaces), „iraționalități ale orașului”³ ; și a și cumpărat câteva în New York, adunându-le într-un proiect artistic numit Fake Estates, un proiect pe care nu a mai apucat să-l termine. Ce a rămas însă este inventarul lor care se prezintă ca un set de cioburi, așchii, spații ale nimănui, rezultate în urma mișcărilor administrative ale orașului; inutile pentru administrație, dar totuși parte a orașului.

În Amsterdam-ul de după război, plin de maidane după bombardamente, Aldo van Eyck a folosit locul de joacă pentru a le reda spațiului public, de a revitaliza aceste mici porțiuni de oraș traumatizate, la fel ca și locuitorii lor, de altfel. A umplut fără a construi niște goluri și le-a redat vieții urbane.

În altă parte a globului, în Tokyo, într-un climat mai prietenos cu excepțiile, astfel de spații pierdute apar ca deja folosite, ceva ce Atelier Bow-Wow a numit „arhitectură de companie” (pet architecture). Au devenit arhitectură, au fost asumate de oraș și de oameni. O arhitectură care forțează normele, uneori caricaturală, deformată, miniaturizată, dar amuzantă și privită cu afecțiune, ca niște animale de companie. Aceste ciudățenii acompaniază omul în timpul preumblărilor lui prin oraș, sunt puncte de reper pe drumurile lui cotidiene, momente spațiale familiare.⁴

Există deci mai multe grade ale spațiului public. Unul de care se vorbește în general în școală, dar și în discursul public, este spațiul public reprezentativ, amplu, relevant la scara orașului, meydan în limba turcă. Aici se petrec lucruri cu vizibilitate ridicată, spectacole, demonstrații, evenimente, adună oamenii, sunt în prim-planul atenției publice. Există însă și spațiul public al micilor întâmplări și al pierdutului vremii. Găsim aceste spații în vreo breșă din țesut, în vreo curte interioară, pe vreun rest de parcelă, în vreun scuar insignifiant, sunt constituite ad-hoc sau în urma vreunei inițiative cu ambiții scăzute. Apar răspândite pe unde nu te-aștepți, le găsești în spatele vreunui bloc, pe vreo stradă secundară, lângă vreun punct termic sau în mijlocul vreunei intersecții slab circulate. Aici poți să bați maidanul cât e ziua de lungă.

Când vorbim despre oraș și despre părțile lui componente le identificăm instinctiv: carosabil, trotuare, parcele, construcții, piețe, scuaruri etc. Sunt elemente ale unor categorii clare, definibile, care fac parte din vocabularul oricărui cetățean și al administrației deopotrivă. Ar părea că luate împreună, aceste părți componente sunt orașul. Totuși știm și vedem în fiecare zi tot felul de resturi de oraș și la o aplecare mai atentă asupra lor ne putem întreba despre locul lor în acest sistem.

Ca să fim mai exacți, ne referim la acele palme de pământ, maidane, care nu par să-și găsească vreun rost în spațiul urban, sunt excluse din economia lui generală. Ca să ajungă în această situație trebuie că au nimerit în nișele sistemului normativ, în acele goluri inerente oricărui set de reguli care vrea să reglementeze mersul unui sistem atât de complex precum e orașul. De asemenea este posibil ca ele să fi ajuns în situații nefericite din cauze mai degrabă economice, fiind uitate sau evitate de investitori sau de primărie. Ele sunt deci neconstruibile, nerentabile, neatractive pentru investitori, problematice; sunt resturi urbane.

3. Resturi urbane

Din tot ce s-a presupus până acum rezultă că există o categorie de spații care nu intră în mod normal în preocupările pentru spațiul public. Umblând prin București (fig. 2) însă este de ajuns a urmări, de pildă, limita dintre trotuar și case, pentru a găsi tot felul de excrescențe care delimitează vreun ciob de spațiu (fig. 3). Mici resturi atașate trotuarului pe care nimeni n-ar ști să le denumească.

De asemenea găsim lărgiri ciudate ale trotuarelor. Pe acestea le găsim fie ca rezultat al vreunei realinieri a frontului (fig. 4), fie la vreo intersecție unde racordul carosabilului a lărgit brusc colțul (fig. 5).

Un teritoriu foarte fertil pentru căutătorul de resturi de spații se află în spatele fronturilor de blocuri, unde țesutul tradițional s-a ciocnit cu cel trasat la planșetă, unde vechi străzi au fost ascunse și secționate (fig. 6) sau unde mai găsim câte o biserică strămutată din calea demolărilor perioadei comuniste (fig. 7). Aici, în spatele blocului, spațiile au un caracter special fiind enclavizate, ascunse de arterele majore ale orașului, în directă legătură cu locuințele.

Mai există prin țesutul vechi și mici spații care sunt foarte slab umblate. Ele au configurații mai clare și pare că vor să devină mai importante, o stradă pietonală de exemplu (fig. 8) sau o mică piațetă (fig. 9, fig. 10).

Ce mai găsim sunt resturi de parcele rămase după vreo sistematizare, uneori mărginite de vreun mare calcan, prea mici pentru a fi rentabile pentru vreo investiție, prea importante pentru a rămâne nefolosite (fig.11).

Exemplele acestea au apărut doar căutând vreme de o săptămână într-un areal mărginit de bd. Carol I, Calea Călărășilor, bd. I. C. Brătianu și strada Mântuleasa (fig. 2), deci doar într-o fracțiune din oraș. Este vorba despre partea estică a centrului orașului care a rămas cumva exclusă din imaginarul public, spre deosebire de partea vestică, care a devenit un spațiu public prea uniform și dens, aproape monofuncțional și prin urmare limitat în ceea ce privește ocaziile pentru oameni.

Le găsim deci variate și dispersate în țesut, întotdeauna la limita dintre spațiul public general și cel privat, reușind să fie familiare cu amândouă; nici prea publice, nici prea private.

4. O nouă tipologie?

Fiind mereu în prelungirea spațiului public ar însemna că o primă decizie în ceea ce privește soarta lor ar fi să fie reabsorbite în sistemul general de spații publice. Doar că aceste resturi au o caracteristică importantă: dat fiind felul în care au apărut, ele sunt materializarea directă a schimbărilor orașului, o hașurare a unui gol rămas din cauza unor diverse răscoliri administrative. Când le privești vezi direct ceva din trecutul acelei mici părți de oraș, oricât de neimportantă ar fi. Unele dintre aceste resturi au ele însele un trecut îndelungat, le găsești imortalizate în planuri istorice succesive (fig. 9). Dacă geneza lor are legătură directă cu transformările țesutului, înseamnă că și ele au o identitate a lor, legată intim de oraș.

În același timp ele sunt mereu aproape de spațiile private, se ating de gardul sau de fațada casei. Formează relații cu locuitorii, dar și cu casele lor. Au deci o legătură cu latura construită a orașului. Pot deveni o extensie a locuinței, un loc pentru pierdut vremea în fața casei (fig. 6) sau pot fi acele spații a căror liniște este asigurată de prezența vecinilor (fig. 7, fig. 9). Ce mai pot să facă, este să completeze golul, chiar dacă virtual (fig. 11).

Aceste resturi au deci un set de caracteristici care le fac aparte între locurile orașului, un fel de nouă categorie, ceea ce înseamnă că nu se pot contopi cu spațiile publice majore ale orașului, dar nu pot fi nici absorbite de spațiile private; sortite să rămână mereu între și printre.

Fiind o categorie posibil distinctă, înseamnă că luate împreună formează un sistem, o rețea care se strecoară literalmente printre liniile planului cadastral. Dispersate prin țesut, ele pot oferi acele spații pentru badaud, iar alăturate, ele pot deveni chiar un spațiu mai relevant la scara zonei, de exemplu un punct de intrare într-un cartier important al orașului (fig. 4, fig. 5).

Dacă le considerăm un sistem, aceste noi locuri publice încep să fie suficient de puternice încât să nu necesite intervenții majore, rezolvări. Ca resturi ele au și calitatea de a fi persistente, dispar greu, tocmai pentru că sunt invizibile în cadrul transformărilor majore ale orașului, prea mărunte pentru a fi luate în calcul. De asemenea, împreună, încep să fie relevante la nivelul zonei, deci orice redescoperire a lor printr-un eventual proiect va trebui să ia în calcul o arie aparent disproporționat de vastă raportată la micimea spațiului în sine (fig.12). La fel și când vine vorba de a le descoperi geneza.

Iată deci că ceea ce a început cu o căutare a unor resturi de spații, intenționat nedorite, și a unor noi feluri de a pierde vremea afară a descoperit ceva ce este invizibil de la nivelul planului urban; o categorie în sine, tipologie poate, care, cel puțin în cazul unui oraș ca Bucureștiul, răscolit de nenumărate reinventări, poate spera să devină obiect de studiu.