Locuirea colectivă cu grădină. Studiu de caz

În jungla de beton a peisajelor urbane de astăzi există un dor de natură incontestabil. Nostalgia pentru vegetal își are rădăcinile într-o recunoaștere fundamentală a faptului că scufundarea în natură nu numai că ne hrănește bunăstarea fizică și mentală, ci cultivă și un sentiment profund de apartenență la un loc.

În cadrul modelului urbanistic culturalist¹ , locuirea individuală cu grădină are drept caracteristică trecerea graduală de la public la privat, dinspre stradă spre propria casă, printr-un spațiu tampon (grădina). Această zonă comună familiei, unde „cei mari trebăluiesc și stau la povești, copiii se joacă (...) sau se derulează tabieturi personale”² și care se extinde vizual și în afara curții, relaționează cu strada și creează o deschidere către vecinătatea apropiată, facilitând consolidarea unei comunități.

Aceste calități ale locuirii tradiționale se pierd în gândirea de tip progresist prin conformarea blocului urban ca element indiferent în fața oricăror constrângeri specifice legate de amplasament. Standardizarea și refuzul considerării particularităților legate fie de loc, fie de locuitor, transformă blocul într-un obiect, o sculptură care nu relaționează gradat cu spațiul exterior, prin elemente intermediare, ci direct cu strada.

Deși blamat pentru deconectarea de la scara și sensibilitatea umană în favoarea eficienței, funcționalismul nu a desconsiderat spațiile verzi, ci s-a folosit de ele iresponsabil. Urbanismul funcționalist a transformat spațiul verde într-un fond neutru pe care clădirea-figură se decupează ca obiect independent, iar dialogul dintre cele două, în absența unor elemente intermediare, se realizează dificil.

„În orașul ideal al lui Le Corbusier, domeniul public și, prin urmare, viața publică în sine, practic a dispărut. (...) Aceasta a fost înlocuită de noțiunea de locuință ideală și poate chiar de o ființă umană ideală care trăiește într-un parc non-descriptiv.”³

La polul opus, și orașul grădină are criticii săi, privind desconsiderarea problemei densității urbane, stimulând extinderea suburbiilor, a periferiei, în detrimentul găsirii unei soluții în interiorul orașului.

Ruptura dintre cele două modele se resimte puternic întocmai prin eliminarea relației dintre construit și neconstruit, prin trecerea de la spații puternic personalizate la spații depersonalizate. Așa se explică apariția acelor strategii urbane care încearcă găsirea unor rezolvări intermediare precum: low-rise high-density (Atelier 5, Berna), locuința intermediară (Moshe Safdie, Habitat 67), revizitări ale tipologiilor tradiționale (revenirea la cursivă).

Pe măsură ce tot mai mulți oameni caută să fie mai aproape de elementul vegetal, arhitecții sunt preocupați să găsească soluții de integrare a spațiilor verzi în cadrul construcțiilor, creând locuri pentru răgaz, inspirație, într-o încercare de reconectare vitală cu natura. O serie de autori consideră că este timpul să „recunoaștem urgența restabilirii acestei conexiuni”⁴ în fața unei mișcări transformatoare care recunoaște impactul profund al spațiilor verzi în proiectarea locuințelor colective.

Locuirea colectivă cu grădină caută să găsească formule arhitecturale prin care aceasta să ofere avantajele unei locuiri individuale, liantul fiind elementul vegetal. În perspectiva lui Peter Cook de exemplu, ceea ce urmărește acest model este deschiderea unui teren de inovare care să atragă „vegetalul către artificial și fertilul către urban”, astfel ca vegetația „să fie țesută în însăși substanța clădirii”⁵ .

Care sunt alternativele pentru a aduce spațiul verde în inima orașelor acolo unde nu mai este loc pentru curtea tradițională? Ce se poate face în legătură cu construirea pe verticală, de care orașele au nevoie în mod cert, dar care îndepărtează utilizatorul prin pierderea scării umane? Cât de departe putem duce conceptul de grădină urbană și ce forme poate să adopte aceasta în cadrul locuirii? Acestea sunt provocările pe care le întâmpinăm în proiectarea curentă a locuirii.

Grădina

Grădina, deși apanaj al ruralului și al locuirii individuale, devine simbolul senzorial care invită la apropiere, - apropiere față de sine, față de vecinătate, de colectiv, de oraș, de natură. Grădina nu înseamnă doar spațiul plantat, ea reprezintă contextul întoarcerii către lume, sinapsa ce leagă individul de comunitate.

Pentru a discuta despre elementele arhitecturale ce pot fi atribuite/înglobate spațiului de tip grădină, ar trebui să pornim la drum realizând o distincție între termenul de curte și cel de grădină, termeni care, de cele mai multe ori, se suprapun (total sau parțial) și, în consecință, sunt folosiți cu același sens. Dacă grădina se referă preponderent la spațiul plantat sau cultivat (excepția de la regulă fiind grădina japoneză care poate fi în totalitate minerală), așadar proiectat și întreținut în scopul cultivării plantelor, și care adesea poate include și elemente de amenajare a teritoriului, curtea, pe de altă parte, este spațiul închis sau parțial închis, situat în limitele unui construit sau ale unei proprietăți. Cu toate că termenul de „curte” provine din latinescul cohors sau curtis⁶ , ce se înrudește cu hortus (grădină), semnificația lui curentă este mai degrabă de „îngrăditură” și se referă la spațiul împrejmuit de pe lângă casă (ograda), fără a face trimitere directă la un spațiu verde. Mai mult, pentru că sensul său este multiplu, ar fi necesară distincția și trecerea în revistă a diferitelor tipuri de curți - de la curtea regelui sau curtea nobiliară, la curtea de lumină ș.a.m.d. la curtea înverzită.

Așadar, atunci când ne referim la tipologia locuirii colective cu grădină, înțelegem locuirea colectivă în care curtea-grădină este cea care definește spațiul.

Prin intermediul curții, locuințele individuale beneficiază de posibilitatea de amenajare a unui spațiu verde plantat. Relația cu elementul verde se poate realiza astfel, într-o manieră directă și imediată. Ca această apropiere de natură să fie translatată și în logica formală a unei locuințe colective este nevoie să se realizeze în aceeași manieră pe înălțimea imobilului; „blocul” în sine ar trebui să preia calitățile locuirii individuale cu grădină astfel încât fiecare unitate ce compune întregul să devină pe rând casă cu grădină.

Locuirea colectivă cu grădină oferă o multitudine de formule de rezolvare care depășesc imaginea grădinii tradiționale, îmbrățișând diverse soluții inovatoare. Nefiind însă pe deplin asimilat, există însă și riscul de a se genera propuneri arhitecturale nepotrivite. Abordarea superficială a acestor formule, neasumată și neintegrată în conceptul arhitectural, folosirea lor cu simplul scop de a spori atractivitatea vizuală a clădirii, riscă să dilueze beneficiile pe care o astfel de locuire le poate oferi. Reduse la simple amenajări de vitrine, de completare cosmetică - ce poate fi oricând detașată de întreg -, elementele vegetale devin simple gesturi, cu o capacitate redusă de a stabili o conexiune reală, atât cu omul, cât și cu mediul înconjurător.

În practica de proiectare curentă verdele poate să cadă ușor în capcana superficialului, având în vedere că nu mai suntem obișnuiți să lucrăm cu el ca element ce ține de vocabularul arhitecturii și cu atât mai mult cu cât vegetalul devine un obiectiv ce doar trebuie bifat pe lista de sarcini a standardelor de sustenabilitate. Cu toate acestea se pot contura niște principii incipiente de organizare și amenajare a spațiului verde într-un cadru construit.

Delimitarea

La fel ca în cazul spațiului arhitectural, concretizarea (delimitarea) unui spațiu vegetal constă în definirea și restrângerea limitelor sale. Acest aspect este dezbătut de Jan Gehl, care susține că un spațiu, cu cât este mai mare, cu atât devine mai impersonal și cu atât mai mult este îngreunată generarea unor relații sociale. Astfel, se întâmplă ca, de cele mai multe ori, străzile și piațetele mici, să atragă mai multe persoane decât deschiderile largi, expuse, de tip esplanade.

Accesibilitatea

Golul, fie el mineral sau vegetal, devine accesibil atunci când este proiectat și structurat într-un mod care permite oamenilor cu nevoi diverse să intre și să se miște, să experimenteze și să își însușească spațiul pe deplin.

„A proiecta spații care să fie accesibile la pas înseamnă a-i conecta pe oameni la viața cartierului lor (...). Scopul este accesul rapid și ușor, comoditatea, participarea spontană și posibilitatea de a trece lejer de la o situație la alta.”⁷

Disponibilitatea/ Deschiderea

Apropierea de un spațiu nu depinde numai de accesibilitate și transparență, dar este și o chestiune de distanță.

„Raza limitată a experienței senzoriale umane joacă un rol important în determinarea caracterului deschis sau închis [al unui spațiu] (...) În cazul în care grădina se află în drumul oamenilor sau undeva de unde se pot contempla alte evenimente, grădinăritul se îmbină adesea cu alte activități recreative și sociale – utilul se îmbină cu plăcutul.”⁸

Integrarea

Atunci când vorbim despre integrare ne referim la un tip de interacțiune între elemente în urma căreia unul dintre elemente nu poate fi extras din structura creată fără a lăsa în urma sa un gol și o senzație de fragmentare. Și vorbim de acest tip de legătură pentru că ea poate facilita o includere a vegetalului în mineral care să fie firească, ori nimic nu face un lucru mai apropiat de utilizator, decât valorificarea sa într-un context în care pare că s-a aflat dintotdeauna.

Organicitatea

Cu toate că de cele mai multe ori elementul vegetal se dezvoltă în limite rigide determinate de cadrul geometric al mediului artificial în care se înscrie, tratarea sa nu trebuie să urmeze aceeași strictețe plastică, naturalul având în sine un „comportament” liber, opus artificialului.

Un design organic permite flexibilitate și adaptabilitate, permițând utilizatorilor să interacționeze cu spațiul într-un mod mai intuitiv și mai personalizat, încurajând explorarea, descoperirea naturii. În schimb, un design rigid sau excesiv de structurat poate crea un spațiu impersonal sau un sentiment de neapartenență, limitând potențialul de conectare semnificativă cu elementul vegetal.

Căile și potecile curbe, paturile de plantare cu formă neregulată și introducerea unor varietăți de specii de plante, inclusiv vegetație specifică zonei în care se încadrează, simulează caracterul organic, natural și creează un peisaj dinamic, mai atractiv din punct de vedere vizual.

Prin natura lucrurilor, elementele vegetale sunt diferit puse în operă față de cele minerale. Elementul vegetal este viu, acesta trebuie „găzduit” de forma construită pentru a face posibilă conviețuirea. Mai mult, elementul vegetal este participativ la viața clădirii în măsura în care utilizatorul și-l însușește și îi permite să se dezvolte.

Astfel, lucrul cu vegetalul, actul creativ care schițează bazele modelului de locuire colectivă cu grădină, ține de o gândire holistică, de realizarea unui design integrat în care relația dintre mediul artificial și cel natural se renegociază constant spre a găsi rezolvarea favorabilă fiecărei formule în parte.

Există numeroase elemente care se pot compune pentru a genera imaginea de care locuirea colectivă cu grădină se bucură. Fie că este vorba de elemente orizontale cu care ne-am obișnuit să lucrăm la nivelul solului (ghivece, jardiniere, benzi verzi, curți verzi, grădini), sau de urcarea acestor elemente pe direcție verticală, dând naștere unor structuri verzi pe înălțimea imobilului (perdele și fațade verzi, terase verzi) sau combinarea acestora în spațiu tridimensional (sere), acestea pot deveni constituenți sau substraturi ale unui astfel de model de locuire, atât timp cât sunt folosite într-un design integrat.

Edificio Princesa, arh. Fernando Higueras Díaz, arh. Antonio Miró Valverde, Madrid, 1975: Studiu de caz

Schimbarea de paradigmă oferită de prezența edificiului Princesa, printr-o imagine ce redefinea la acel moment locuirea urbană, nu poate trece nici astăzi neobservată. Stând în centrul rondului de la San Bernardo, privirea îți este atrasă către o oază de verdeață ce sfidează peisajul și agitația urbană, creând un adevărat spectacol al simțurilor. Ceea ce au reușit să creeze prin acest proiect, arhitecții Fernando Higueras Díaz și Antonio Miró Valverde, a fost rescrierea granițelor tradiționale ale relației mineral – vegetal, într-o arhitectură destinată locuirii colective.

Construcția brutalistă își face simțită prezența treptat, întrevăzându-se mai întâi difuz, de la nivelul ochiului. Fațada din beton aparent, materialul predominant, face un pas în spate și lăsă să trăiască, nuanțele de verde ale frunzișului dispus în planuri succesive care, juxtapunându-se fundalului monocrom, realizează un contrast izbitor. Așezată pe aliniamentul stradal, construcția însăși creionează imaginea unui verde dominant, o prezență ce captează simțurile fascinând trecătorii.

Forma fluidă a fațadei susține deplasarea către o curte înverzită, ascunsă în miezul edificiului. Configurația construcției permite o dilatare la nivelul spațiului urban, o deschidere, nu către intersecție, ci către o stradă secundară ( Santa Cruz de Marcenado), pentru a oferi intimitatea necesară spațiului astfel format. Datorită plasării sale, curtea verde se transformă într-un fel de piațetă a comunității care funcționează atât ca zonă de întâlnire și socializare pentru colectiv, cât și ca spațiu-tampon ce protejează mediul creat de cel urban.

Conceptul de locuire cu grădină se întregește doar în momentul în care, intrând în clădire și trecând de aparatul de primire, se ajunge în „strada urbană” interioară, o zonă semi-privată care aduce la interior același parcurs ca și cel exterior. Accentele de vegetație plasate pe această „stradă” se completează cu perdelele vegetale ce coboară pe toată înălțimea clădirii, împletindu-se cu terasele verzi de la fiecare etaj în parte.

Miezul acesta ascuns în materia construitului - un bioclimat în sine, habitat pentru diferite specii de plante, păsări și insecte – devine o transpunere a exteriorului la interior, la o scară progresiv asimilată omului, spațiul-afară întorcându-se în sine însuși prin spațiul-înăuntru. În liniștea inerentă a acestui ansamblu interacțiunea dintre vecini pare că sporește, iar terasele verzi se transformă la interior în prilej de conexiune către colectivitatea imediată, iar la exterior către comunitatea mai largă.

Edificio Princesa este o mărturie a coexistenței armonioase între mineral și vegetal, a practicii umane și a lumii naturale, prilej de reamintire a faptului că arhitectura poate face mereu loc naturii, chiar și într-un cadru urban dens. Un exemplu și un far al speranței, edificul invită privitorul să se oprească și să admire, pietonul să respire, iar pe utilizator să se reconecteze și să se regăsească.

În loc de concluzii

Pe măsură ce orașele continuă să crească, transformându-se în metropole, adevărate „locomotive economice și demografice”⁹ , sunt tot mai necesare soluții viabile pentru locuirea colectivă densă, aceasta fiind sensibilă la consecințele acestor procese accelerate de dezvoltare.

Prin integrarea grădinilor în designul locuințelor colective, arhitecții răspund dorinței înnăscute a omului de a fi aproape de natură, creând medii care susțin atât bunăstarea fizică, cât și cea psihologică. Această abordare recunoaște că legătura noastră cu natura depășește responsabilitatea ecologică și își are rădăcinile în experiența noastră umană fundamentală.

Precum este demonstrat prin studiul de caz prezentat, coabitarea vegetalului cu mineralul se realizează în mod intrinsec, construitul comportându-se ca un sistem de circulație ce asigură viața elementului vegetal. Perdelele de verdeață ce cad în cascadă pe înălțimea edificiului ascund în spatele lor diferite elemente funcționale în legătură cu sistemele de colectare a apei pluviale și sistemul de irigare al vegetației.

Cu toate că edificiul Princesa reușește să integreze elementul vegetal într-un mod exemplar, în cele din urmă este și un exemplu despre cum arhitectura nu poate dicta sau impune un mod de utilizare a spațiului pe care îl formează, și, poate cel mult, să creeze un cadru ideal în care anumite comportamente se pot dezvolta. O conexiune plenară în cadrul acestei relații artificial-vegetal include invariabil și utilizatorul final care, indiferent de conformarea spațiului arhitectural, poate să îl reconfigureze devenind un arhitect al spațiului pe care îl locuiește.

Astfel, unele terase sunt închise, anumite apartamente își pierd elementul vegetal semi-privat este pe atât de diversă pe cât sunt și utilizatorii săi.

Cu toate acestea, ar trebui să fim conștienți că dacă această mișcare rămâne doar la nivelul locuirii colective atunci, la scara orașului, este insuficientă. Avantajele obținute asupra mediului, prin realizarea locuințelor colective cu grădini nu pot fi la fel de semnificative precum cele obținute prin tehnicile de construcție ecologică, deși, chiar încorporând astfel de tehnici, o întreagă lume urbană cu un impact redus asupra mediului rămâne încă o ipoteză de confirmat.

„S-ar putea să nu existe întotdeauna un peisaj natural în apropiere cu care să ne putem conecta și tocmai de aceea experiența naturii, sau cel puțin a unor elemente naturale puternice, ar trebui evocată la nivel urban”.¹⁰

Chiar și așa, ca un simplu fragment din ceea ce ar trebui să fie o viziune integrată la nivel urban, o inserție de verde, în special în cadrul locuirii, este un punct de plecare, și, chiar unul de calitate¹¹ .