Arhitectura narativă în opera lui John Hejduk. Fragment

Motto: „Nu pot să gândesc o clădire fără să construiesc un nou repertoriu de personaje, de povești, de limbaj, totul fiind in paralel. Nu este vorba doar de a construi per se. Este vorba despre a construi lumi.”¹

Sondarea caracterului narativ este din ce în ce mai des întâlnită în arhitectura contemporană. În contextul acestui articol, dar și al literaturii de specialitate, termenul de arhitectură narativă va face referire la acea arhitectură care, asemenea unei cărți, relatează o poveste prin recursul la caracteristici materiale și imateriale, precum morfologia, materialitatea, configurarea spațială, lumina sau culoarea. Integrarea povestirii în arhitectură într-o manieră complexă determină un nou mod de a proiecta, a gândi, care incorporează natura umană în conceptul spațial și care ia în considerare experiența utilizatorilor spațiului, generând scenarii și programe noi. Arhitectura narativă, fie că este considerată un obiectiv al arhitectului sau o metodă prin care utilizatorii, sau alți arhitecți, realizează conexiuni și analogii literare pentru a înțelege și analiza alte opere, are potențialul de a îmbogăți spațiul cu semnificații în relație cu programul și activitățile oamenilor.

Prin integrarea acestei abordări narative „obiectul (de arhitectură) capătă „o altă” viață în paralel cu funcțiunea sa.”²

Proiectele și studiile arhitectului și profesorului american John Hejduk (1929-2000) sunt printre cele mai semnificative exemple de arhitectură narativă. Întreaga sa operă, puternic marcată de noțiuni ce țin de imaginar demonstrează că arhitectura nu poate fi redusă la exerciții formale, aceasta implicând dintotdeauna noțiuni care țin de acțiune, personaje, narațiune, care totodată au și un conținut simbolic. Astfel, proiectele sale, fie că au fost sau nu realizate, creează o atmosferă aparte care le apropie mai mult de povestire decât de precizia tehnică specifică proiectelor destinate a fi construite, sau de abstractizarea teoretică a proiectelor de idee, proiectelor conceptuale.³ Aceste lucrări sunt fundamentate pe investigații care pornesc de la expresivitatea limbajului arhitectural, al reprezentării grafice și presupun imaginarea unor scenarii complexe pe baza unor programe, activități și chiar personaje specifice. Nu este surprinzător faptul că o astfel de perspectivă vine din partea unui arhitect a cărui activitate de proiectare a fost strâns influențată de activitatea didactică, și poate fi considerată un exemplu de cercetare artistică ⁴ în domeniul arhitectural. Deseori proiectele sunt grupate în serii care cuprind mai multe variante ale aceleași idei, serii care la rândul lor influențează căutări ulterioare, prin aprofundarea unui concept într-o manieră diferită sau în antiteză cu cea precedentă, determinând o oarecare ambiguitate, astfel că fiecare proiect, dintr-un anumit punct de vedere, poate fi considerat neterminat.

În continuare vor fi discutate trei serii de proiecte distincte, care, deși au atribute comune prin abordarea aceluiași subiect (locuința unifamilială) în aceeași perioadă de timp (Actul ٤ – ١٩٦٨-١٩٧٤)⁵ , ilustrează varietatea, complexitatea și potențialul caracterului narativ în arhitectură. De asemenea, pentru a evidenția modul în care anumite concepte sau moduri de reprezentarea ale unor idei evoluează prin prisma logicii narative, proiectele vor fi prezentate în ordine cronologică.

Wall House 1 și Wall House 2

Seria de proiecte intitulată Wall House cuprinde trei variante ale unei locuințe destinate unui singur locuitor, în care zidul este elementul principal, fiind cel care este accentuat și prin intermediul căruia relațiile dintre celelalte volume sunt realizate. Zidul este independent atât din punct de vedere conceptual, volumetric, cât și structural, acesta fiind elementul care asigură echilibrul celorlalte volume.

În cazul Wall House 1 se poate observa clar această dualitate. Pe o parte a zidului sunt poziționate circulațiile, scări, rampă, lift, în volume clare, prismatice - ancorate atât în sol, cât și conectate de zidul principal, de partea cealaltă, în antiteză, sunt organizate spațiile private destinate locuirii, în consolă, într-un volum fluid, biomorf (fig.1). Această separare este prezentă și la nivelul materialității. Dacă în zona colectivă predomină betonul și metalul, în cea privată sunt folosite suprafețe mari vitrate și reflectante, care accentuează fluiditatea spațiului și relația cu exteriorul. Din punct de vedere pragmatic, distribuția funcțională a spațiului impune trecerea prin singura deschidere din zid, întrucât activitățile sunt separate și situate la etaje diferite: zona de intrare și de luat masa la primul etaj, studiu și zona de zi la etajul al doilea, dormitor și baie la etajul al treilea (fig.2).

Zidul apare astfel ca un element aflat în permanentă tensiune, iar zona în care acesta este străpuns devine atât spațiul cel mai folosit dar și cel mai rapid de parcurs. Întreaga structură apare ca o metaforă a timpului, o explorare spațială a ideii de prezent. Întregul spațiu accentuează faptul că „în mod continuu intrăm și ieșim din trecut și viitor, ciclic. Nu ne oprim niciodată să contemplăm prezentul, pentru că nu putem, el trece prea repede.”⁶

Wall House 2 sau The Bye Hous (fig.3) este de asemenea o explorare a aceleiași teme generale, păstrând elementele și principiile definitorii ale seriei. Spre deosebire de proiectul anterior, care există sub formă de desene, schițe, colaje și machete, Wall House 2 s-a realizat după planurile originale, oferind noi posibilități de experimentare a spațiului.

Din punct de vedere al distribuției funcționale, în proiectul pentru Wall House 2 se păstrează diferențierea volumetrică dintre elemente, modulele cu geometrie fluidă fiind rezervate spațiilor private, destinate locuirii. La primul etaj sunt organizate accesul, bucătăria, zona de birou și de luat masa, urmate de dormitor la etajul al doilea și camera de zi la ultimul nivel.

Principala diferență dintre cele două proiecte este accentuarea zonei de acces, prin crearea unui coridor care determină o nouă axă principală, perpendiculară pe zid și care conectează două volume destinate zonelor private. Acest tip de spațiu care accentuează mișcarea de-a lungul unui parcurs aparent exagerat, poate fi interpretat ca o modalitate prin care Hejduk încearcă să spargă al patrulea perete⁷ , prin evidențierea momentului de tranziție de la exterior la interior, de la arhitectura percepută ca un obiect, la situația în care observatorul devine un personaj care interacționează în mod direct cu spațiul. Se atrage astfel atenția asupra procesului de traversare printr-un gest similar cu al actorului care, interpretându-și rolul interacționează cu publicul din lumea reală pentru a atrage atenția asupra existenței acelei limite imaginare.⁸ În acest sens, Hejduk explică cum atât zidul, cât și coridorul exagerat, sunt elemente cu o anumită neutralitate, care simultan sunt spațiile care creează cea mai mare tensiune, motiv pentru care le este mereu atribuită culoarea gri, atât în acest proiect precum și în alte variante și serii. Aceste elemente, mărturisește arhitectul, sunt capabile să „intensifice sentimentul de trecere, sporind în același timp, prin subțirimea lor, senzația de efemer... ceea ce eu numesc momentul prezentului.”⁹

The Element House

Seria de proiecte care din punct de vedere morfologic se axează pe investigarea potențialului expresiv al cubului (The Cube Houses) a pornit ca un contraargument la The Wall Houses. The Element House reprezintă o sinteză a celor două serii și a conceptelor abordate în cadrul acestora: forma, culoarea, structura, programul, zidul și unitățile funcționale de bază- bucătăria, baia și șemineul. Astfel, cele trei elemente primare sunt situate în volume separate, agățate de peretele perimetral, în interiorul cubului. Forma, culoarea și poziția în spațiu a acestor elemente determină atmosfera fluidă a spațiului de locuit, a spațiului dintre. Zidul gri din proiectele anterioare, păstrându-și subțirimea, planeitatea și caracterul de limită, este acum atent perforat, definind o incintă, iar circulația împreună cu accesul reprezintă singurul volum poziționat în afara acesteia. (fig.5)

Vorbind despre acest proiect, Hejduk povestește despre cum și-a dorit să arate fiicei sale elementele și relațiile specifice arhitecturii, dorință care a generat o nevoie puternică de sintetizare. Într-o conversație despre acest subiect, Don Wall¹⁰ asociază întregul proiect cu o poveste, mai exact cu o poveste pentru copii:

„Element House reușește cu succes să relateze o narațiune, o poveste de arhitectură despre modul în care arhitectura ajunge să fie așa cum este la un nivel primar.”¹¹

Astfel, printr-un proiect care își păstrează caracterul ludic, sunt prezentate aceleași argumente, concepte și problematici complexe discutate anterior, însă într-o manieră sintetică și diferită din punct de vedere morfologic. Acest lucru dovedește atât versatilitatea formală, cât și potențialul pe care îl poate avea această metodă în studiul arhitecturii.

The House for the Inhabitant that Refused to Participate

În lucrarea sa de sinteză Mask of Medusa: Works 1947-83,¹² Hejduk se referă la The Element House ca la un moment de cotitură, când proiectele au început să fie din ce în ce mai sintetice, mai condensate, mai exacte atât din punct de vedere al dimensiunii fizice, cât și al conceptului, al ideii. Prin urmare, The House for the Inhabitant that Refused to Participate, deși este în continuare un exercițiu de locuință pentru o singură persoană, se deosebește radical de exemplele anterioare întrucât, din punct de vedere al programului, este o declarație cu privire la arhitectura pesimismului.¹³

În acest proiect, spațiile pentru nevoile umane sunt reduse la minim. Fiecare funcțiune este condensată și izolată într-un spațiu distinct. Elementele necesare unei locuințe sunt izolate fiecare în propria celulă, având dimensiunea de ١.٨ x ١.٨ x ٢.٧ m, organizate pe trei etaje, câte patru pe un rând (fig.٦). Zidul desparte în continuare volumele dedicate circulației de cele ale locuirii, însă de data aceasta, fiecare acțiune impune traversarea acestuia într-o manieră aproape obsesivă, ce accentuează și mai mult momentul de tranziție (fig.٧).

Spre deosebire de proiectele discutate, The House for the Inhabitant that Refused to Participate, este gândită într-un sit real, în Veneția, celulele destinate locuirii fiind orientate către o piață publică. Una dintre ele este însă goală, deoarece din acest spațiu este posibilă observarea unei perspective la un singur punct de fugă către un turn, un reper vertical. În continuare Hejduk anticipează imaginându-și modul în care utilizatorul va interacționa cu spațiul:

„Când locuitorul se află în camera goală, poate privi spre un turn. Pe turn se află o oglindă situată chiar vizavi de fereastra camerei goale, iar el vede o reflexie a sa. Cu toate acestea, orice cetățean poate veni în piață, intra în turn, urca pe scară și se poate afla în spatele oglinzii, care este o oglindă cu două sensuri, și poate observa un locuitor care nu dorește să participe. Există doar o singură problemă, oricare al treilea cetățean poate deschide ușa turnului, în timp ce ceilalți cetățeni pot să stea și să privească dacă doresc.”¹⁴

Astfel, accentuarea ideilor prin repetiție și exagerare, izolarea în unități distincte a pieselor familiare specifice locuinței, separarea clară a elementelor situate de o parte sau alta a zidului și pieței sau maniera de definire a utilizatorului și contextului, sunt procedee specifice unui narator care, de data aceasta, prin arhitectură, creează lumi, relatează o poveste.

Din perspectiva lui James McGregor, John Hejduk poate fi considerat un veritabil narator în principal pentru că nu încearcă să facă un compromis între practica și teoria de arhitectură pentru a produce o formă statică, ci creează un sistem de situații și evenimente, inedite și originale, capabile să genereze la rândul lor noi soluții formale și semnificații.¹⁵

În același spirit, Daniel Libeskind sugerează că „Hejduk a recuperat o realitate a arhitecturii care este imună la distincția tradițională dintre praxis (cunoaștere) și poiesis (meșteșug).”¹⁶ Poveștile, asemenea proiectelor prezentate, nu își propun să transmită în mod exact, cu precizie toate aspectele unui subiect, oricare ar fi acela, ci păstrează urme ale procesului de trecere prin filtrul subiectiv al povestitorului.

Proiectele prezentate reprezintă o parte specifică a unei activități prolifice desfășurate de John Hejduk, activitate care se încadrează într-un anumit context istoric, geografic și ideologic, împărtășind concepte comune cu filosofi precum Gilles Deleuze sau Jacques Derrida.

Chiar daca astăzi arhitecții trebuie să răspundă altor provocări și au la dispoziție alte instrumente decât cele pe care le folosea Hejduk în urmă cu aproape jumătate de secol, în particular datorită dezvoltării tehnologice-, structurarea cu predilecție a unui discurs narativ complex și metodologia sa specifică de studiu prin proiectare, pot contribui la diversificarea și îmbunătățirea modului în care gândim astăzi arhitectura.