Practici vernaculare în arhitectura românească: Vila Cantuniar, Casa Prager și Casa Moșescu

În contextul ideologic al unui curent puternic și influent reprezentat de Mișcarea Modernă, arhitectura interbelică românească reprezintă poate, unul dintre cele mai semnificative exemple privind asimilarea tradițiilor locale. Arhitecții activi în perioada interbelică, reprezentanți ai modernismului tradiționalist, „spirite eclectice și flexibile”, au reușit să atenueze caracterul Stilului Internațional și să propună un modernism echilibrat și neostentativ.¹

Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu sau Octav Doicescu sunt câțiva dintre arhitecții care s-au orientat atunci spre un regionalism modern, încercând nu atât să interpreteze formele tradiției autohtone, cât să înțeleagă caracterul și esența acesteia, în termeni de proporție și scară, relație interior-exterior, materiale și tehnici. De acest demers se apropie și unii adepți ai modernismul tradiționalist, precum Florescu Stănculescu sau Petre Antonescu.

Majoritatea exemplelor reprezentative pentru modernismul românesc se întâlnesc în zonele mai puțin urbanizate ale României perioadei respective, și, preponderent, sunt rezolvări ale unor programe de mici dimensiuni precum case și vile de vacanță.

Exemplele propuse pentru analiză sunt realizate de arhitecta Henriette Delavrancea-Gibory și sunt situate atât în contextul urban al orașului București - poate cel mai dificil cadru de elaborare a unei arhitecturi moderne inspirate din tradițiile locale-, cât și în contextul orașului Balcic, unde practicile și materialele locale au influențat, nuanțând puternic importurile occidentale.

Vernacular

Vernacular, adică „specific unui loc”, provine din latinul vernacullus, care înseamnă indigen, domestic. Arhitectura vernaculară este reprezentativă pentru practicile și spiritul local. Aceast tip de înțelegere particulară a inspirat la începutul secolului al XX-lea personalități marcante ale arhitecturii românești, cum este cazul lui G.M. Cantacuzino care recunoaște calitățile excepționale ale construcțiilor rurale, atunci când notează: „(....) țăranul român este cel mai bun arhitect”² .

Prin valori vernaculare înțelegem acele practici de arhitectură locală care reușesc să transpună în formă construită anumite nevoi practice și spirituale imediate ale unei comunități. Prin urmare, identificarea practicilor vernaculare vizează definirea unei structuri care să reflecte spiritul local românesc și să identifice geniul constructiv țărănesc.

„E vorba întîi de toate de o cunoștință reală a plasticei țărănești. E vorba de căutarea unor teme și de priceperea unui spirit, dar nicidecum de colecționarea și catalogarea unor elemente din plastica bisericească neadaptate nevoilor contemporane.”³

Pentru a înțelege modul de asimilare a practicilor vernaculare în arhitectura perioadei interbelice și pentru a facilita procesul de investigare, trecerea în revistă a câtorva elemente de vocabular, așa cum au fost acestea identificate, și elaborarea unui aparat critic de analiză sunt absolut necesare. Prima cercetare științifică a arhitecturii sătești, realizată în perioada interbelică, intitulată „Case și gospodării la țară”(1927), se pare că aparține arhitectului Florea Stănculescu. Acesta contribuie la dezvoltarea cunoașterii prin identificarea unor elemente de vocabular comune arhitecturii rurale din România, însă, cel mai important aspect și care reprezintă noutatea cercetării sale de la acel moment, este prezentarea și comentarea critică a relațiilor dintre spațiile construite, a relației interior-exterior, definitorii pentru arhitectura și atmosfera locului. Prin astfel de contribuții, arhitectura rurală începe să fie analizată și înțeleasă pornindu-se de la valențele practice și relațiile interspațiale esențiale, depășindu-se aspecte și utilizări formale, precum motivele tradiționale, adeseori utilizate în discursul de atunci cu privire la afirmarea unui stil național.

Elemente de vocabular vernacular: prispa, vatra, streașina.

Prispa reprezintă primul spațiu care atrage atenția, uneori chiar de la nivelul străzii, este spațiul intermediar acoperit aflat în fața casei, deseori prezent pe întreaga lungime sau desfășurându-se pe mai multe laturi ale acesteia. Pe lângă o argumentare pur obiectivă a conceperii sale, ce are legătură cu climatul local (ierni foarte reci și veri foarte calde), aceasta joacă un rol esențial în viața ocupanților, Florea Stănculescu consemnând astfel:

”Prispa își are un rol însemnat în casa românească, formând o piesă de componență, de trăire, ca și celelalte piese principale și poate și mai valoroasă, deoarece oricât de redusă ar fi o casă, totuși prispa se impune ca necesară”.⁴

Prispa nu reprezintă un spațiu intermediar menit să facă trecerea de la public la privat, ci este mai degrabă o extindere a spațiului privat către exterior, funcționând în două direcții (de la interior către exterior și de la exterior către interior). În esență aceasta fiind legată de activitățile gospodărești orientate spre spațiul de afară, decorația, inițial, nu a avut rol de reprezentare, ci de înfrumusețare a spațiului locuit. Fiind practic spațiul casei cel mai intens utilizat, prispa este și cea mai decorată, de multe ori lemnul prezentând diverse motive florale.

Spațiul prispei trebuie însă înțeles din punct de vedere al relațiilor spațiale pe care le generează, și nevoilor cărora reușește să le răspundă. În orașul modern, în mod evident prispa nu ar putea căpăta o configurație similară caselor țărănești, însă o altă conformare spațială, potrivită contextului, ar putea genera un efect similar.

Vatra reprezintă nucleul casei și este amplasată în singura încăpere care se află în directă legătură cu prispa, conectând și asigurând distribuția interior - interior și interior – exterior. Aici, în această încăpere cu vatră, au loc majoritatea activităților casnice. Particularitatea acestui spațiu constă în caracterul polivalent, multifuncțional. Poate fi considerat ”holul” de acces în casă, bucătăria, locul de luat masa în families au locul în care familia își desfășoară activitățile ziua. Prispa și camera vetrei au o conexiune atât de puternică încât prezența unui alt tip de spațiu premergător ar nega întreaga tipologie spațială.

Acoperișul în pantă și implicit streașina fac parte din estetica arhitecturii vernaculare. Reprezintă în primul rând o rezolvare funcțională prin care zidurile casei se protejează de ploi, îngheț, iar casa este protejată vara de soare. Mai mult decât atât, este un gest arhitectural de reprezentare onestă a logicii structurale - un principiu des întâlnit în practicile vernaculare. Florea Stănculescu, în studiul său, constata dificultatea persistenței acestui element în construcțiile realizate în orașe:

”Pentru că și orășenii ar fi foarte bucuroși să-și facă streașină la case, dar ei săracii, sunt așa de înghesuiți cu locurile lor în oraș că streașina ar lua și puținul soare ce ar putea să le mai vină”.⁵

Mai ales în mediul urban, streașina este un element de vocabular rar întâlnit, fiind deseori asociat unei estetici pitorești. Aceasta trebuie însă considerată în primul rând din perspectiva proporțiilor, al registrului pe care, în mod esențial îl reprezintă și semnalează la nivelul construcției, și nu în ultimul rând, din punct de vedere funcțional.

Exemple de practici vernaculare în arhitectura

Henriettei Delavrancea-Gibory

1. Vila Cantuniar

Situată în București pe strada Pictor Mirea, Vila Cantuniar a fost realizată în 1937 și poate fi considerată unul dintre proiectele relevante ale arhitectei Henriette Delavrancea, reprezentativ pentru modernul pitoresc din România. Construcția are un spirit balcanic autentic, fiind totodată bine ancorată în contextul urban existent al orașului București și mai ales în contextul istoric în care a fost construită.

Proiectul răspunde într-o manieră modernă nevoilor momentului în care a fost realizată, prin integrarea ingenioasă a unor funcțiuni noi la acea vreme, precum garaj, oficiu de bucătărie sau aparatul de acces. Acesta din urmă, deși nu este specific arhitecturii vernaculare, reprezintă în contextul urban, un spațiu indispensabil în generarea unui parcurs gradat de la spațiul public al străzii, către spațiul privat al locuinței. Din punct de vedere stilistic, aceasta preia din limbajul arhitecturii moderniste, volumetria curată, „alterată” însă de prezența unor tipologii volumetrice de inspirație vernaculară, la nivelul acoperișului în șarpantă, prevăzut cu o streașină accentuată cu elemente decorative din lemn și portalul de acces, cu o tratare formală diferită de restul casei, prin prezența arcului în plin cintru.

Geometria casei este completată de căpriorii aparenți din lemn

– elemente decorative aparținând limbajului arhitecturii vernaculare

– care exprimă logica structurală a construcției, generând totodată un ritm armonios al fațadei.

Registrul orizontal este predominant în compoziția fațadelor, atât prin prezența registrelor decorative deja menționate, cât și prin prezența ferestrelor în bandă, reprezentative pentru căutările moderne ale momentului.

În proiectele arhitectei Henriette Delavrancea se regăsește adesea tema casei populare prin prezența parterului supraînălțat și a treptelor de acces poziționate în exteriorul clădirii.

Tipologia spațială propusă se detașează de configurația caselor tradiționale, căutările arhitectei fiind orientate spre îndeplinirea nevoilor de locuire ale unui stil de viață modern, nicidecum spre preluarea formală a unor modele spațiale existente în cultura locală. Cu toate acestea, pot fi sesizate în cadrul acestei configurații spațiale, relații interspațiale specifice arhitecturii vernaculare. Este cazul spațiului denumit salon - hall, care găzduiește activitățile diurne și reprezintă totodată spațiul principal de distribuție, atât pe verticală cât și pe orizontală. Acesta poate fi considerat ca reprezentând interpretarea modernă a spațiului vetrei identificat în arhitectura vernaculară. Lipsa unui hol de distribuție și dezvoltarea unui parcurs fluid prin spațiile casei reprezintă un alt aspect reprezentativ pentru practicile locale.

Circuitul spațiilor servante nu se intersectează cu zonele principale de zi și de noapte, având o zonă de acces secundară și o circulație verticală separată. Este important de sesizat că spațiile de zi, precum salonul (parter și etaj) sau sufrageria (locul de luat masa), sunt întotdeauna acompaniate de un spațiu exterior aferent.

Astfel, configurația propusă reușește să adapteze setul de nevoi funcționale moderne la principiile spațiale locale, generând un spațiu compatibil cu tendințele momentului și în același timp cu caracterul specific local.

2. Casa Prager

Din păcate demolată astăzi, Casa Prager, construită în 1936, este un alt exemplu de arhitectură în care se caută perpetuarea practicilor vernaculare într-o construcție modernă.

Deși este de asemenea situată în București, contextul oferit de Bulevardul Aviatorilor nu presupune aceleași constrângeri ale existentului ca în exemplul anterior, alipirea la calcan aici nefiind necesară, astfel că toate fațadele rămân vizibile.

Din punct de vedere urbanistic, Casa Prager respectă principiile de așezare specifice construcțiilor vernaculare, fiind retrasă de la limita de proprietate pe toate laturile. Din punct de vedere volumetric, sunt ușor de sesizat principii ale curentului modernist, geometria curată făcând loc unui acoperiș în șarpantă cu streașina puternic accentuată.

De data aceasta, absența elementelor decorative din lemn contribuie la nota mai accentuat modernistă. Jocul volumetric diferit al celor două niveluri permite ieșirea în consolă a etajului superior, oferind astfel o protecție suplimentară ferestrelor din parter pe două din cele patru laturi - funcție de obicei îndeplinită de streașină sau de prispa casei. Fragmentarea volumetrică generată de apariția logiei pe colț reprezintă o caracteristică a practicilor arhitecturii moderne, care este susținută la nivelul fațadelor de dominanța registrului orizontal prin prezența altor elemente de vocabular modern, precum fereastra în bandă și fereastra de colț.

Tema casei populare cu parter supraînălțat se regăsește și în cazul casei Prager, iar treptele de acces, poziționate în exteriorul clădirii, confirmă preocuparea pentru păstrarea principiilor sesizate în arhitectura vernaculară.

Din punctul de vedere al materialelor utilizate, este ușor de sesizat contrastul între tencuiala albă a fațadei, netedă și lipsită de textură, specifică tendințelor moderniste, și materialitatea puternică a olanelor alese pentru acoperiș.

3. Casa Moșescu

Dacă proiectele realizate în București datorită contextului urban în care sunt plasate au o estetică modernă ușor de recunoscut, proiectele realizate de Henriette Delavrancea în zona Balcic sunt mult mai aproape de spiritul și estetica arhitecturii vernaculare. Un exemplu relevant este Casa Moșescu realizată în 1934.

Din punct de vedere al relației la nivelul amplasament, casa respect regula tradițională și este poziționată cu una din laturi pe aliniament, fiind parțial retrasă de la stradă. Accesul se realizează printr-o succesiune de spații similare cu cele din proiectele deja menționate: strada – curte – spațiu acces exterior acoperit – vestibul acces – salon principal. Astfel, gradarea succesivă din zona publică către zona privată a casei rămâne o tematică atent rezolvată, în pofida amplasării clădirii într-un mediu mai puțin urbanizat, cu un grad mai mare de intimitate.

Volumetric, casa este compusă dintr-o succesiune de retrageri, care generează o formă dinamică și diferite relații spațiale între interior și exterior, depărtându-se astfel de estetica arhitecturii moderne, caracterizată de volumele simple, indiferente față de context. Volumetria generală a clădirii capătă o notă și mai pitorească prin alegerea unui acoperiș în șarpantă cu streașină accentuată, care este, însă, lipsită de decorațiuni.

Relația plin-gol este abordată în mod diferit la nivelul fațadelor în funcție de natura spațiului exterior. În cazul fațadei dinspre stradă se observă golurile de ferestre care deservesc întotdeauna punctual un spațiu al casei și nu caută să stabilească relații directe cu spațiul public al străzii.

Drept urmare, raprtul plin-gol este net în favoarea plinului. Fațadele orientate spre curte generează, în schimb, relații directe cu spațiul exterior prin prezența unor ferestre de colț ample - specifice limbajului modern, principiului de eliberare a colțului. În acest sens, interpretarea propusă de Henriette Delavrancea pentru tratarea ferestrei de colț este interesantă, adaptată la tehnica constructivă care impunea prezența unui element vertical de rezistență situat pe colț. În pofida acestui neajuns, efectul de deschidere către exterior, relațiile interspațiale urmărite este resimțit, amplificate și de conexiunea puternică între spațiile interioare principale ale casei și spațiul exterior acoperit din spatele acesteia, care trimite la atmosfera prispei vernaculare.

Materialitatea casei este puternic influențată de practicile și materialele locale. Dacă în cazul acoperișului putem observa folosirea aceluiași material în toate cele trei exemple, tema casei tradiționale cu parter supraînălțat este evidențiată în acest caz prin tratarea diferită a soclului cu o placare de piatră naturală locală

Spațialitatea interioară prezintă o configurație similară exemplelor deja analizate, lucru care denotă preocuparea arhitectei pentru adaptarea spațiilor la nevoile vieții moderne, în detrimentul preluării unor tipologii existente incompatibile cu exigențele momentului. Funcțiunile nou propuse sunt bine integrate în planimetria generală, menținându-se relațiile esențiale între spații. Spațiul salonului, spre exemplu, interpretează tipologia încăperii cu vatră: principalul spațiu în care se desfășoară activitățile diurne fiind în același timp spațiul de distribuție al locuinței și singura încăpere aflată în relație directă cu spațiul exterior acoperit, din spatele casei.

În condițiile unui context mai puțin urbanizat, asimilarea practicilor vernaculare a căpătat nuanțe diferite în cazul proiectelor realizate la Balcic. Proiectul Casei Moșescu recurge mai puțin la elemente ale limbajului modernist și se apropie mai mult de o estetică pitorească, adecvată mediului în care este amplasată, fără a neglija să răspundă activ cerințelor funcționale ale vieții moderne. Acest lucru demonstrează preocuparea arhitectei, în egală măsură, pentru respectarea naturii și cerințele amplasamentului, și pentru exigențele sociale ale perioadei. Astfel, proiectele sale, prin diferite abordări ale aceleași tematici – asimilarea practicilor arhitecturii vernaculare în proiectarea de arhitectură modernă – pot fi considerate o lecție cu privire la posibiltățile de hibridarea dintre arhitectura vernaculară și arhitectura modernă.

În loc de concluzii

Elementele de vocabular, prispa, încăperea cu vatră, streașina, s-au dovedit, în contextul proiectelor analizate, că servesc nu doar în completarea unui limbaj vizual, ci aduc un omagiu trecutului, stimulând atât un sentiment de continuitate, cât și de apartenență la prezent. Încercând să sondeze valori culturale adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, sensibilitatea de care această arhitectură dă dovadă în relație cu spațiul construit existent, contextul local, nevoile umane, reprezintă una dintre cele mai semnificative calități.

Lecția modernismului românesc are nevoie să fie în continuare analizată și înțeleasă în profunzime, fiind un reper important pentru asimilarea savantă a practicilor arhitecturii vernaculare.