Tipologia ca mijloc de cunoaștere, înțelegere, intervenție

Citirea urbană fixează repere, „puncte de referință în vagul totalității”¹ , după cum le numește Christian Norberg-Schulz, iar înțelegerea și apropierea de realitatea orașului devin aspecte fundamentale pentru o intervenție justificată. Pornind de la realitatea fizică a orașului, de la arhitectură și formă urbană, ca datul concret prim la care se poate face referire, perspectiva tipologică poate fi considerată o modalitate de lectură aflată poate cel mai aproape de esența sa.

Citirea tipologică a țesutului urban² vizează nu numai starea fizică, ci și identificarea originilor și nuanțelor istorice ce determină ipostaze socio-culturale ale existentului. În funcție de necesitatea unui loc, acestea pot fi angajate într-un proces de transformare, iar tipologia apare ca aplicare contextuală cu caracter operațional, care face ca citirea critică a realității să reprezinte baza pentru proiectare.

În procesul pedagogic, abordarea tipologică permite pe de o parte o mai bună înțelegere a principiilor evolutive ce au conturat practica de arhitectură de-a lungul timpului, a modalităților de raportare la prezentul construit prin intermediul analizei și, pe de altă parte, conturarea unor posibilități de intervenție coerentă în context. În acest sens, pornind de la o expunere istorică succintă a abordărilor teoretice ce au vizat conceptul de „tip” de-a lungul timpului, este urmărit parcursul acestuia de la instrument euristic, evocator al originilor arhitecturii, instrument de ghidaj disciplinar, prin raportarea la model, până la instrument de intervenție, prin operaționalizarea realității istorice și a semnificației ambientului urban. Sunt vizate teorii și tratate ce au definit conceptul de „tip” la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, prin direcțiile propuse de Antoine-Chrysostome Quatremère de Quincy și Jean-Nicolas-Louis Durand, dar și abordări din a doua jumătate a secolului XX, exprimate cu precădere prin teoriile arhitecților italieni Aldo Rossi și Saverio Muratori, ce definesc aplicabilitatea acestui concept asupra realității construite. Prin intermediul perspectivei fenomenologice introdusă de Christian Norberg-Schulz, este adusă în discuție semnificația „tip-ului” ca principiu dinamic ordonator, ce oferă un fundament general arhitecturii. Tipologia depășește stadiul de lectură pasivă a existentului și se transformă in metodă operativă, critică pentru intervenția urbană, subliniind astfel necesitatea și actualitatea subiectului pentru practica arhitecturală contemporană.

Tipul ca element primar al arhitecturii

Primele formulări explicite ale ideii de „tip” apar în contextul revoluției tehnice și sociale ce a marcat secolul al XIX-lea, moment al chestionării teoriei tradiționale în care arhitectura era legitimată prin raportarea la natură și susținea „doctrina imitării”³ . În acest context, Antoine-Chrysostome Quatremère de Quincy definește „tipul” ca principiu ce pornește de la precedentul istoric, reprezentând o „conexiune metaforică” dintre originea arhitecturii și formă⁴ . Quatremère de Quincy face diferența terminologică între „tip” și „model”, privind tipul ca element complex, ce determină modelul fără a se identifică cu el și permite interpretarea creatoare, care poate genera o varietate de forme ce au la bază un principiu comun.

„Cuvântul «tip» nu reprezintă atât imaginea unui lucru care poate fi imitat sau copiat perfect, cât ideea unui element care el însuși trebuie să servească drept regulă pentru model. [...] Modelul [...] este un obiect care se repetă așa cum este; din contră, «tipul» este un obiect după care fiecare poate concepe opere care să nu se asemene între ele. Totul este precis și dat la model; totul este mai mult sau mai puțin vag la «tip».”⁵

Prin urmare, tipul poate fi identificat prin orice formă spațială ce are la bază principii istorice ordonatoare. Spre exemplu, tipologia curții interioare – regăsită la vilele/domus-urile romane antice, la curțile ca rezultate ale densificării țesutului medieval sau la palatele renascentiste din Roma – pornește de la hortus conclusus ca element spațial de referință. Astfel, tipul descris de Quatremère de Quincy face trimitere la natura și utilitatea obiectului în raport cu istoria, „acționând ca o recunoaștere perpetuă a unei identificări primitive”⁶ .

În acest context, tipologia devine „un moment analitic al arhitecturii”⁷ , ce va duce în continuare la definirea statutului său disciplinar prin contribuția lui Jean-Nicolas-Louis Durand și a perspectivei didactice asupra studiului tipologic.

Desprinderea de doctrina imitării naturii urmărește, prin prisma abordării propuse de Durand, stabilirea unor baze disciplinare ale arhitecturii ca știință definită prin ideea de „tip”. Însă în acest caz noțiunea nu apare ca atare, Durand folosind termenul de „gen”⁸ , ce tratează explicit elementele fizice, formale, înțelese ca părți ireductibile ale unei clădiri, care pot fi descompuse și recompuse diferit prin păstrarea caracteristicilor esențiale (reduse și transpuse în reprezentări diagramatice) ⁹ .

Așadar, în timp ce Quatremère de Quincy făcea trimitere la o înțelegere abstractă a tipologiei prin raportarea la o condiție ideală a arhitecturii ca act creator a cărei formă transpare din natură și răspunde unui proces euristic istorico-cultural, la Durand se poate vorbi de o înțelegere pragmatică, redusă la elemente constructive și program. Tipologia devine un instrument ce urmărește logica precedentelor arhitecturale și le transpune într-un „limbaj științific”¹⁰ , recognoscibil, ca parte a unei metode de analiză, ce precedă proiectarea printr-un proces de structurare formală și spațială.

Tipul ca mijloc de analiză urbană și intervenție

Ideea unei arhitecturi structurate prin tipologie, respinsă la începutul secolului XX de curentul Mișcării Moderne¹¹ , ce se poziționa împotriva teoriilor academiste ale secolului al XIX-lea, este reluată începând cu o serie de cercetări care semnalează necesitatea unei teorii în favoarea continuității formale și structurale a orașului tradițional¹² . Prin modul de abordare, înțelegere și, în special, aplicare a studiului tipologic, lucrările arhitecților și teoreticienilor Saverio Muratori, Aldo Rossi, Christian-Norberg Schulz propun o raportare la arhitectură ca proces în care teoria (bazată pe critica realității urbane) este „implicată participativ”¹³ în procesul de proiectare. Termenul de „tip” este definit în această perspectivă de rolul central al istoriei în interpretările cadrului construit și de suprapunerea dintre formă, permanență și semnificație.

Astfel, pornind de la contextul transformărilor urbanistice ale Italiei post-belice, Saverio Muratori propune o investigare didactică a realității urbane, aplicată pe cazul Veneției și ulterior al Romei¹⁴ , ce urmărește o analiză directă a existentului, în care istoria constituie baza pentru analiză și intervenție. Acest proces este sintetizat prin prisma conceptului de storia operante (istorie operativă)¹⁵ ce implică o reconsiderare critică a structurii spațiale și funcționale existente prin prisma istoriei și dă indicii despre continuitatea evolutivă. Așa cum Muratori afirmă:

„Căutăm astfel o contrapartidă la studiul macroscopic al genezei cartierelor și țesutului urban în întregul său, încercând să comprimăm corespondența evoluției generale în celulele singulare ale țesutului, pentru a extrage motivele intime ale necesității de evoluție în conexiune organică cu structura preexistentă, după acel nou echilibru care se afirmă împreună în celulă și în țesut.”¹⁶

„Tipul” apare astfel ca element esențial ce demonstrează continuitatea vieții urbane și permite înțelegerea tiparelor de creștere a orașului – văzut ca organism viu cu conștiință istorică¹⁷ .

Direcția propusă de Muratori și, în spirit mai tradiționalist, cea a lui Giulio Carlo Argan¹⁸ , se resimt în teoria și practica lui Aldo Rossi care, reluând definiția lui Quatremère de Quincy, vede noțiunea de tip ca „o constantă” sau un „element cultural”, ce stă la baza continuității procesului arhitectural. Folosint cuvintele lui Rossi:

„În cele din urmă putem spune că «tipul» este ideea însăși a arhitecturii; ceea ce stă cel mai aproape de esența sa. Și astfel, ceea ce împotriva oricărei schimbări s-a impus întotdeauna «sentimentului și rațiunii», ca principiu al arhitecturii și orașului”.¹⁹

Luând in considerare atributele tehnice, funcționale sau stilistice specifice unui anumit moment din evoluția unei colectivități, tipul se regăsește în cadrul orașului prin „faptele arhitecturale (fatti architettonici)”²⁰ , înțelese ca structuri sau prezențe urbane, individualizate prin raportarea la loc, la memoria colectivă și la propria istorie.

Rossi face trimitere la permanența tipului, care „stă la baza formei și o constituie”²¹ , subliniind capacitatea tipurilor de a se face vizibile și contribuind astfel la cunoașterea structurii urbane. Însă „dincolo de elementele enumerate există l’âme de la cité, cu alte cuvinte, există calitatea faptelor urbane”²² , fiind astfel introdusă o perspectivă filosofică asupra „tipului”, care face referire la semnificație și la aspecte ce țin de locus și memorie sau altfel spus a prezenței umane în lume prin construire.

Tipul ca reper al identității locului

Pornind de la memoria, caracterul și semnificația locului, abordarea fenomenologică propusă de Christian Norberg-Schulz face referire la o serie de principii ordonatoare de bază ce identifică locul și iau în considerare relațiile de similitudine, proximitate, închidere, continuitate. Acestea clarifică modul în care funcționează cunoașterea a prori în raport cu ambientul și „lucrurile arhitecturale (le cose architettoniche)”²³ , privite ca fenomene. Din aceasta perspectivă, discuția despre relațiile spațiale ce se stabilesc, se transformă in discuție despre limbaj, atât ca sursă primară a arhitecturii, ce face referire la tip, cât și ca element de identitate a locului²⁴ .

În procesul de analiză a tipologiilor arhitecturale, Norberg-Schulz urmărește „modul de a fi” înțeles prin raportare la dinamica evolutivă a spațiului²⁵ . În funcție de modalitatea de utilizare și de înțelegerea „în esență” a conținutului și rațiunii de punere în operă a „lucrului arhitectural” tipul, spre deosebire de imagine, conform lui Norberg-Scultz, implică o varietate de posibilități determinate, de trei elemente ordonatoare de bază pentru configurarea spațială: centrul, parcursul și limita. Împreună cu tradiția sau obiceiurile de construire, acestea devin indicii care transformă „tipul” în fundament general al arhitecturii²⁶ .

Prin urmare, înțeles ca esență a cărui aparență este forma (sau imaginea), „tipul” devine un element complex, raportat nu numai la evoluția istorică a unui cadru sau loc specific, ci și la semnificațiile sale intrinseci²⁷ .

În acest fel, prin suprapunerea perspectivei fenomenologice, „tipul” apare ca transpunere a esenței în formă concretă, iar tipologia ca materializare formală a caracterului și identității unui loc. Intențiile unui astfel de demers sunt regăsite și în modalitățile de abordare a procesului didactic, cu precădere la nivelul primilor ani de studiu. Studiul tipologic devine relevant pentru studenți care, pornind de la analiza existentului, a datului concret și identificând parcursul istoric și aspectele ce au stat la baza apariției formei urbane (tipurilor), pot extrage principii de evoluție și indicii despre continuitate.

Propus ca punct de referință în exercițiile preliminare proiectelor, studiul tipologic ghidează procesul de cunoaștere și înțelegere a existentului prin trimiterea la exemple relevante pentru istoria și evoluția arhitecturii. Descifrarea caracteristicilor spațiale ajută la definirea criteriilor de analiză pe baza cărora pot fi extrase principiile premergătoare intervenției arhitecturale. O astfel de abordare, dependentă de o atentă înțelegere a caracterului locului, dezvoltă capacitatea de raportare sensibilă la ambientul construit și oferă instrumentele necesare pentru o intervenție conștientă într-un context specific.

În consecință, pornind de la „„tip” avem lectura urbană, analiza ce conține în sine esența, ca ceea ce stă la baza formei urbane și o determină, precum și implicațiile istorice, culturale sau sociale. Citirea urbană se regăsește pe de o parte în exercițiile de analiză a locurilor „uitate” ale orașului, a spațiului public rămas, adesea abandonat, pentru care apar primele intenții de recuperare prin proiect, pe de altă parte în studierea diferitelor programe arhitecturale, care tratează „tipul” și tipologia in maniere specifice. Astfel se face trecerea de la oraș, context urban supus privirii, lecturii, înțelegerii și analizei, la obiect inserat în context. În toate aceste etape, tipologia privită nu ca element clasificatoriu, reductiv, ci ca întreg ce însumează „esența”, devine referențială pentru identificarea caracterului unui loc și o intervenție justificată.

Prin raportarea la istoria culturală a tipului arhitectural, se observă cum recunoașterea caracteristicilor unui anumit „tip” permite deconstrucția sistemului de concepție și formularea de ipoteze privind interacțiunea dintre aspectele arhitecturale, culturale, funcționale sau perceptive. În acest fel, „tipul” depășește condiția unui mecanism de clasificare, devenind un element esențial care contribuie la producerea și definirea spațiului, atât teoretic, ca proces didactic sau ca intervenție urbană.