În dialog cu ceea ce este dat

Sunt unii care nu se mai satură să privească la nori, de exemplu; au văzut milioane de nori și încă vor să mai vadă, mereu, o viață întreagă. Acest lucru se înmagazinează undeva în ei și tot ceea ce pictează se îmbibă de firescul felului în care se naște forma norului, să zicem. Cred că privind îndelung natura ajungi să te structurezi, la un moment dat, în felul naturii.

Horia Bernea¹

Lucrul cu ceea ce este dat a însoțit constant preocupările arhitectului de-a lungul timpului, așa cum a fost el reconstituit prin istorie, de la Renaștere încoace. Modul de raportare la ceea ce este dat este însă un subiect distinct, ce suscită azi dezbateri cu atât mai proaspete, cu cât acest dat este într-o permanentă și tot mai rapidă schimbare. Rămas fără direcții clar definite în teoria de arhitectură, acest mod de raportare la context este poate cea mai bună măsură a măiestriei în profesia noastră. Astăzi suntem într-un timp în care, pe de o parte, contextul este schimbător iar anumite societăți resimt declinul spiritului identitar, construit în jurul unor comunități legate de locuri, dar aflate pe cale de destrămare și, pe de altă parte, arhitecți formați într-un anumit mediu cultural sunt chemați să lucreze, sub presiunea unui sistem imobiliar tot mai complex, în medii culturale complet diferite.

Mai mult, tineri aspiranți la profesia de arhitect, crescuți în anumite medii culturale, aleg să se formeze academic în școli de prestigiu, dar diferit amplasate cultural. Tema din atelierul de arhitectură, aceeași pentru toți studenții, găsește astfel ecou diferit în fiecare dintre ei, în funcție de bagajul cultural și educativ pe care îl aduc la comun în atelier. Cum lucrezi așadar cu ceea ce este dat și ce mesaj transmiți, la început de drum, celui care învață despre arhitectură? Este o lecție pe termen lung nu doar în școală, pentru student, ci și mai târziu, în profesie, pentru arhitectul care alege acest drum.

Motivație

Strângerea laolaltă a acestor idei și nevoia de a le limpezi a fost determinată de o observație simplă: studenții reprezintă grafic foarte diferit același context real, chiar dacă l-au vizitat și documentat împreună, prin fotografii și măsurători dimensionale, într-un efort comun. Mai mult, îl reprezintă grafic diferit nu doar între ei, ci și diferit de la o corectură la alta. De asemenea, după etapa obligatorie din punct de vedere didactic de redactare grafică a contextului dat² studenții tind să gândească etapele următoare ale proiectului detașat de context, pe care îl uită³ și tind să asocieze „propunerea” cu un obiect clar definit geometric și adesea abstract, pe care îl reprezintă independent, în ciuda cerințelor de îndrumare, repetate cu răbdare, de a nu uita de context. Este momentul în care, pentru unii dintre studenți, insistența răbdătoare a îndrumării devine în instrumentarul lor de lucru teroare și generează un blocaj, deoarece abecedarul arhitecturii încă nu este sedimentat și limbajul încă nu are potențialul de a exprima valori.

Teroarea a ceea ce este dat

Percepem doar ceea ce știm și are un ecou în propriul bagaj cultural. Începutul de drum al ucenicului arhitect este, de aceea, un chip al propriei lumi interioare. Demersul atelierului s-a bazat pe ipoteza că fiecare dintre aceste lumi interioare, ca sistem de repere distinct alcătuit, este o resursă și are un potențial valoric încă nedescătușat și unic, dar că lumea la care ne raportăm, în toată complexitatea ei, este aceeași pentru toți. Mai mult, această lume mare este de fapt celălalt – beneficiarul. Procesul de îndrumare a considerat acest lucru drept o lecție fundamentală, căci arhitectul lucrează în primul rând pentru celălalt, iar arhitectura este pentru oameni. De aceea nu voi reitera casa⁴ visurilor mele în fiecare casă pe care o voi face, tot așa cum, în prima casă pe care o gândesc, nu voi aduce toate casele potențiale pe care le am în mine. Arhitectura nu este (doar) despre a face o casă, ci este mai ales despre a înțelege omul pentru care fac casa și nevoile propriei lui lumi interioare; este despre o mai bună așezare în lume, pentru a o înțelege și a-i putea oferi un răspuns conștient.

Aici văzul arhitectului devine act deontologic și are nevoie de maturitatea ochiului care poate vedea detașat și obiectiv în afară, dar se poate raporta și la un set de valori învățate, precum și la propriile valori interne. De aceea, îndrumarea s-a concentrat mai degrabă pe procesul de a-l sprijini pe student să poată face această trecere dinspre lumea interioară către cea exterioară și invers, fără a o anula pe prima, dar cu a o cunoaște cât mai bine pe a doua. Prin cultură, ochiul învață să renunțe la inocență⁵ , dar se poate reconecta cu aceasta prin identificarea propriilor intuiții, care sunt o resursă personală valoroasă, ce merită îngrijită și fructificată.

Într-un dialog care a avut loc între Mihai Sîrbulescu și Horia Bernea, în jurul subiectului uceniciei, acesta din urmă pledează pentru formarea de sine ca act de învățare continuă, afirmând:

„Dacă socotești starea de ucenicie ca fiind partea cea mai fructuoasă a muncii pictorului, aș spune că vreau să rămân mereu ucenic. (...) Ucenicia e un lucru care ține mai mult de resortul conștiinței decât de obligații exterioare. Există însă pictori care de la bun început renunță la ucenicie. Abia învață în școală câteva noțiuni elementare, că și descoperă un fel de caracter propriu imaginilor pe care le pictează; se agață de asta și ajung foarte repede la ticuri pe care le repetă la infinit. Artiștii de azi sunt prea grăbiți. Din dorința de a fi eficienți, ei cultivă cel mai crunt dilentantism.”⁶

Prin extensie, această grabă către un rezultat clar definit poate fi și ispita studentului arhitect, aflat la început de drum. Or, drumul este unul sinuos, iar frumusețea lui stă tocmai în complexitatea căutarii, ce vine dintr-un dialog susținut cu lumea vie în care ne situăm, deci cu ceea ce este dat. Când studentul înțelege că locul nu doar cere, ci și oferă, teroarea necunoscutului se dizolvă. Locul devine resursă și studentul se poate raporta la el într-un mod asumat și creativ.

Una dintre mizele îndrumării în primii ani ai școlii de arhitectură ar putea fi câștigarea locului, ca ocazie pentru student de a înțelege și accepta că locul mai degrabă oferă și este un partener de dialog și un mijlocitor pentru învățare directă. Locul însuși este cel care își expune criteriile pe baza cărora poate fi înțeles, dacă este privit cu atenție. Te cheamă să te uiți și te învață să vezi, pregătind în conștiința ta zone de libertate creativă în care, cu ajutorul propriilor intuiții dar și al culturii de arhitectură acumulate, alegi cum să intervii.

Cum adaugi lumii construite?

Cu grijă, ne spune Mies van der Rohe. „Arta de a construi începe acolo unde două cărămizi sunt unite împreună cu grijă”. În această grijă sunt încifrate atât valorile personale cu care studentul intră în școală, cât și cultura de arhitectură pe care acesta o asimilează prin procesul de învățare impusă de sistem și autoimpusă în mod conștient și asumat. Această grijă este expresia întregului proces alchimic prin care arhitectul se formează și transformă. Ea devine un barometru al valorii pe care arhitectul, student sau diplomat, intenționează să o imprime actelor sale.

În interviul cu Mihai Sîrbulescu, pe lângă observarea naturii (deci, prin corespondența pentru arhitect, observarea a ceea ce este dat), Bernea indică și a doua direcție sănătoasă pentru formarea de sine: lecția trecutului. „Ai nevoie de o serioasă cultură a ochiului”⁷ spune el și continuă, justificând: „istoria⁸ te învață să elimini excesele vizuale, cele care distrug criteriile. (...) Consider că e bine să ne plasăm eforturile în zona normalității, a comparabilului, măsurabilului. Este zona ochiului neobosit, proaspăt. Este zona ochiului bun.”⁹ Ochiul cel bun are capacitatea de a citi locul deoarece, în fundal, este susținut de o structură de gândire în formare, ce operează cu un set propriu de criterii și valori. Mai stângaci în studenție, acest sistem propriu nu încetează a se îmbogăți și rafina pe parcurs, dacă acest lucru îi este permis. Lecția trecutului joacă aici un rol fundamental.

Importanța ei este susținută și de Peter Märkli, care precizează:

„Întrucât nu avem la îndemână decât trecutul, iar viitorul se așteaptă construit, mi-am petrecut timpul studiind și încercând să înțeleg gramatica arhitecturilor trecute. Am privit mundanul și artele vizuale și am început să observ și să învăț pas cu pas limbajul. Am început pur și simplu prin observarea gramaticii disciplinei noastre. Vreau să spun că am avut nevoie să învăț franceza, germana și engleza. Am fost învățat aceste limbi, dar nimeni nu m-a învățat cum să înțeleg arhitectura. Așa încât a fost necesar s-o fac singur. Am lucrat la asta timp de treizeci de ani și încă susțin lecții pe acest subiect studenților mei. Azi pot descrie orice, dar asta nu implică neapărat posibilitatea de a produce o clădire bună – pur și simplu doar înțelegi limbajul.”¹⁰

În acest spirit, atelierul de proiectare a indicat constant în două direcții: orașul, ca mediu proxim pentru cunoaștere directă, și cartea (tipărită), ca sursă deja structurată de informații. Ambele sedimentează lecții din trecut și totodată permit în conștiința studentului spațiu pentru structurarea unui sistem de gândire, în straturi.

Tentația excepției

În procesul de a adăuga lumii construite prin proiect, tentația excepției este adesea prima care îl vizitează pe student. În lipsa, firească la început de drum, a mai sus pomenitei „serioase culturi a ochiului”, excepția este în instrumentarul studentului cea mai facilă variantă de raportare la existent, fiind prezentată ca justificare prin ea însăși a intervenției. Ispita vine din faptul că excepția este, de cele mai multe ori, o evitare a contextului, deoarece îi lipsește „disponibilitatea pentru un fel de relație”¹¹ și nu vine însoțită de argumente solide. Acesta a reprezentat cel de-al treilea palier de lucru cu ceea ce este dat, în completarea celor două menționate anterior: contextul ca resursă și declanșarea procesului de structurare a gândirii prin cultura de arhitectură. Aici au intervenit o serie de limitări conștient impuse prin tema de atelier. Rolul lor, explicit prezentat, a fost cel de a reaminti constant de datul locului, dar și de a lămuri faptul că limitările nu blochează creativitatea ci, dacă sunt asumate, o pot stimula și pot deveni ele însele o resursă. De asemenea, în spiritul ideilor lui Märkli: „Excepții au existat întotdeauna. Dar excepțiile au semnificat întotdeauna ceva. Excepțiile, atunci când te consideri o comunitate, nu au nimic în comun cu acei clienți care fac o vacanță în Spania, vizitează muzeul din Bilbao și apoi trebuie să aibă o casă care arată ca un Gehry, ci mai degrabă, excepțiile autentice provin întotdeauna dintr-o nevoie colectivă, fie că este vorba despre un amfiteatru sau un baptisteriu, comunitatea știa când era nevoie să construiască o excepție.”¹²

În loc de concluzii

A avea un dat este pentru proiect un privilegiu și pentru student o ocazie. Capacitatea îndrumării de a transmite acest fapt îi facilitează studentului raportarea la nevoile lumii în care va proiecta și accesul la propriile resurse. Procesul este unul de durată și determină o sedimentare a învățării în straturi, rolul școlii fiind mai degrabă unul declanșator, în sensul de a permite conștientizarea unor nevoi și a trezi responsabilitatea.