Loc. context. locuire

Pornind de la ipostazele așezării într-un loc, vom face o paralelă între abordarea fenomenologică a teoreticianului Christian Norberg-Schulz și primele teme din anii 2 și 3, care privesc locul, așezarea ca implantare, ca prim contact tangibil și sensibil cu un loc dat, raportarea la precedente și integrarea într-un context urban, tema spațiului și a arhitecturii publice precum și tema locuirii în sens heideggerian, ca trăire semnificativă.¹ Contextualizarea înseamnă mai mult decât planul fizic al apariției, mai mult decât integrarea în istoria construită – înseamnă istorii de viață. După cum spune Paul Ricoeur, „cum toți scriitorii scriu după, împotrivă sau în continuare, toți arhitecții se măsoară cu o tradiție consolidată”.²

Astfel vom discuta despre conceptul de context și despre conceptul de habitat de care este direct legat, privite în accepțiunea lui Christian Norberg Schulz, exemplificând prin diferite modalități de transpunere a acestora pornind de la parcursul ce privește primul contact cu locul, orașul, spațiul public sau locuirea. Cum actul construirii nu este un act izolat,

„Contextul construit conservă urmele tuturor istoriilor de viață care au marcat actul locuirii locuitorilor unui anume timp, noul act configurant proiectează noi moduri de locuire care se inserează în țesătura acelor povești de viață finalizate”.³

Raportul obiectului de arhitectură față de context în funcție de modul cum acesta „se așează”, generează pe de o parte diferite tipuri de lectură și înțelegere urmată de posibile atitudini de intervenție. Scopul esențial al edificării devine transformarea unui spațiu în loc, descoperirea semnificației prezente a contextului și înțelegerea, împreună cu evidențierea, a ceea ce poate fi definit ca spiritul locului (genius loci). Prin prisma temelor de an, avem un parcurs ce pornește de la așezarea într-un sit natural și în același timp reper istoric semnificativ, Mănăstirea Comana, ca prim proiect proiect din anul 2. Apoi o discuție asupra orașului și a locului public pornind de la condiționările existente, extrage caracterul locului și indică direcții de posibilă intervenție, respectiv primul proiect din anul 3, urmat de cel de-al doilea proiect din anul 3, care constă într-o intervenție cu caracter public într-un sit istoric foarte delicat și un proiect de anul 2, o locuință într-o parcelare prestabilită, care pune accent pe relația cu contextul și spațialitatea interioară.

De la loc ca punct de pornire privilegiat în proiect, lectura merge în profunzime iar privirea asupra orașului descifrează straturile suprapuse, istoriile de viață, cum spune Paul Ricoeur: „precendența, situarea înăuntru, timpul, clădirile și capacitatea lor iradiantă de a susține viața urbană.”⁴ Și așa cum adaugă ulterior,

„explorarea sistematică a precedentelor construite va permite înțelegerea resorturilor intime – deopotrivă poetice și pragmatice – ale conceperii și edificării și va reprezenta, de asemenea, prilejul pentru primul contact cu chestiunea teoretică fundamentală a relației dintre tip și context”.⁵

Scopul nu este numai cel al descifrării logicii formale a obiectului arhitectural, ci al interpretării lui extinse în termeni fenomenologici, istorico-culturali și tipologici. Locuirea, ca finalitate concretă a edificării, este ultima ipostază identificată de Christian Norberg Sculz și tema anului doi, care pornește de la înțelegerea locului, lectura tipologică a orașului și se „așează într-un sit guvernat de reguli clare, univoce, ce fac evidentă unitatea dintre arhitectură și oraș”.⁶

În lucrarea Habiter. Vers une architecture figurative⁷ , Christian Norberg-Schulz identifică patru ipostaze ale locuirii pe care le discută împreună cu materializarea lor în termeni de spațiu arhitectural – așezarea sau stabilirea într-un loc (l’implantation), care implică un prim raport ce se stabilește cu mediul natural si contextul, locuirea colectivă, ca urbanizare a așezării, privită prin perspectiva orașului și a contextului urban, locuirea publică, transpusă la nivelul edificiului public și locuirea privată care nu poate avea loc decât în interiorul locuinței, ca „această retragere privată în care se poate expune și desfășura personalitatea”.⁸

„Împreună orașul, edificiul public și locuința formează un mediu total. (…) Când se ajunge la locuire, este atinsă aspirația umană la apartenență și participare (...)”.⁹

Vom prezenta succint fiecare modalitate în parte, elocventă pentru complexitatea conceptului de așezare în context și locuire, ilustrată prin câte o temă de atelier împreună cu direcția abordării și exemplificarea prin proiect:

1. Instalarea sau așezarea în lume presupune în primul rând a înțelege caracterul locului și a materializa prin forma construită, raportul dintre organizarea socială și peisaj. Așa cum susține Norberg-Schultz,

„Construind, omul nu face decât să scoată la lumină și să interpreteze locul ca dat; astfel el ajunge să vegheze asupra pământului și să stabilească o relație amicală cu peisajul. A supraveghea pământul nu înseamnă numai a-l cultiva ci a se așeza într-o manieră în care să poată revela ceea ce este el de fapt”¹⁰

Sau altfel spus în această manieră omul aduce la lumină ceea ce transpare prin propria lui natură.

Astfel, implantul urban într-un anume loc înseamnă revelarea caracterului locului, este o acțiune colectivă și reprezintă măsura în care acea colectivitate a simțit și a reușit să transpună în practică această înțelegere a contextului. Momentul instalării, ca prim act de luare în posesie, este măsura relației care se stabilește între manifestarea spațialității sociale și situl natural.

Primul proiect al anului 2 își propune descoperirea și apropierea de un loc special din cadrul natural, satul Comana, cunoscut pentru mănăstirea de secol XVIII și parcul natural cu același nume, precum și casa memorială Gellu Naum.

Folosind atât filtre obiective, dar și criterii foarte personale, investigații la fața locului, interacțiuni cu localnicii, printr-o lectură critică, s-a încercat decriptarea unor realități cu rădăcini istorice, sociale, sau construite. Concluziile acestor analize au ajutat la formularea unei imagini asupra nevoilor comunității și la propunerea unor obiecte de arhitectură de complexitate relativ redusă, născute din necesități comunitare reale dar, mai ales, din spiritul locului, integrate cât mai firesc contextului.

Au fost surprinse atmosfera și caracterul locului, situații inedite și fragmente de viață din comunitate, tipologii de locuire și conformare a așezărilor care conturează un context în cadrul natural.

Prima exemplificare propune ca obiect de studiu inserarea unui nou corp muzeal, înlocuindu-l pe cel existent din cadrul ansamblului monastic. Configurația volumetrică urmărește principiile de dezvoltare și proporțiile construcțiilor mănăstirii, astfel propunerea muzeului prezintă o axă dominantă, pe direcție longitudinală, desfășurându-se pe toată lungimea zidului de fortificație al mănăstirii.

Amplasarea muzeului pe partea exterioară incintei mănănstirii, își propune să potențeze cadrul natural al deltei Neajlovului. În ceea ce privește dezvoltarea pe verticală, construcția nu depășește cota maximă a zidului de fortificație, astfel încât noul muzeu să nu optureze privirea către turla bisericii, care rămâne în continuare dominanta ansamblului monastic.

Acoperirea boltită reprezinta un element ce oferă un caracter aparte muzeului, dar care totodată folosește un limbaj familiar mănăstirii și împreună cu dezvoltarea longitudinală intră în acord atât cu construcțiile mănăstirești cât și cu cele ale satului, aceasta dezvoltându-se predominant longitudinal.

2. După ce instalarea în sens natural a avut loc, orașul sau spațiul urban devine locul de întâlnire, care permite ca viața să se dezvăluie, care permite luarea în posesie și viața în comunitate, identificarea cu un loc. Spațiul urban este locul de întâlnire, de descoperire și de luare în posesie, în paralel cu posesia celorlalți. După cum spune Norberg-Schulz, orașul trebuie în același timp să respecte alegerea individuală și sa transmită sentimentul de apartenență și la nivelul comunității. Identificarea cu un loc înseamnă a deveni conștient de „atmosfera și spiritul său și a avea în comun experiența caracterului său. Să respecți un loc înseamnă a adapta edificiile noi caracterului distinctiv. Identificarea și adaptarea presupun în mod evident ca înțelegerea formei construite să încarneze spiritul locului”.¹¹

Experiența urbană rezidă în manifestarea unei realități multiple care este însăși realitatea vieții. Spațiile urbane simbolizează și conservă lumea vieții în comun. De aici derivă și cele trei funcții principale asociate de Norberg-Schulz spațiului urban ce

„permit ca viața în comun să aibă loc, exprimă identitatea comunității prin modul în care forma construită se fondează și se înalță – exprimă ființarea în comun între cer și pământ, constituind identitatea primă a comunității și în al treilea rând, pot fi de asemenea privite ca o înțelegere globală a lumii”.¹²

Spațiul urban vizualizează o lume generală și locală, fiind locul de pregătire și desfășurare a experienței locuirii.

Vom exemplifica prin primul proiect din anul 3 care pornește de la oraș, locurile orașului și constituie o reflecție asupra locului public și vom evidenția parcursul și demersul prin două proiecte. În cadrul temei au fost alese o serie de locuri, spații cu poțential public din București, iar analiza a reprezentat prima componentă esențială care a extras potențialitățile locului pentru a le putea transpune într-o direcție coerentă pentru continuitatea urbană. Astfel avem o grilă de lectură la diferite scări – context, tipologie, istorie, semnificație – care conduce către o înțelegere a spațiului și, pornind de la condiționările existente, la alegerea unei direcții de raportare. Este o abordare care nu diferențiază arhitectura de urbanism, ci privește continuitatea intre spațiul public și construit. Accentul s-a pus pe structura locului, semnificație și potențialități, urmată de o atitudine de intervenție coerentă raportată la precedente.

In cazul primului sit, insula urbană care include Universitatea de Arhitectură și Biserica “Sf. Nicolae dintr-o zi”, analiza a identificat structura spațiului – definit de fronturi, cu caracter dinamic sau static, dominat de prezența mașinilor.

Primul gest în urma analizei a fost transformarea în spațiu pietonal și accentuarea caracterului existent. S-a încercat o unificare a spațiului în funcție de profilul fiecărei străzi prin vegetație și paviment, care prin ritm direcționează sau concentrează – în jurul fântânii sau în jurul bisericii.

Densitatea vegetației vorbește și ea despre diferența de tipologie spațială – se creează locurile de pauză din țesut, intens plantate, cu caracter static. Deschiderea perspectivei asupra fațadei vechi a școlii și includerea bisericii în întreg parcursul, împreună cu remodelarea arhitecturală a anexelor, definesc și conturează mai bine spațiul.

În cazul celui de al doilea proiect, spațiul public extins aferent Bisericii „Sf. Ilie Gorgani”, 1693, în urma analizei apare necesitatea definirii și închiderii fronturilor și astfel se creează două tipologii spațiale – spațiul bine definit al bisericii, care se extinde, dar nu se diluează în spațiul public extins din mijlocul insulei.

Accentul s-a pus pe aceste două zone – zona vegetală densă care înconjoară biserica și cea minerală, cu limite vegetale, cu un paviment care întărește orientarea și definirea spațiului.

3. Al treilea mod de locuire identificat de Norberg-Schulz este edificiul public, privit ca participant al vieții cotidiene, nu ca un simbol abstract, care pune în relație eternul și cotidianul.¹³ Edificiul public are rolul de punct focal și facilitează orientarea și ordonarea spațiului arhitectural. Alăturându-se întrebării lui Louis Kahn despre ceea ce un lucru dorește să fie, Norberg-Schulz accentuează valoarea dimensiunii semnificante a edificiului public, considerând că „un edificiu vrea să fie ceva. Nu este o schemă nici o structură ci un lucru care întrupează o lume”. ¹⁴

Tema propusă spre studiu, „Casa Târgoveților”. Extinderea Institutului Național al Patrimoniului, aduce în centrul atenției locurile vechi ale orașului, care necesită o interpretare, recuperare, valorificare și însușire a spațiului prin locuirea lui, privită atât în prezent cât și pentru viitor. Locuirea în acest context face referire la locurile și spațiile cu caracter public care pot fi accesibile, accesate, ocupate și însușite de comunitate.

Scopul exercițiului a fost acela de conștientizare a necesității spațiilor publice în viața orașului, de revitalizare și reintegrare în memoria colectivă a unui monument istoric ce face parte dintr-un fragment de țesut vechi al Bucureștiului (Calea Șerban Vodă). Un exercițiu de conlucrare cu existentul și nu respingere a lui, de completare cu arhitectură publică nouă care își propune sa respecte construitul și să se integreze. Raportarea la vecinătăți și la diferitele tipuri de țesut, proximitatea bisericii, au fost câteva elemente definitorii în trasarea direcțiilor proiectelor de arhitectură. Materialele, scara obiectului, detaliile, unitatea, contrastul, sunt instrumente folosite pentru inserția în sit.

Cele două proiecte prezentate, cu abordări oarecum diferite, încearcă să creeze o mediere în context, să răspundă sensibil existentului, însă ambele au în centrul proiectului spațiul public creat în raport cu edificiul monument.

Primul proiect mediază agitația compoziției contextului și se raportează în permanență la Casa de Târgoveț. Astfel, pornind de la un parter general, compus din elemente ritmice ce amintesc de prispa casei vechi, se oferă un anumit grad de transparență ce invită privitorul să exploreze spațiul. Ulterior, din această “placă generală” se înalță trei corpuri ce adăpostesc funcțiunile principale ale ansamblului, raportate la construcțiile învecinate, mai elansate, participând la varietatea compoziției urbane a zonei.

Cel de al doilea proiect prezintă o abordare sensibilă în raport cu monumentul, se subordonează acestuia, preluând înălțimea existentului în propunerea arhitecturală și completarea frontului stradal, rememorând vechiul țesut de case înșiruite, dispărut acum câteva decenii.

4. Cea de a patra categorie identificata de Norberg-Schulz vorbește despre locuirea semnificativă. Spre deosebire de sfera publică, unde au loc explicațiile, sfera privată gazduiește fenomenele. Edificiul public participă la viața cotidiană, însă viața cotidiană este la locul ei în cadrul locuirii private și a locuințeiși așa cum susține Norbert-Schultz „cotidianul reprezintă continuitatea existenței, iar locuința este locul unde se manifestă cotidianul”¹⁵ .

Când omul dobândește capacitatea de a locui, spațiul ca dimensiune existențială, cu un anumit caracter, devine loc. Orașul, la rândul lui, înseamnă „un cumul de istorii individuale, reunite într-un spațiu limitat care compun o rețea complexă de experiențe urbane”.¹⁶ Orașul este caracterizat de capacitatea de a strânge laolaltă, de a aduna, fără de care locuirea nu poate avea loc, iar conținutul său dă spiritul locului.

Casa unei familii este primul proiect de locuință din anul 2, situat într-o parcelare interbelică – Parcelarea Viilor și este un prim contact cu realitatea urbană din perspectiva locuirii. Este vorba despre o parcelare din anii 1922, destinată în special funcționarilor căilor ferate, în care avem un fond construit unitar, cu locuințe cuplate, case-tip, aliniament constant, cu o regulă urbană și arhitecturală coerentă.

Raportarea la vecinătăți, la direcțiile principale ale sitului, împreună cu atmosfera dată de densitatea vegetației și de prezența curților ca element esențial, au determinat direcțiile de intervenție.

Cele doua proiecte, cu atitudini și raportări diferite, sunt definite de analiza sensibilă și de percepția personală.

Avem o primă abordare în care casa se retrage față de limite, se deschide către sud și se raportează la stradă ca un fundal pentru vegetația densă.

Casa privește contextul în paralel cu accentuarea spațialității interioare prin lumină și ierarhizarea deschiderilor. Apare o comunicare verticală diagonală și un dialog între lumina zenitală și corespondența spațiilor.

Cea de a doua abordare construiește doar pe parter, definind trei curți interioare care protejează copacii existenți pe sit. Capătul de perspectivă rămâne nealterat, dominat de vegetație și perceput ca o pauză în țesut.

Locuirea împreună implică o organizare spațială care să poată fi apropriată, iar intenția principală este stabilirea unei corespondențe între configurația sitului și spațialitatea organizării sociale¹⁷ . Citându-l pe Norbert-Schultz, „Omul locuiește poetic atunci când este capabil să “acorde atenție” la ceea ce spun lucrurile și să fie în măsură să pună în operă, prin intermediul limbajului arhitectural, ceea ce a învățat.”¹⁸

Dupa cum spune Norberg-Schulz, concluziv,

“Trebuie să știm să vedem semnificația lucrurilor care ne înconjoară, fie ele naturale sau artificiale. Lucrurile povestesc întotdeauna povești diferite, vorbesc despre cum au fost făcute, despre circumstanțele istorice în care au fost făcute și, dacă sunt lucruri adevărate, dezvăluie adevărul. Capacitatea de dezvăluire depinde de cum au fost facute lucrurile; pentru că pasul succesiv de urmat este de a ințelege și a invăța să faci. (...) A vedea și a face constituie baza locuirii”.¹⁹

Tot acest parcurs vorbește în fapt despre căutarea esenței locului, a locuirii și dă seama despre spiritul locului. Spiritul locului, natural sau artificial, este singurul care poate permite locuirea în sensul de trăire semnificativă.