Secțiune printr-un imobil

1. Orașul în secțiune

„Octave privea intrarea, alcătuită din panouri de imitație de marmură și a cărei boltă era decorată cu mai multe roze. În partea din fund, curtea, pavată și acoperită cu ciment, lăsa o puternică impresie de curățenie austeră; la ușa grajdurilor, un vizitiu freca o zăbală cu o bucată de piele. Soarele nu pătrundea niciodată în acea parte a curții. [...]

–Ei, să urcăm! Spuse arhitectul.” ¹

Așa începe o poveste despre oraș și oamenii lui; din interiorul unui imobil haussmanian nou construit, situat pe Rue de Choiseul, în Parisul celui de-al Doilea Imperiu. Aici ajunge Octave Mouret și începe o aventură prin care descoperă viața noii metropole. Romanul lui Zola face parte dintr-o serie lungă care analizează și descrie în profunzime noua metropolă. Precedată de o analiză și un set de observații scrise și desenate reunite sub numele „Manuscrits et dossiers préparatoires”² , romanele descriu Parisul secolului al XIX-lea, după reconstrucția haussmaniană, cu oameni diverși plasați în universul orașului, expuși publicului într-o secțiune elaborată. Zola își pregătește această serie de romane folosind atât observații directe, inclusiv senzoriale, cât și schițe de apartamente, bulevarde, scuaruri și piețe etc. Ajung în aceste caiete laolaltă oameni, locuri, mirosuri, sunete, spații urbane, case și obiecte, dar și impresii și idei. Imaginea rezultată ne este familiară astăzi: oameni locuind în apartamentele lor dispuse pe verticală, revărsându-se pe casa scării în stradă, ocupați cu viața lor cotidiană în birourile, magazinele, localurile orașului, implicați într-o rețea alambicată de relații, mai mult sau mai puțin intime, străbătând orașul înainte și înapoi, în sus și în jos.

În romanul „Pot-Bouille”, al zecelea din ciclul „Rougon-Macquart”, descrierile acestor spații sunt minuțioase și oferă detalii ample despre caracterul lor: spațiile de reprezentare (casa scării și vestibulul), apartamentele burgheze de la primele niveluri, apartamentele din ce în ce mai modeste de la nivelurile superioare, spațiile comerciale de la parter, fațada de la stradă în contrast cu cea dinspre curtea interioară etc. Decorația și mobilierul sunt întrepătrunse cu viața locuitorilor și le reflectă aspirațiile și pasiunile. În interiorul imobilului observăm o încrengătură de intrigi și drame profund umane care se revarsă și în afara imobilului, în spațiile orașului.

Linia de secțiune propusă de Zola trece fără rețineri prin toate aceste aspecte ale orașului și ale oamenilor care îl populează, cu detașarea specifică metodei naturaliste de observație și analiză.

Orașul modern a apărut într-un fel natural, organic, mânat de presiuni interioare, fapt ce a pus locuitorii și administrațiile într-o postură oarecum anacronică. Au trebuit să se adapteze la noile condiții și să pornească într-o cursă de a controla și reglementa acest nou tip de așezare. În secolul al XX-lea încă se discuta despre ce înseamnă acest nou tip de societate și stilul său de viață unic.³ Mult mai recent, experiența orașului românesc reconstruit de comuniști a declanșat reacții similare la nivelul noului locuitor al noului oraș.⁴ În miezul acestor transformări se află bineînțeles locuirea, mai exact locuirea colectivă, un produs al modernității.⁵

Acest program arhitectural a devenit instrumental pentru oraș și și-a găsit locul bine ancorat în țesătura urbană. Dacă ar fi să facem azi o secțiune similară cu cea a lui Zola prin oraș am descoperi multe asemănări. Am regăsi aceeași suprapunere de spații private (apartamente) înconjurate de un întreg sistem de spații, putem să le denumim semi-publice: scara blocului și palierele, intrarea în bloc sau liftul. De fapt este vorba despre un comun, pivnița comună, fațada comună, scara comună, acoperișul comun care înconjoară privatul. Relația dintre interiorul casei și exterior (oraș) este deci construită în jurul acestor spații comune. Este plină de evenimente, mai mult sau mai puțin plăcute, mai ales în cazul locuinței colective unde sferele private sunt într-o pemanentă concurență pentru spațiu. Ce a devenit atunci intimitatea, ce forme a căpătat?

Domnul Campardon, cel care îi face lui Octave turul imobilului, îi face în același timp și o prezentare a viitorilor săi vecini, îl introduce în țesătura deasă de intrigi și interese.⁶ Octave descoperă că viața într-un astfel de imobil este destul de lipsită de intimitate, vecinii, chiar dacă aparent discreți, sunt implicați profund în viețile celorlalți, dar regula nescrisă este: „Niciodată un cuvânt în plus, niciodată mai mult zgomot decât ai auzit.”⁷ Regulile de convivialitate au devenit foarte importante și sunt responsabile de însăși existența acestui tip de locuire. Față de perioada romanului lui Zola locuința și locuirea s-au diversificat și au început să înglobeze și sfera vieții productive, deci intimitatea a devenit și mai greu de obținut, dar și mai importantă: „A trăi împreună nu este posibil decât dacă există mereu posibilitatea de a fi singur [trad. aut.].”⁸ Cei de la Dogma reușesc să exprime astfel principiul de bază.

Aceste convenții se stabilesc însă mai degrabă în zona comună și atunci întrebarea care se naște în mod natural este cum răspund spațiile „comune” acestor contacte și eschivări între vecini. Se observă că scara blocului este un loc destul de animat din punct de vedere social, la fel și intrarea în bloc și altele asemenea, prin urmare își depășesc rolul lor strict funcțional, devin altceva, în prelungirea locuinței. De asemenea, limitele imediate ale sferei private se dezvoltă, devin uneori spații-dispozitiv, sisteme care protejează intimitatea mai mult decât o face o simplă ușă: nișe, bow-window-uri, ferestre adâncite etc. Alteori aceste limite sunt construite strict conceptual, ca obicei de bună conlocuire: de exemplu preșul din fața ușii este o limită, marchează distanța la care este politicos să mă aflu fără a-i afecta vecinului intimitatea.

Intimitate care se rezumă la celula de bază, apartamentul. Evoluțiile tehnologice și sociale au dus inerent la o densificare masivă a orașului și, într-o primă instanță, la o situație complicată în care locuirea a trebuit să fie adaptată la aceste noi condiții. Chiar și imobilele haussmaniene descrise de Zola erau mai mult un compromis între ceea ce se înțelegea prin locuință la vremea respectivă și nevoile reale ale omului. De abia la începutul secolului al XX-lea s-a încercat dezvoltarea unui program de locuințe colective dedicat, uneori sub presiunea unei ideologii politice și sociale, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică prin diferitele încercări de „comunalizare” a locuirii, alteori ca răspuns onest, programatic la această situație. Problema de bază o reprezenta nevoia de micșorare a locuinței până la o limită care să fie încă suportabilă și decentă. Așa a apărut la începutul secolului al XX-lea noțiunea de Existenzminimum, care în cazul locuirii a însemnat asumarea acestui tip de a locui în formule foarte dense cu un confort însă decent, uneori chiar mai ridicat față de nivelul de la acea dată. Studiile arhitectului rus de origine germană Alexander Klein sunt un exemplu de abordare riguroasă a unui model de locuire minimizat. El a elaborat în anii ’20 o serie de analize comparative între partiul locuinței burgheze și noul tip de locuință, apartamentul, și a prezentat printr-o serie de diagrame diferite caracteristici care ar fi necesare pentru un partiu de locuire special gândit pentru a fi plasat într-un imobil: grupările funcționale, comandarea încăperilor, adâncimea maximă a apartamentului și altele.

Minimizarea spațiului locuinței este un subiect central al orașului modern pentru că a fost posibilă datorită diversificării funcțiunilor orașului și în același timp a contribuit la dezvoltarea unor roluri noi ale lui. Parisul lui Zola avea o viață publică animată, cu magazine, cârciumi și restaurante, piețe și parcuri, cu trotuare agitate. Orașul devine important ca spațiu, se activează. Relația apartamentului cu orașul devine mult mai intimă și după cum s-a văzut chiar și legăturile dintre vecini și implicațiile lor încep să se regăsească pe stradă.

2. Din apartament până afară

Verticalitatea orașului este puternic pronunțată în romanul lui Zola. Este o desfășurare în trei dimensiuni a unei lumi pe care Octave o descoperă ca fiind diferită față de ce s-ar fi așteptat, un oraș stratificat, dens, isteric, uneori de-a dreptul caricatural. Secțiunea prin imobilul de apartamente este deci mai mult decât o reprezentare abstractă, cu tente tehnice. Celebra caricatură dedicată romanului „Pot-Bouille” a ilustratorului francez Albert Robida exprimă exact acest lucru: o secțiune care spune ceva și despre viața în imobilul de apartamente precum și despre felul în care sunt asimilate spațiile și obiectele lui în viața cotidiană.

În arhitectură instrumentul secțiunii are un loc aparte între tipurile de reprezentări datorită capacițății sale de a descrie ansambluri de spații și relațiile dintre ele dintr-o postură care este familiară omului, cea verticală. Secțiunea reușește să reprezinte deci scara spațiilor și profunzimea lor. A ilustra acest sistem format din oraș, oameni și apartamentele lor presupune a descrie într-o formă aproape literară continuitatea aceasta. Se pot admite deci licențe ca reducerea la un singur fir narativ pentru a descrie o lume mai mare, sau mai precis o secțiune selectivă printr-un imobil și orașul imediat, care cuprinde apartamentul mobilat, spațiile comune și strada.

Aceasta este natura exercițiului pe care îl au de realizat studenții în preambulul și apoi la finalul proiectului de locuințe colective; la început printr-un exemplu important din istoria arhitecturii și la final prin propriul lor proiect. În plus față de reprezentarea strict a relației dintre un apartament și stradă, trecând prin toate spațiile intermediare, exercițiul încearcă să crească și profunzimea reprezentării prin folosirea unui procedeu inventat în secolul al XIX-lea, axonometria. Axonometria are avantajul unui realism al reprezentării pentru că folosește dimensiuni reale, poate fi pus la scară, deci este un instrument precis de descriere a unor spații și a tot ce le umple, oameni și obiecte. Combinate, cele două instrumente prezintă o situație suficient de reprezentativă pentru întreg imobilul, dar în același timp suficient de concentrată pentru a deveni un instrument de analiză și învățare eficient. Rezultatul este o mică narațiune despre un du-te-vino între apartament, spațiile comune și oraș, cu omul prezentat doar implicit.

Un alt scop al acestui exercițiu este și explorarea unui concept arhitectural. Referințele analizate la începutul proiectului sunt exemple de arhitectură cu caracter, fiecare având ceva special în această poziționare față de a locui împreună și în oraș: locuințe cooperative (co-op housing) (fig.1), orașe pe verticală (fig. 2), locuințe cu incintă (fig. 3) sau locuințe colective șaptezeciste regândite (fig. 4).

Aceste reprezentări sunt însoțite de o analiză mai extinsă care cuprinde informații despre arhitecți, perioada istorică, context, uneori și povești ale locuitorilor precum și restul de piese desenate, planuri, secțiuni și alte scheme. Împreună, toate aceste observații creează o imagine de ansamblu plină de viață, cu accent pe arhitectură. Axonometria secționată devine o metodă de a extrage dintr-un discurs complex un aspect esențial și de a-l observa într-un mod concentrat. Considerăm această legătură pe verticală ca definitorie pentru locuirea colectivă și atunci explorarea ei este un pas inițial important înainte de a începe proiectul propriu-zis.

Nu întâmplător, demersul de la atelier se încheie cu o axonometrie secționată prin propriul lor proiect, care aduce împreună tot ce și-au imaginat despre interiorul încăperilor, despre viața pe casa scării și în fața blocului. Spectrul acestei piese desenate de la sfârșit insoțește parcursul proiectului și menține o privire de ansamblu chiar și în momentele în care atenția este concentrată pe detaliu, un fel de fir călăuzitor și ordonator. Interesant este faptul că acele caracteristici care definesc proiectul analizat nu se regăsesc întotdeauna ca atare în soluția lor, deci nu contaminează demersul cu pastișe. Ce rămâne însă este un fel de abordare care tratează aspecte de bază ale acestui tip de locuire într-un mod conștient. Lucrul la proiect capătă verticalitate și profunzime, depășește deci planul. De asemenea el devine mai complex pentru că angrenează și celelalte aspecte care se regăsesc în imediata apropiere a intrării în bloc și uneori chiar mai departe.

În final axonometria secționată prin propriul lor proiect este o sinteză a ceea ce a fost luat în considerare și prin urmare un fel succint de a descrie ceva altminteri demn de anvergura unui roman.