După 20 de ani – exercițiu de bricolaj

În cele ce urmează este vorba despre un exercițiu inconfortabil (la început) care pune studentul arhitect într-o ipostază mai puțin obișnuită: aceea de a simula transformările prin care ar trece propriul proiect de școală, dacă ar fi construit și apoi locuit timp de douăzeci de ani. Aplicăm de obicei acest exercițiu la atelierul anului 2, undeva către sfârșitul proiectului „O grupare de case”, ce presupune un scenariu prin care se construiește un ansamblu de 5-7 unități de locuit individuale (uneori semi-colective) care își împart mai multe tipuri de spații comune: undeva între co-housing, cooperativă, o comunitate de „prieteni”, uniți de idei și de principii comune.

Privind mai detașat locul acesta agitat al „grupului de prieteni” ne dăm seama că vorbim în cadrul atelierului doar despre un moment fix în timp, când proiectul este predat și notat. În cazul unui proiect real însă, după ce arhitectul pleacă, casele vor continua să existe, locuite în diferite feluri și de diferiți oameni, deci se vor „despărți” treptat unele de celelalte și se vor schimba. În temele de școală de la Mincu și de la cam orice școală, flexibilitatea și capacitatea de evoluție sunt elemente (și criterii de apreciere) esențiale ale proiectului. Prin acest exercițiu încercăm să le testăm, înainte de predare, când proiectul mai poate fi modificat, invitând în același timp studenții la un exercițiu de imaginație.

Este vorba despre modificare, bricolaj, atacarea unei ordini preexistente și stabilite prin norme formale și informale – casa. Dar în același timp este vorba și despre evoluția locuinței, adaptarea ei, trecerea ei prin mai multe momente ale vieții familiei și prin mai multe generații și momente istorice.

Unul dintre principalele scopuri ale exercițiului este de a permite studenților să iasă din rolul arhitectului omniștient și omnipotent și să își privească clienții și drept altceva decât niște constructe abstrate, „de școală”. Nu sunt încă reali ca în practică, dar devin mai realiști. Studenții au ocazia să înțeleagă că dincolo de actul artistic și de tentația noastră de a ne proteja creația și de a controla totul, există nevoi și aspirații legitime ale utilizatorilor, și că meseria noastră e una a compromisurilor oneste și a responsabilității.

Această dedublare permite și o lectură critică a propriului proiect, înțelegerea caracterului dar și a defectelor sau punctelor slabe. Studentul își privește proiectul dintr-o altă perspectivă decât cea a planșetei.

Exercițiul își propune și revenirea la analiză, în timpul și mai ales prin proiect. Analiza urbană, tipologică, de activități etc. de la început ajunge de obicei atât să fie uitată rapid și complet odată cu concentrarea pe propunere. Simularea evoluției ansamblului propriu este până la urmă o modelare a unor fenomene pe care studenții le-au studiat deja. Însă colorarea fațadei, terasa cu pergolă, balconul închis, fereastra baricadată spre stradă, gardul ilicit care cucerește un mic teritoriu legal comun – aspru criticate din perpsectiva tânărului arhitect în devenire – ajung să atace acum propria operă și îl fac pe acesta să le privească în alte moduri.

Nu în ultimul rând, este vorba despre joacă, despre ieșirea pentru scurt timp din procesul de lucru-corectură-revenire-stres-predare. Un exercițiu bun este cel care ajunge să fie asumat și chiar dus mai departe de către studenți.

Vom vorbi despre toate acestea în cele ce urmează, nu neapărat însă în aceeași ordine sau chiar urmând această clasificare.

1. Momentul exercițiului

Proiectul „o grupare de case” oferă contextul pentru a explora „locuirea împreună” și felul în care un grup restrâns de vecini (poate chiar prieteni) își gestionează spațiile private și comune și se raportează unii la alții. Din punctul de vedere al exercițiului „după 20 de ani”, proiectul este foarte bun pentru că deschide discuții despre ce este al cui și despre cum un „al meu” intră în dialog (sau conflict) cu ce „este al celorlalți”.

Vorbind despre „noi”, „ei”, „al nostru”, „al lor” ar părea că ne referim la niște oameni descriși minuțios, aproape palpabili, dar ei sunt de fapt niște abstracțiuni în cadrul temei. Proiectul gestionează deci o serie de ipoteze despre locuitori, vorbește despre „vecini” în general și își păstrează o anumită neutralitate. Prin urmare și discuțiile despre ei și locuințele lor sunt generale și permit multe împrumuturi din ceea ce observăm zilnic în jurul nostru. Devine o discuție despre oraș și oamenii lui, despre vecini, despre locuitori și casele lor, despre așteptări și nevoi naturale.

Grupul de locuințe implică, ne închipuim noi, un fel mai intens de conviețuire, unde pornirile individualiste sunt temperate de un cod de conduită, reguli nescrise și acceptate care asigură bunul mers al locuirii. Conflictul și negocierea credem că sunt o parte naturală a acestui proces. Pornirile individualiste înseamnă însă și identitate, iar în cazul nostru este vorba despre identitatea locuinței. Fiind vorba despre o zonă aflată la limita locuirii individuale (pe aceeași parcelă, cu un grad ridicat de serializare și cu o componentă colectivistă pregnantă) apare problema economică, desigur, dar apare și discuția despre echitate, despre cât de diferite pot fi locuințele și spațiile lor exterioare, cât este posibil să difere „casa noastră” de „a lor”, despre cum se diferențiază și prin ce. Când vorbim despre serializare nu ne referim desigur la repetiție, nici la construitul propriu-zis, mai degrabă ne referim la o uniformitate a felului de locuire, o echivalență a spațiilor, la un fel echitabil de fi împărțit teritoriul între ei. Nu-i cunoaștem, dar presupunem că vor să se afle la început într-o situație egală.

Se creionează deci o problematică subiacentă, care părăsește zona arhitecturală: cât pot să fac cu „casa mea”, ce limite am și, mai ales, ce limite pot să depășesc, cu cât și mai ales de ce?

Este așadar vorba și despre limite: limite fizice, limite sociale, limite juridice, limite mentale etc. Proiectul de arhitectură este în sine un sistem de limite, iar tema „o grupare de case” promite un sistem sofisticat.

2. Bricolajul versus improvizația

Am considerat ca adecvată pentru acest exercițiu o viziune mai anarhică asupra vieții cotidiene a omului urban. Inspirați fiind de realitățile orașelor noastre, desigur; dar cu o nuanță.

De Certeau vorbea despre tactici și strategii, despre bricolaje cotidiene față de strategiile impuse prin reguli etatiste (De Certeau 1988). El propunea un om care în viața lui cotidiană are de luat o serie de decizii, iar multe dintre ele tind să submineze, sau cel puțin să contorsioneze anumite limite impuse. Ce propune este ceva natural, având în vedere că la nivelul banalului cotidian limitele „oficiale” nu mai au cum să dicteze fiecare situație. Un making do, o descurcare a fiecăruia cu ce are la îndemână pentru a-și îndeplini scopul, uneori implicând și parazitarea, a resurselor comune, a unor sisteme existente, deturnarea unor situații în folos propriu. Nimic spectaculos sau cu impact major, dar esențial pentru șirul vieții lui. Iată deci omul-bricoleur, care va contorsiona întotdeauna limitele pentru a-i fi lui bine. Inclusiv limitele casei lui.

Considerând aceste tactici ca fiind ceva firesc, nuanța pe care o alegem este cea care separă bricolajul de improvizație sau „încropeală”. Exercițiul propus studenților este menit să abordeze inițiativele individuale gândite, permanente sau semi-permanente, cu un oarecare grad de intenție programatică. Improvizația ar fi mai degrabă ceva spontan, localizat și temporar. Considerăm bricoleur-ul parte a vieții casei, uneori chiar a proiectului de arhitectură. Considerăm de asemenea că aceste impulsuri nu sunt doar capricii, ci răspunsuri la probleme importante pentru el, demne de o discuție în cadrul atelierului.

3. Proiectul „cuminte”

Proiectele de școală sunt în final niște ipoteze, mai mult sau mai puțin verosimile, construite în jurul unor situații destul de abstracte, după cum descriam mai sus, înscrise în limitele date de seturile de norme și reguli normale. Fiind niște ipoteze, rezultatul final este și punctul lor final. Scopul lor didactic fiind atins, studentul se așteaptă să rămână așa, încremenite în timp, „cuminți” între limitele lor.

Proiectele de atelier încep totuși cu o etapă de analiză a zonei, mai mult sau mai puțin extinsă. Inevitabil apare o serie de desene care se ocupă de „modificările din zonă” față de cadastrul nostru învechit. Iată deci o primă situație care pune în oglindă un desen abstract, tehnic, care încearcă să descrie o ordine a orașului și o realitate observată la fața locului, de cele mai multe ori surprinzătoare (fig.1). Colecția de adaosuri și modificări este lungă și are caracterul unui insectar mai degrabă, pestriț și cu tot felul de forme. De multe ori, uitându-se la ele, stundeții se întreabă de ce le-or fi făcut, uneori chiar și cum le-or fi făcut. Discuția trece deci de la simpla planșă de analiză la ceva mult mai real. Este un prim moment în care ipoteza lor se întâlnește cu realitatea observată direct.

Apare astfel în mod firesc imaginea proiectului lor înscris în contextul real, mai mult decât simplul „desen cu vecinătățile”. Așadar ce s-ar întâmpla dacă locuințele proiectate s-ar ivi acolo pe stradă, între vecinii din cartier și ar ieși din ipostaza lor ipotetică? Este o întrebare care depășește sfera strictă a scopului didactic al temei, dar care poate să-l lărgească și să acopere aspecte care sunt, după cum am arătat, firești și prezente. Sunt de asemenea niște aspecte care adaugă proiectului dimensiunea temporală, continuitate în timp, deci existență.

Revenind la proiectul lor, alcătuirile propuse „pe hârtie”, spații și relații între spații, structură și compartimentări, dar și timpul limitat alocat proiectului îi mențin într-o postură oarecum detașată, din nou, „cuminte”. A locui propiu-zis acolo, a-i simți particularitățile și atmosfera, chestiuni care, credem noi, sunt esențiale mai ales pentru o locuință, rămân în surdină.

4. Proiectul „stricat”

Exercițiul „după 20 de ani” apare într-un moment aproape de finalul proiectelor, când deja deciziile sunt luate, desenele aproape terminate, studenții fericiți cu rezultatul. Tema exercițiului apare în acel moment și îi pune în ipostaza de a-și „strica” proiectul; scurt, doar printr-o axonometrie. Ca să facă aceste modificări, aceste „stricăciuni”, ei trebuie însă să se elibereze de gândirea proiectantului și să intre subit în pielea bricoleur-ului. Ca să reușească asta ei trebuie mai întâi să se vadă trăind în și printre casele lor. După un timp petrecut cu vecinii imaginari, folosindu-și propriile experiențe pentru a-i vizualiza, simt și anumite caracteristici ale vieții sociale în proiectele lor, atmosfera generală dintre vecini: mai izolați, dar cu un spațiu comun unde se pot întâlni (fig.2) sau mai deschiși unii spre alții, doar cu niște locuri de refugiu în intimitatea lor. (fig.3) Ei trebuie să vizualizeze ce au propus prin proiect, trebuie să exploreze spațiile și să simtă limitele, să își închipuie ce le lipsește sau ce ar mai vrea în plus, și să și facă.

Aceste decizii însă nu vin ca o rețetă. Din analizele cartierului au aflat deja despre aceste practici, dar au înțeles și de ce au fost făcute; pentru că, după cum spuneam, bricoleur-ul nostru este totuși un om rațional care ia astfel de decizii din motive relativ pragmatice și nu dintr-un capriciu. Au aflat de exemplu că uneori ferestrele de la parter dinspre stradă sunt prea expuse și trebuie închise, că terasele prea mari în condițiile climei din București ridică probleme, că familiile mai și cresc și apare nevoia de o cameră în plus, dar mai și descresc și atunci rezerva de spațiu poate fi reatribuită altor scopuri, că spațiile comune „slabe” devin motiv de dispută între vecini și pot fi în final împărțite între ei, că nu au suficiente sisteme de umbrire și trebuie să-și instaleze singuri ceva, că suferă de intimitate în anumite locuri și atunci gardul trebuie „opacizat” etc. (fig.4).

Un aspect interesant al acestui exercițiu este faptul că propunerile lor de alterare trebuie să fie și realiste, construibile. Timpul scurt pe care îl au la dispoziție, precum și noua ipostază de bricoleur îi forțează să fie „rudimentari”, eficienți în alegerea soluției constructive, cam ca un om normal care se pune pe treabă. Așa apare și varietatea soluțiilor, care strică ordinea preexistentă. De asemenea îi obligă să se folosească cât mai mult de ce au deja, structura casei, să se agațe de ea, să se sprijine de ea, sau în grădină, să o planteze, să o umple de locuri.

„Stricarea” proiectului pune brusc pe planșetă toate aceste aspecte, scoate la iveală toate aceste detalii care ar apărea probabil și în viața reală și care „umanizează” proiectul. Axonometria cu aceste evoluții imaginate arată acum un cu totul alt proiect, cam pestriț uneori și eteroclit. Este însă de data aceasta un proiect pe care l-au interiorizat și l-au înțeles în niște moduri mai profunde.

5. Înapoi la arhitectură

Merită evocat pe scurt modul în care reacționează de obicei studenții la acest exercițiu. Inițial, majoritatea tind să își protejeze cu pasiune opera și propun intervenții absolut minime. Puși însă în fața întrebărilor brutale – „Ce șanse are acest spațiu comun să nu fie rapid împărțit între locatari? Cât va rămâne această mare terasă fără nici un dispozitiv de umbrire / protecție la intemperii? etc.” sunt nevoiți să intre în joc și, încet, încet, încep să îl și savureze. Foarte des apare și o voluptate aproape masochistă de a îți distruge proiectul, sau chiar de a construi scenarii mai radicale sau chiar utopice și distopice despre viitorul ansamblului și al orașului (fig.5, 6).

La atelierul nostru, aceste discuții despre bricolaj preced de fapt „gruparea de case”, apărând cam în momentul intervenției de la sat, primul proiect din anul 2. Observarea felului și a motivelor acestor intervenții îi însoțesc ulterior pe parcursul proiectelor lor, astfel încât ei sunt oarecum pregătiți pentru asemenea exercițiu. Din cauza aceasta apar uneori și proiecte de locuințe care își asumă de la bun început un caracter evolutiv și o „predispoziție” spre schimbare. „Stricarea” face în acele cazuri parte din proiect, iar exercițiul „după 20 de ani” este mai mult o validare. Sunt case care vin în sprijinul bricoleur-ului și oferă un cadru în care schimbările sunt parte a arhitecturii (fig.7, 8). Proiectul devine atunci un suport pentru evoluțiile viitoare, uneori imprevizibile, și asigură anumite condiții ca aceste preschimbări să nu atace ordinea generală, am putea spune că se stabilesc alte tipuri de limite, mai permisive. „Ciudatele” lucruri observate prin cartier și prin oraș sunt filtrate critic și reinventate, devenind parte a proiectului.

Toate proiectele însă se modifică după acest exercițiu; dimensiunile unor spații deschise și / sau comune se ajustează, întrebările privind folosirea și modificarea duc la îmbogățirea structurii de locuri, limitele încep să fie definite în mod mai clar și mai diferențiat. Propunerile devin în acelașii timp mai firești și mai puternice.

Asta înseamnă că de la bun început a fost vorba despre arhitectură. Dacă ar fi să numim aceste intervenții după vreun vocabular arhitectural, am descoperi că este de fapt vorba despre concepte care ne sunt familiare: parazitul, adiția, completarea, extinderea, subîmpărțirea, blocarea sau deschiderea, textura și culoarea, nutul etc.; despre controlul luminii, confort, intimitate. Este vorba și despre evoluție în timp, flexibilitate sau multifuncționalitate.

Repoziționați deci în postura confortabilă de arhitect, observăm că în tot timpul exercițiului am vorbit de fapt despre proiectele lor, despre cum funcționează ele și despre calitățile lor spațiale. Chiar dacă au operat asupra lor într-o manieră „meșteșugărească”, întrebările și răspunsurile rezultate sunt cât se poate de valabile pentru un proiect de arhitectură „cultă”.