Stedskunst sau arta locului, un concept relevant pentru tema locurilor publice

Temele anului 3 dedicate spațiului public s-au concentrat la atelierul nostru (32), în anul universitar 2021-2022, asupra Căii Moșilor din București, printr-o strategie contextualistă a straturilor interpretării, inspirată de construcția teoretică de sinteză a teoreticianului norvegian Christian Norberg-Schulz (1926-2000) sub deviza „artei locului” (Stedkunst în limba norvegiană), expusă în volumele The Concept of Dwelling. On the way to figurative architecture (1985) și Architecture: Presence, Language, Place (2000). Observațiile critice recente ale lui Hendrik Auret în jurul noțiunii de „artă a locului”, formulate în studiul intitulat Christian Norberg-Schulz’s Interpretation of Heidegger’s Philosophy (2019: 20, 68-99) au avut un rol hotărâtor în privința revitalizării unui model teoretic fenomenologic binecunoscut și durabil în educația de arhitectură din ultimele cinci decenii. The Concept of Dwelling punea accentul pe arhetipuri și abordarea figurativă; un deceniu mai târziu, Norberg-Schulz, dezamăgit de postmodernismul pe care l-a sprijinit discursiv, revine la căutările asupra relației dintre loc, arhitectură și limbaj. Stedskunst, conceptul central al acestor căutări, va deveni chiar titlul unui volum publicat inițial în 1995 în limba norvegiană; extins, revizuit și tradus în engleză, acest studiu a apărut la editura Skira sub denumirea Architecture: Presence, Language, Place (Auret, 2019: 177). „Arta locului” reprezintă ridicarea la un nivel mai elaborat a discursului din Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture (1979), investigând profunzimile operei filosofice a lui Martin Heidegger; definește nu doar înțelegerea respectuoasă a unei situații, ci și o „acceptare a lucrurilor așa cum sunt”, urmată de o „clarificare proiectată să exprime auto-realizarea locului” (Norberg-Schulz: 2000: 56). Aceste aspecte nu pot fi „forțate” sau impuse locului prin proceduri „calculatoare”; pot fi în schimb „facilitate să se întâmple” în termeni fenomenologici. „Întâmplarea ființei” (Ereignis) este unul dintre cele mai dificile concepte în opera târzie heideggeriană, fiind înțeleasă ca „eveniment (care revelează ceea ce este propriu)” (Heidegger, 1995: 169-171 și 374). Acest termen trebuie avut în vedere în ceea ce privește perspectiva de „deschidere a locului ca prezență în lumea vieții cotidiene” la Norberg-Schulz (2000: 27), pe fundalul terminologic heideggerian al locuirii poetice: „«A locui poetic» înseamnă a te situa în prezența zeilor și a trăi uimirea în fața apropierii esenței lucrurilor.” (Heidegger, 1995: 231). Înaintea detalierii conceptului Stedskunst, este necesară lămurirea unor pași structurali care conduc progresiv către acesta, așa cum i-am urmărit la atelier în cadrul interpretării locului.

1. Tipologie

Tipologia apare tratată la Norberg-Schulz ca nivel distinct în cadrul limbajului arhitecturii atât în The Concept of Dwelling (în contextul preocupărilor postmoderne ale anilor ’80), cât și în Architecture: Presence, Language, Place (din perspectiva critică revizuirii tradiției moderne). Este înțeleasă în mod fenomenologic ca manifestare a modurilor de locuire (în sensul larg, existențial) și ca esență a arhitecturii, corespunzând unor denumiri în limbajul obișnuit (conținute în lumea vieții cotidiene), care pot fi recunoscute și diferențiate pe categorii, la scări diferite de abordare: așezarea, spațiul urban, clădirea publică și locuința. Interesul nostru s-a focalizat în acest caz pe spațiul urban și clădirea publică, ținând cont de precizarea că tipul devine manifest ca imagine sau figură. Calitatea figurală poate fi considerată formă cu valoare generală (aspectul tipic și comun, recognoscibil), însă figura (ca punere în operă a unui aspect specific temporal și spațial) și tipul (ca punct de plecare general pentru mai multe soluții de concretizare) nu sunt echivalente (Norberg-Schulz, 1985: 66). Opera de arhitectură devine prin urmare prin figură o variație specifică și concretizare a temei tipologice generale. Figura se remarcă printr-un aspect de tip Gestalt puternic (ex. strada cu portice sau arcade, strada cu bowindouri, piața de tip forum etc.) care dezvăluie un sistem de centre și axe, nu doar o simplă închidere. Figurile urbane trimit în sens fenomenologic la modurile de ființare a clădirilor între cer și pământ, iar spațiile urbane definite cu claritate de acestea păstrează și vizualizează lumea locuirii colective. Câteva aspecte esențiale ne-au captat atenția la acest nivel tipologic: (1) spațiile urbane permit desfășurarea vieții colective diverse într-o topografie și o planimetrie specifice; (2) forma construită, prin exprimarea propriei elevații, prin fațade, constituie măsura primară a identității unei colectivități; (3) figurile spațiale care servesc ca focare organizatoare în cadrul texturii urbane pot vizualiza o înțelegere mai cuprinzătoare a lumii (Norberg-Schulz, 1985: 69). Reținem aici deopotrivă, atât critica împotriva abolirii alienante a clarității spațiului urban la nivel de figură-fundal (strada și piața) în dogma funcționalistă a Mișcării Moderne, cât și rezerva față de „arhitectura orașului” la Aldo Rossi (1982 [1966]) care, în ciuda intențiilor bune teoretice de a recupera orașul ca operă de artă, deviază cu ușurință spre formele „colate” arbitrar pe fundalul discursului postmodernist (Norberg-Schulz, 1985: 69-70). Interpretarea locului presupune identificarea interacțiunii dintre tipuri, cu condiția ca acestea să nu fie reduse la elemente abstracte (punct, linie, plan): tipologiile sunt moduri de ființare manifestate în figurabilitate, capabile să asigure „stabilitatea locului” (stabilitas loci). Identitatea figurală depinde de un contur care separă figura de un fundal; figura devine un „lucru” în sens fenomenologic, iar fundalul o „textură”, între cele două elemente producându-se un echilibru dinamic și uneori chiar o ambiguitate. Aldo Rossi vede tipul ca element ireductibil al substanței orașului, fără să distingă între limbaj, concretizare și stil, prelungind tradiția raționalistă lui Jean-Nicolas-Louis Durand (1760-1834) (Norberg-Schulz, 2000: 142). Împotriva a ceea ce numește „gândire atomistă”, teoreticianul norvegian descrie validitatea tipului ca ordine pe baza căreia „viața are loc”, ca structură supusă interpretării, ca formă definită prin închidere, ca mediator între aspectele figurii (concrete și specifice) și aspectele Gestalt (abstracte și universale).

2. Fragment

Figurabilitatea alcătuiește aspectul esențial al „recuperării contextului” în planul de situație. Înțelegem deci figura în arhitectură ca pe un liant între aspectele analitice morfologice și tipologice (în teoria lui Christian Norberg-Schulz). Ideea de figurabilitate, expusă pe temelia psihologiei percepției (Gestaltism), implică în mod fundamental recuperarea întregului și a abordării calitative în gândire: ideea că întregul determină părțile și este mai mult decât suma părților. Fenomenologia percepției a dezvoltat mai profund conceptul de figurabilitate prin evidențierea faptului că percepția este o re-creare a lumii deja existente; conștientizarea lucrurilor din mediul nostru se produce prin configurația lor, prin limitele lor vizuale, într-o relație figură-fundal. Figura nu este un simplu semn sau simbol; în calitatea de configurație, adăugă realității un surplus de semnificație; conferă formei inteligibilitate și unitate într-un context, pe un fundal. Figurabilitatea este contur, delimitare în plan și elevație, o sinteză a planului și a elevației prin aspectul unitar care poate dobândi denumiri în limbajul obișnuit. Figurabilitatea se bazează pe configurații durabile ale limbajului de arhitectură; sunt la baza „substantivelor” arhitecturale, „lucrurilor” care alcătuiesc „țesutul” construit.

În perioada postbelică, figurabilitatea mediului a fost intens explorată în profesia noastră de Kevin Lynch (1960), Thomas Schumacher (1971) și Colin Rowe & Fred Koetter (2013 [1978]) care au pus bazele contextualismului. Christian Norberg-Schulz a unificat aceaste contribuții teoretice dintr-o perspectivă mai largă, fenomenologică. Figura devine semnificativă ca delimitare organizată în plan (ordonare ritmică a spațiilor în compoziție), ca siluetă în elevație (articulând așezarea pe pământ și ridicarea spre cer într-o tensiune verticală), ca o configurare adaptată la situația particulară, relaționată cu activități specifice și ca realizare concretă. Mai mult, figura depășește simpla configurație perceptivă, devenind proiecție poetică în lucrarea arhitecturală. La acest nivel, figura este configurație care permite în plan activitatea / funcțiunea și întruchipează în elevație semnificația (faptul de a „aduna” / deschide o lume în sens fenomenologic). Prin faptul de a folosi lucrurile și spațiile construite în viața cotidiană, prin locuirea înțeleasă în sensul cel mai larg, existențial, dobândim capacitatea de a recunoaște și de a conferi semnificație figurilor naturale și construite. Identitatea figurabilă depinde de un contur care separă figura vizuală de un fundal și care pune în mod explicit problema limitelor spațiale și a orginii arhitecturii în pragurile dintre interior și exterior.

Proiectarea care recuperează orașul dovedește grija pentru textura construită a acestuia. Clădirile nu sunt separate de spațiul liber dintre acestea, așa încât acest spațiu și clădirile în sine formează un întreg preceptiv mult mai valoros decât suma părților sale considerate în mod separat. Observăm aici o reciprocitate între obiectul de arhitectură și spațiul urban, capabilă să definească totalitatea locului construit, aspect fundamental al compoziției urbane. Planul de situație evidențiază dinamica intervenției arhitecturale între clădire și spațiul liber înțeles ca spațiu urban, cu implicații directe asupra vieții urbane. Compoziția modernă adaugă blocul de apartamente într-un gol „verde”, „igienic”. Compoziția premodernă extrage golul urban din țesutul construit al locurii. Ambele modele compoziționale coexistă în orașul contemporan. Figurabilitatea urbană presupune definirea clară a spațiului urban ca o figură pe fundalul construit, prin apropierea atent controlată a fațadelor clădirilor și scara umană a intervenției. Lizibilitatea unei astfel de alcătuiri atrage capacitatea de identificare la nivelul locuirii. Abordarea multivalentă între compoziția aditivă și cea extractivă poate să contribuie la succesul contextual al unei intervenții arhitecturale. În acest sens, o teorie arhitecturală inspirată de fenomenologie (ca în cazul celei propuse de Norberg-Schulz) insistă pe o mediere și chiar o integrare cu privire la cele cele două modele din perspectiva înțelegerii existențiale a locului. Scopul fundamental este faptul de „a aduna”, „a ține laolaltă” locuirea și semnificațiile ei într-o imagine coerentă și memorabilă. Tehnica de prezentare în maniera poché, inaugurată Giovanni Battista Nolli în 1748, recuperată de teoreticienii contextualismului după 1970, este decisivă pentru înțelegerea figurabilității urbane la nivelul unui plan de situație, dar și în secțiuni.

3. Palimpsest

Suprapunerea straturilor construite în țesutul urban dobândește semnificația simbolică a consolidării memoriei colective prin ceea ce Norberg-Sculz înțelege ca echilibru dinamic între tradiție și noutate. Noțiunea de palimpsest exprimă un demers analitic de evidențiere a straturilor coexistente, o arhivă a sitului, dar și un demers al evoluției ulterioare, a existentului care devine resursă pentru stratul care se adaugă în cadrul intervenției propriu-zise. Amplasamentul apare ca un loc al „scrierilor”: stratul inițial, ștergerea sau modificarea acestuia în timp, rescrierea prin noile intervenții care păstrează sau nu urmele celor anterioare. Acest fenomen complex este surprins elocvent de Aldo Rossi (1982 [1966]), însă accentul se pune în cazul lui pe persistența structurii urbane și pe invariabilitatea formală. Funcțiunea nu poate explica continuitatea formelor urbane, deci evaluarea acestora se face strict pe baza aspectelor tipo-morfologice. O.M. Ungers (1979) întrețese ideile neoraționalismului italian cu cele ale fenomenologiei lui Norberg-Schulz (și în mod explict chiar cu noțiunea de genius loci) susținând un model al „orașului dialectic” ca oraș al juxtapunerilor contradictorii, ca dezvoltare pluralistă în care fiecare artefact urban este alcătuit pe baza propiilor reguli de ordonare, ca sistem compus din piese fragmentare, ca asamblaj de părți conflictuale care se completează reciproc. Mai recent, Paul Lukez (2007), dezvoltă observațiile teoretice ale lui Norberg-Schulz, Aldo Rossi și O.M. Ungers într-o idee mai cuprinzătoare de „proces adaptiv de proiectare” în care identitatea se definește ca produs al locului și timpului deopotrivă, deci nu doar prin aspectul formal al arhitecturii. Lectura locului caută prin urmare identitatea care evoluează (nu o identitate „aplicată”), înrădăcinarea în loc (în sens fenomenologic), abordarea explicită în raport cu istoria și semnificația dobândită în cadrul comunității. Noțiunea de palimpsest exprimă timpul ca metodă la trei niveluri care vizează amplasamentul ca loc și tipologiile spațio-temporale definitorii ale acestuia: descifrarea, ștergerea și inscripționarea.

4. Semnificație

Înțelegând locul ca totalitate, „arta locului”, colectivă în implementare și istorică în conținut, prin aspectul care implică la Norberg-Schulz deopotrivă permanență și schimbare, survine ca o artă specifică, capabilă să interpreteze creativ „imaginea lumii” / imago mundi și să reveleze semnificația lucrurilor prin experiența locuirii. În Architecture: Presence, Language, Place, figura ca element-cheie este purtătoarea de semnificație, mediază între tipologie și forma concretizată, dar nu se reduce la un simplu element semiotic (simbol sau semn). Mai multe figuri organizate în jurul unei imago mundi pot să structureze opera de artă sau de arhitectură. Însuși conceptul de loc este un asamblaj de figuri organizate care permit și întruchipează lumea vieții prin intermediul limbajului de arhitectură. La baza lui se regăsesc tipologia, morfologia și topologia. Tipologia urmărește la nivelul locului public calitățile de tip Gestalt ale domeniilor (cartierul, țesutul construit), parcursurilor (strada) și destinațiilor (piața). Morfologia vizează configurația figurilor și realizarea lor constructiv-formală, elevația. Topologia urmărește planul și topografia, organizarea spațială ritmică și relația interior-exterior, public-privat.

Ca totalitate, calitatea efectivă a locului nu se rezumă doar la caracteristicile care aparțin văzului; implică „absorbția” personală a situației, atmosfera receptată cu toate simțurile, survenind din însăși natura lucrurilor care constituie locul. Se dezvăluie astfel o amprentă a locului public ca genius loci pe care se întrețes toate momentele semnificative ale vieții individuale și colective. În The Concept of Dwelling semnificația limbajului arhitecturii rezidă în cele mai durabile tipuri care îl constituie (arhetipuri), în stil (ca alegere temporală a unui mod de exprimare) și în tradiție (ca adaptare locală exprimării) (Norberg-Schulz, 1985). În Architecture: Presence, Language, Place, accentul cade explict pe noțiunea de „artă a locului” care nu se mai poate baza iluzoriu pe stil și tradiție, de vreme ce asupra lor planează acum teama provincialismului, nostalgiei, repetiției nesemnificative de soluții cunoscute sau asimilării irelevante a elementelor tradiției (Norberg-Schulz, 2000: 303 și 310). Stedskunst, „arta locului”, reînvigorează în schimb înteracțiunea dintre limbaj, tradiție și stil în termenii fenomenologiei prezenței, prin respectarea amprentei locului, prin compoziție și printr-o intervenție de identificare (Norberg-Schulz, 2000: 353-354). Nu văd aici o ruptură între textul din 1985 și cel din 2000, ci mai degrabă o clarificare. Astfel, tradiția se refundamentează prin respectarea amprentei locului înțeleasă ca atmosferă sau impresie evocată de un loc la nivelul unei totalități perceptive, stilul își găsește echilibrul dinamic în răspunsul la o chemare a locului, iar intervenția își dovedește capacitatea de a structura locul în urma înțelegerii fenomenologice a acestuia. Aceasta este de fapt semnificația „auto-realizării” locului: interpretările contemporane asupra acestuia se înrădăcinează în „latența” lui, în ceea ce interpretările precedente nu au scos la lumină sau au „ascuns”, însă numai printr-o grijă pentru a asigura în final unitatea mediului construit (Norberg-Schulz, 2000: 353-354). Noțiunea de genius loci devine orizont al interpretării localizate în timp și spațiu; fiecare generație de locuitori își dobândește identitatea în acest orizont al interpretării pe baza posibilităților latente păstrate în spiritul locului. Astfel, interpretarea situației nu mai are un caracter „impus” de un subiect „detașat” față de obiectele pe care le „analizează” cu o presupusă obiectivitate, ci „se dezvăluie” din însăși situația trăită a locuitorului, din „istoricitatea” acestei situații și din participarea plenară a locuitorului la lumea plină de semnificații care „i se deschide”.

*

Locul public, ca experiență a prezenței, implică trei moduri fundamentale ale interacțiunii în cadrul locuirii – folosirea, înțelegerea și concretizarea – cărora li se dedică primele trei capitole din Architecture: Presence, Language, Place. Folosirea nu apare aici ca un concept funcționalist, ci ca unul fenomenologic: definește participarea umană la lumea vieții, coroborând unitatea vieții și a locului, deschizând o densitate a experienței care nu se poate reduce la o simplă categorie de ordin fizic sau psihologic. Momentele folosirii se dezvăluie ca plenitudini ale experiențelor trăite prin prezență interactivă (Norberg-Schulz, 2000: 39): sosirea într-un loc, întâlnirea cu alții într-un loc, retragerea într-un loc privat. Între public și privat, aceste momente se întrețes prin interpretarea unor aspecte precognitive, prezente în fiecare moment trăit al experienței: memoria, identificarea și orientarea (2000: 125). În urma lor, folosirea devine semnificativă, iar realitatea concretă a locului public unește poetic viața cotidiană cu formele urbane. Viziunea teoretică din Architecture: Presence, Language, Place este un manifest al lecturii locului public, o dezvăluire a unui adevăr fundamental: oamenii sunt angajați profund și precognitiv cu lumea lor cotidiană prin folosirea lucrurilor și spațiilor care îi înconjoară, într-un mod interactiv care permite receptarea „vocii” locului. Între receptarea ca interpretare și exprimarea unui genius loci se interpune o tăcere pregătitoare, o „așteptare deschisă”, constitutivă pentru noțiunea generală de discurs la Martin Heidegger și cu atât mai mult pentru cea de discurs arhitectural la Norberg-Schulz. „Analiza” locului poartă cu ea presupozițiile științifice, o încredere nejustificată în categorii predefinite, impuse sau forțate asupra locului. Ascultarea, în schimb, este precondiția unui mod alternativ de înțelegere fenomenologică care permite arhitecților să „protejeze” identitatea (Norberg-Schulz, 2000: 55). Stedskunst nu este nimic mai mult decât cultivarea unei atitudini a așteptării deschise în fața locului, capabile să deschidă viziunea poetică a intervenției și să concretizeze un „răspuns specific protectiv”. Norberg-Schulz și-a dorit în final ca teoria arhitecturii să poată atenua cezura dintre gândire și simțire în arhitectură, deschisă odată cu modernitatea. Receptat precognitiv ca totalitate fenomenologică, revelat într-un orizont interpretativ și experimentat prin acumularea momentelor de folosire, locul public permite devenirea, translatând ordinea, formele și imaginile specifice în arhitectură pentru a stabili în final posibilitatea de a locui poetic.