Tetrada operativă ca fundament teoretic pentru proiectele dedicate locuirii

Proiectele dedicate locuinței individuale și grupării de case în București, desfășurate pe parcursul anului 2 în anul universitar 2020-2021 la atelierul nostru (22), au avut ca fir conducător, pe fondul prelegerilor de la Teoria proiectului, preocuparea pentru gândirea din prima jumătate de activitate didactică a teoreticianului, istoricului și arhitectului norvegian Christian Norberg-Schulz (1926-2000), model profesional în ceea ce privește profunzimea gândirii critice, amplitudinea reflexivă la nivel filosofic și aplicabilitatea ideilor în contextul didactic de atelier. Importanța acordată este susținută în plus de argumentul faptului că a avut șansa de a fi în contact direct cu marile personaje ale profesiei noastre angrenate în critica postbelică asupra arhitecturii moderniste, europene și nord-americane, precum Sigfried Giedion (1888-1968), Rudolf Arnheim (1904-2007), György Kepes (1906-2001), Kevin Lynch (1918-1984), Colin Rowe (1920-1999), Robert Venturi (1925-2018), Charles Jencks (1939-2019), Kenneth Frampton (1930-) și Rob Krier (1938-), astfel încât opera sa teoretică a întrat firesc în dialog (implict sau explicit) cu punctele de vedere alternative asupra arhitecturii și condiției existențiale a locuirii. Comentariile cu privire la viziunea lui Norberg-Schulz alcătuiesc o rețea foarte densă a schimbului de idei după 2000 și continuă cu intensitate și azi, ca o dovadă a pertinenței și durabilității culturale a operei sale în întregul ei. Contribuțiile de actualitate ale lui Jorge Otero-Pailos (2010), Rowan Wilken (2013) și Hendrik Auret (2019) aruncă o nouă și absolut necesară lumină critică asupra conceptelor propuse de teoreticianul norvegian de-a lungul a 40 de ani de activitate publicistică și didactică.

Gândirea din prima jumătate a perioadei de activitate a acestuia are ca reper în cazul meu primele sale trei volume esențiale, Intentions in Architecture (1963), Existence, Space and Architecture (1971), Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture (1979) și eseul „Heidegger’s Thinking in Architecture” (1983) care deschide în mod explict dialogul cu gândirea filosofului german Martin Heidegger (1889-1976), continuând să se amplifice în lucrările ulterioare din următoarele două decenii. Insist asupra faptului că asumarea la atelier a acestei gândiri rămâne critică și însoțită de un spectru mai larg al contribuției fenomenologice la teoria arhitecturii. Căutările au urmărit consecințele „de planșetă” a ceea ce aș numi „tetrada operativă” în cazul lui Christian Norberg-Schulz: un model teoretic cu patru orizonturi interdependente. Primul orizont este cel al „sarcinilor” arhitecturii (funcțiune, folosire, aspectul pragmatic); cel de al doilea este al „construirii” (tehnică, realizare, înfăptuire); cel de al treilea este al „formei” (configurație, alcătuire, compoziție, stil), iar cel de la patrulea este cel al „locului” (genius loci, context, amplasament, situație). Arhitectura se află la intersecția acestor patru orizonturi ca „artă a locului” (noțiune care va încheia de fapt întreaga opera teoretică a lui Norberg-Schulz).

Se poate remarca diferența importantă între acest model operativ în câmpul teoretic al arhitecturii și cel filosofic, mult mai faimos și mai cuprinzător, al tetradei spațial-temporale (Geviert) expuse de Martin Heidegger în eseul Construire, locuire, gândire (1950: 180-185, 188-190), care definește interacțiunea dintre pământ, cer, oameni și divinități într-o unitate-totalitate fundamentală, ca simultaneitate și întreg, ca origine a realității trăite a oamenilor. Deși Norberg-Schulz afirmă că lucrul arhitectural „ascunde” în el tetrada descrisă de Heidegger, adevărul fiind exprimat prin locul „ca” loc (Norberg-Schulz, 1983: 44), deci prin locul transformat în „prezență”, noțiunea de „tetradă operativă” apare aici în calitatea ei de aspect unificator al operei lui Norberg-Schulz ca atare, fiind, din punctul meu de vedere, structura care asigură coerența și motivația esențială a celor trei volume și a eseului menționate anterior. Sursa de inspirație pentru această idee o constituie observația făcută de Otero-Pailos în eseul Photo[historio]graphy. Christian Norberg-Schulz’s Demotion of Textual History (2010), și anume că volumul Intentions in Architecture fixează inițial primele trei orizonturi (sarcina arhitecturii, realizarea tehnică și forma) într-o schemă triunghiulară a „unității arhitectonice”, la care se va articula ulterior cel de-al patrulea, locul, care va fi teoretizat în Existence, Space and Architecture și mai ales în Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture (Otero-Pailos, 2010: 161-162). Modelul tetradic „sarcini-realizare-formă-loc” va deveni în final schema preferată a totalității arhitecturale și firul conducător de-a lungul întregii cariere didactice a lui Norberg-Schulz.

1. Sarcini

În Intentions in Architecture, care își asumă explicit dificultatea unei „teorii integrate” de arhitectură (Norberg-Schulz, 1963: 95-108), conceptul de „sarcină” constituie o primă desprindere de funcționalism în contextul criticii posteblice asupra modernismului, cooptând atât aspectele practice legate de răspunsul arhitecturii față de mediul înconjurător (controlul fizic al condițiilor de mediu și cadrul funcțional ca atare), cât și cele ale nevoilor social-simbolice extinse la un palier cultural înalt. Interesant este aici faptul că funcțiunile nu sunt înțelese ca niște „digrame”, „scheme”, „formule” sau „circuite” (așa cum propovăduiau funcționaliștii dogmatici), ci ca pe niște „structuri de activitate” organizate pe principiile topologice ale psihologiei percepției, deci pe baza unor proprietăți care încă mai pretind o „obiectivitate” de tip structuralist. Astfel, scopul arhitecturii este acela de conferi „ordine” mediului, de a „controla” relația dintre oameni și mediu (Norberg-Schulz, 1963: 109) prin referința la un fundal psihologic experimental, legitimat științific prin Gestaltism și prin contribuția lui Jean Piaget (1896-1980), care demonstra modul în care mintea și lumea exterioră interacționează printr-o schemă internă care impune o structură a percepțiilor și se schimbă în funcție de circumstanțe. Funcționalismul a fixat în mod ideologic în principiile Congreselor de Arhitectură Modernă (CIAM) dintre 1929-1933 un determinism al ingineriei aplicate. Industrializarea a condus la renașterea teoriei antropometrice a proporțiilor și la dezvoltarea sistemelor modulare bazate pe modele standard și arbitrare: nu omul era de fapt măsura tuturor lucrurilor; circumstanțele politice și o gândire raționalistă au dictat de fapt ideea măsurilor umane. Chiar dacă îi datora profund îndrumarea istoriografică lui Sigfried Giedion (1888-1968), cunoscut mediului nostru profesional ca martor direct la Mișcării Moderne (în calitatea de secretar CIAM) și autor al istoriei moderne de arhitectură Space, time and architecture: the growth of a new tradition (1941), Norberg-Schulz produce în 1963 o critică de profunzime a modernismului prin regândirea sarcinilor arhitecturii sub influența psihologismului și structuralismului. „Totalitatea arhitecturală” intermediază relația oamenilor cu mediul printr-o similaritate structurală între funcțiuni și forme și prin relațiile tipice, fără ca forma să fie un simplu „rezultat” al funcțiunii (Norberg-Schulz, 1963:167-172). Arhitectura devine „obiect intermediar” în care funcțiunea și aspectele pragmatice se concretizează prin mijloace tehnice într-o formă articulată de un stil, stabilizându-se într-un sistem simbolic, în cadrul unor structuri de semnificație împărtășite (1963:104-105).

Repoziționarea strategică a noțiunii de funcțiune în interiorul conceptului mai larg de sarcină va fi urmată de o regândire a acțiunilor umane în contextul „spațiului existențial”. În lucrările ulterioare, după 1970, Norberg-Schulz va aprofunda conceptul de sarcină în discutarea fenomenologică a acțiunilor umane în mediu și a totalității experiențelor trăite: este diferența dintre „locuirea în sens abstractizat”, ca o conținere indiferentă, juxatapunere de categorii, clasificare și sistem, și „locuirea în sens existențial”, ca sălășluire, contact, atingere, apropiere, familiaritate, interes, însușire, preocupare și grijă. Martin Heidegger inaugura acest mod filosofic de gândire în perioada interbelică, în același timp în care Le Corbusier realiza vilele albe, polemizând pe tema „arhitecturii ca o mașinărie”. Prin interpretarea lui Norberg-Schulz, filosoful german devine cunoscut în sens mai larg mediului nostru profesional, pe fundalul criticii postbelice asupra modernismului reductivist. Locuirea definită existențial clarifică și remotivează discursul arhitectural la cel puțin patru niveluri, ca modalitate de a „reveni la lume” înaintea cunoașterii științifice și conștientizării „categoriilor” prin care ordonăm realitatea: a) „viața care are loc” presupune o preocupare pentru experiența trăită și pentru semnificația lucrurilor în sine ca parte a unui context istoric mai larg; b) legătura dintre corp (simțuri) și minte (gândire) atrage după sine o suprapunere care are loc în actul percepției și cunoașterii, al acțiunii în lume; c) existența și conștiința umană se exprimă doar într-un loc și timp particular, într-un context; d) responsabilitatea edificării de sine a oamenilor sub forma unui proiect va sta înaintea oricărei „teme program” sau „diagrame funcționale”. Locuirea poate fi astfel redescoperită, regândită și însușită în cel mai profund și esențial mod. Percepem lumea exterioară prin simțuri și apoi abstractizăm această percepție; avem „intenții” în raport cu lucrurile percepute: atitudinea față de lucruri influențează percepția acestora și semnificația acordată lor; diferențiem, ordonăm și atribuim categorii obiectelor în viața zilnică; căutăm esența lucrurilor la un nivel mai adânc, aspectele lor invariabile și în final interpretăm această esență în acțiunile noastre ulterioare, însușindu-ne astfel spațiul și identificându-ne cu acesta în cadrul acțiunilor vieții cotidiene.

2. Realizare

Tehnologia și rațiunea triumfătoare în „spiritului timpului“ au jucat un rol determinat în avansul arhitecturii moderne. Impotriva capitulării Mișcării Moderne în fața „gândirii calculatoare”, Norberg-Schulz interpretează arhitectura din perspectiva filosofică a lui Martin Heidegger ca pe o creație care solicită un mod contemplativ de înțelegere la fel de mult pe cât implică un mod activ de folosire și participare. Prin urmare, arhitectura locuinței nu poate fi doar un „ustensil” (ca simplu adăpost), ci și o creație capabilă să dezvăluie o lume de semnificații existențiale. Omul se află într-o lume însoțit de o preocupare pentru tot ceea îl înconjoară, în sensul în care această lume i se „deschide / revelează” prin chiar faptul de „a fi în ea”, în relație cu lucruri recunoscute. Arhitectura, la fel ca opera de artă, „condensează” o imaginea „înțeleasă” a universalului (totalitatea, imago mundi) în imaginea particularului exprimat de proiectul propriu-zis. Pe această idee, Norberg-Schulz organizează întreg volumul Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture (1979).

Întruchiparea poetică presupune procesul de revelare a unei lumi „implicate” în însăși opera artistică / arhitecturală. Mai mult, revelarea ilustrează în mod hermeneutic, deci ca interpretare, „adevărul” resimțit în capacitatea de expresie a arhitecturii ca operă de artă. Realizarea tehnică nu poate fi aici decât techné – în sensul ei elin de „meșteșug pentru poiesis” (Heidegger, 1953: 162-164). Acest lucru nu trebuie înțeles ca subminare a tehnologiei și o reîntoarecere la arhaicul ruralității, ci ca o revelare a semnificației autentice, originare, a tehnologiei. Genius Loci ne dezvăluie un aspect fundamental: caracterul unui loc este determinat de modul cum sunt „făcute” lucrurile de către oameni acolo, în locul particular, la un moment dat, iar arhitectura exprimă acel caracter într-un mod artistic printr-o concretizare poetică, prin realizare sau „punerea locului în operă” (Norberg-Schulz, 1979:65). Detaliul de arhitectură, modul de alcătuire a clădirii sugerează un context mai larg în jurul acesteia, scoțând la lumină o lume într-un mod elocvent. Caracterul arhitectural, proprietățile formei aduc în centrul atenției modalități existențiale ale edificiului: 1) structura concretă (termeni tehnici și formali) și 2) aspectul particular (articularea individuală a structurii): punerea în operă, modul cum se așază un edificiu (fundație, pereți), cum se ridică (acoperiș) și cum primește lumina (deschideri în fațade). Concretizarea constructivă se limpezește la nivel vizual ca „temă” (ansamblul general de semnificații) cu „variații” (realizări specifice și adaptări). Construirea se cizelează și răspunde unui context anume prin motivele sale arhitecturale (cornișa, detaliile de acoperiș, colțul clădirii, deschiderile în fațadă și soclul).

3. Formă

Cultura autonomă a expresiei libere artistice, „planul liber” și „forma liberă” ale Mișcării Moderne au produs în consecință o succesiune de micro-paradigme estetice în competiție. Dezbaterea asupra formei a devenit o dezbatere asupra limbajelor de arhitectură. Conflictele profesionale și cultivarea individualismului au influențat în mod evident dezbaterea asupra asupra valorii de adevăr a diferitelor limbaje estetice. Tensiunea dintre aripa expresionistă a modernismului (limbajul sculptural-spațial care nu poate fi explicat sau justificat cu ușurință în termeni raționali) și cea conceptual-formalistă (limbajul spațial care exprimă în mod coerent o narațiune) s-a perpetuat și în postmodernism. Contestarea tradiției a generat preocuparea de a investiga în adâncime convențiile adânc întipărite în limbaj, chiar cu pretenția de a le depăși sau a le ignora. Poziția lui Norberg-Schulz în acest context este foarte clară: arhitectura nu este un simplu adăpost și nici o sculptură locuită; prin limbajul propriu, este o interpretare poetică a așezării pe pământ și a înălțării către cer, o păstrare a memoriei colective în tipuri și o deschidere către situații particulare, proiectând simultan trecutul, prezentul și viitorul într-o unitate a propriei ființe, facilitând identificarea.

Mișcarea Modernă nu a fost capabilă să ofere o nouă ordine vizuală ca substitut la perimarea stilurilor istorice, astfel încât nevoia unui modernism reparator invocat de teoreticianul norvegian s-a bazat inițial pe explicarea factorilor psihologici care influențează acceptarea sau respingerea arhitecturii moderne. Psihologia percepției s-a impus în prima fază drept noua ordine vizuală și esență creativă a arhitecturii, înțeleasă prin experiența directă. Configurațiile vizuale defineau bazele limbajului arhitectural, concepției și receptării estetice. Interpretarea topologică începe cu percepția vizuală în care obiectele sunt înțelese mai întâi ca întreguri și se bazează pe proprietatea geometrică a schemelor Gestalt (concentrare / apropiere / proximitate) și pe relațiile structurale ale formei (juxtapunere, divizare, intersectare, înșirure, grupare). Studiile de tip „figură-fundal” se combină cu cele care evidențiază „forțele vizuale” capabile să modeleaze forma ideală în contextul determinărilor contextuale. Acesta este unul dintre cele mai durabile aspecte în cadrul contextualismului, care a clarificat miza „formei urbane” (cu referințe de fundal la studiile din anii ‘70 ale lui Thomas Schumacher, Colin Rowe, Fred Koetter și Rob Krier). Interpretarea perspectivei fenomenologice heideggeriene scoate la lumină în cazul lui Norberg-Schulz interacțiunea dintre folosirea și contemplarea arhitecturii prin conformarea acesteia ca produs al înțelegerii contextuale a unei lumi a vieții. Forma și locul intră într-o codependență temporală – explicată fenomenologic prin noțiunea de adecvare la o situație. Răspunsul la situație este precedat de o „ascultare” poetică a locului, de o „așteptare”, tradusă de obicei în ceea ce noi numim „interpretarea locului” într-o experiență directă și pătrunzătoare la nivelul observațiilor.

4. Loc

Urmărind firul gândirii lui Martin Heidegger, Norberg-Schulz dezvoltă convingător în Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture (1979) și în eseul Heidegger’s Thinking in Architecture (1983) discursul teoretic al clădirii care își face loc în mod semnificativ în interfața dintre pământ și cer. Definirea locului devine o sarcină inițială implicată în actul construirii și locuirii, alături de celelalte elemente ale „tetradei operative”: sarcină, realizare și formă. Locul nu este o simplă suprafață geometrică, măsurată printr-o unitate standardizată; articulat de hotare și de condiția limitelor, este văzut ca o totalitate existențială unificatoare. „Structura locului” implică câteva aspecte esențiale pentru interpretarea arhitecturală: gradul de închidere și delimitarea, raportul dintre centralitate și dezvoltare longitudinală, structura spațială ca atare înțeleasă prin centrele, parcursurile și domeniile care definesc locul în mod vizibil, caracterul ca rezultat al articulării formale și modalitățile existențiale de construire (opacitate / transparență, raport interior / exterior, zonele de tranziție, tipul de construcție-scheletal / masiv, deschideri în fațade; motive, soluții caracteristice de detaliu, materiale și culori). Conceptul de „spirit al locului” condensează semnificațiile adunate de un loc de-a lungul timpului prin interpretare; se referă la raportul unui lucru cu alte lucruri: ce anume „adună“ arhitectura ca lucru la nivel existențial pentru a genera un sentiment de apartenență; exprimă „identitatea” prin definirea topologică a situației, prin configurația spațială, articularea caracteristică și proprietățile formei (tipul de implantare, modalitate de construcție, motive caracteristice). Locul ca „fenomen” articulează în final, într-o totalitate a experienței, „lucruri” semnificative, „ordinea” topologică a spațiului existențial rânduit în relație cu o ordine celestă, „caracterul” formelor simbolice cuprinse într-o atmosferă învăluitoare, „lumina” ca o componentă fundamentală a realității și „timpul” ca factor modelator.

*

În concluzie, modelul tetradic „sarcină-realizare-formă-loc” la Norberg-Schulz se fundamentează pe revelarea condiției umane autentice, dincolo de orice „gândire calculatoare”, între dimensiunea identității spațiului și „unitatea în pluralitate“ ca deviză etică. Locul devine interacțiune între forțe perceptuale și valori sociale, căutând „echilibrul dinamic”. Locul admite și instaurează tetrada heideggeriană (Geviert) ca lume și model al cosmosului (compusă din pământ, cer, oameni și divinități); clădirile produc locurile și le unesc prin proximitate; arhitectura scoate la lumină semnificația existențială a locului printr-o transformare favorabilă locuirii în sens fenomenologic. Lumea înțeleasă ca tetradă constituie contextul operei de arhitectură în aceeași măsură în care opera de arhitectură revelează locul și dezvăluie tetrada heideggeriană. Locul este un fenomen concret și are o natură duală prin revelarea și adunarea laolaltă a lucrurilor. Prin intermediul „planului”, proiectul de arhitectură exprimă în acest mod concentrarea, agregarea în termeni de granițe și praguri. Prin intermediul „elevației”, proiectul devine expresia descărcărilor gravitaționale într-o structură, o existență între cer și pământ. Poetica arhitecturală își are originea într-o memorie colectivă, dezvăluind ordinea și completitudinea lumii prin însăși modurile de a-fi-în-lume în termenii spațialității: delimitare, extindere, limită, așezare, ridicare. Clădirea percepută drept un lucru concret într-o lume cotidiană plină de semnificații existențiale și calități poetice, poate în final să reveleze spiritul unui loc într-un mod care, în variația lui surprinzătoare, depinde în mod fundamental de unicitatea faptului nostru de „a-fi-în-lume-aici-și-acum”.