Rațiune și emoție. Considerații pe marginea unui schimb de idei

„Obiectul de artă nu trebuie să reproducă realitatea, ci să creeze o realitate cu aceeași intensitate.”¹ (Alberto Giacometti)

În urmă cu ceva vreme, un dialog între Peter Zumthor și Juhani Pallasmaa, organizat de Universitatea Aalto și Muzeul Arhitecturii Finlandeze, lansa câteva idei pentru o mai bună înțelegere, credem noi, a situației arhitecturii contemporane, respectiv a valențelor acesteia în ansamblu, dar și în ceea ce privește perspectivele, unghiurile sub care proiectarea ar trebui abordată, în mod special de către tinerii arhitecți.² Deși destul de popularizat, totuși o recenzie asupra acestui dialog s-ar impune, ca un posibil îndrumar pentru studenții din primul an de studiu la Arhitectură, cu predilecție pentru tematica preponderent abstractă a primului an de studii.

În accepțiunea lui Zumthor, o capodoperă (inclusiv cea de arhitectură, n.a.) reprezintă o întreagă lume, o citești ca ființă umană cu tot ceea ce știi și cu tot ce ai experimentat anterior. Ca să știi, trebuie să cercetezi, să ai un bagaj de informații, să înțelegi din ce în ce mai mult pe baza unor experiențe anterioare pe de o parte, pe de altă parte pe baza a ceea ce a ai aflat în timp.

În aceeași idee, Pallasmaa completează. Fiind de acord cu Zumthor, acesta spune că o capodoperă este o invitație de a-ți activa emoțiile, înțelegerea, experiențele de până în acel moment. Magia relației unui om cu arta și arhitectura constă în faptul că cei mai importanți profesori ai săi probabil au dispărut cu sute, poate chiar mii de ani în urmă. În ciuda acestui fapt, operele acestora sunt lecții reale, exact ca tot ceea ce se întâmplă în prezent. Pentru Pallasmaa, a învăța dintr-o operă presupune ca informația și semnificația, intrinseci acesteia, să fie mereu redescoperite. Opera nu se reinventează, ci se descoperă și redescoperă permanent. Descoperirea se face prin cercetare, din ce în ce mai amănunțită.

În mod concis enunțate, gândurile rostite ale celor doi coagulează în primul palier al abordărilor temelor dezvăluite studenților arhitecți. Vorbim despre relația cu modelul, cu precedentul relevant în arhitectură și înțelegerea acestuia în cele mai felurite, intime, poate chiar neașteptate ipostaze ale sale.

Totuși, Zumthor amintește că cercetarea riscă să omoare totul, fiind necesară, la un moment dat, abandonarea raționalului în favoarea emoției. Acest lucru se concretizează prin faptul că acesta le cere el însuși tinerilor colaboratori, proaspăt ieșiți de pe băncile școlii, să renunțe la raționalizarea excesivă și să reacționeze emoțional atunci când concep ceva anume.

În susținerea palierului emoțional, ambii fac trimitere la artiști și arhitecți renumiți, amintind printre alții de Andrea Palladio, Antonello da Mesina, Jan Vemeer, Alberto Giacometti, Giorgio Morandi, apoi de Le Corbusier și discipolul acestuia Balkrishna Doshi, chiar și de celebrul Andrei Tarkovski.

Cu intenția evidentă de a marca și mai consistent aspectul emoțional al interacțiunii cu opera, Zumthor îl chestionează pe Pallasmaa cu privire la trecutul acestuia privind un spațiu, sau mai multe, în care să fi simțit ceva special din punct de vedere arhitectural. Reacția vine aproape instantaneu, pentru că acesta experimentase, undeva „între vârstele de patru și șapte ani”, unele senzații în legătură cu veranda și sauna, chiar cu podul unde „doar găinile încăpeau”. În răspunsul său, Pallasmaa introduce noțiunea de scară umană, dar și sentimentele, relațiile inițiale cu spațiile casei, vecinătățile imediate, apoi cu pădurea și ceva mai târziu cu orașul. Acestea sunt nuanțe legate de praguri, gradări și intensități în descoperirea, perceperea și înțelegerea lumii înconjurătoare.

Zumthor insistă. Există în acel acasă din copilărie ceva special, ce se manifestă și în prezent? Da, spune Pallasmaa. El călătorește mult, iar când ajunge, de exemplu, la hotel își aruncă lucrurile personale pe pat. Este domesticirea spațiului, luarea în posesie a locului. Eliminarea acestuia de lucrurile comune, personalizarea sa, o atitudine aproape ritualică. Pentru Pallasmaa acasă este o noțiune condensată, redusă la sentimentul inițial de acasă.

În schimb, Zumthor își creează spațiul, unul personal. Un perete protector, și-ar dori marea sub privirile sale, dar nu o are. Totuși, are grădina, cântecul păsărilor, mirosul de cafea, o muzică anume, imagini ce vin din trecut. Bancheta din lemn, sau colțarul, un obiect necesar și obligatoriu, pentru că acesta vine din tinerețea sa. Pe banca din lemn se așeza familia, era locul unde părinții interacționau cu cei mici. Pallasmaa își amintește că da, în copilărie avea aceeași banchetă unde vizitatorul, oricare ar fi fost acesta, în mod tradițional își abandona pălăria, apoi „se așeza și tăcea preț de douăzeci de minute”.

Zumthor revine: „Toți venim din spații legate de «acasă», din spații în care am copilărit?”. „Da!”. „Deci, în ceea ce proiectezi, pe tine te influențează acel «acasă», acele spații trăite inițial?”. „Da, evident mă influențează!”. Pentru Pallasmaa conceptul de „mental home” este un arhetip personal de „a fi acasă”. Mentalul devine cadru fizic în proiectele sale. Pallasmaa afirmă că, într-un fel, „purtăm mereu sentimentul de «acasă» cu noi, tot timpul”. Din acest motiv, completează Zumthor, când ne uităm la arhitectură simțim ceva personal.

Zumthor conchide că, în relație cu opera, simțim ceva ce vine din trecutul nostru, din ceea ce-am trăit, din ce-am experimentat, dar și din ce-am învățat între timp. Toți ne uităm la același lucru și simțim ceva aproape cu totul diferit. Iar Pallasmaa completează: „Totul devine o relație personală, între om și obiectul percepției. Un dialog. O relație emoțională.”

Dialogul dintre cei doi sintetizează, de fapt, cele două niveluri de abordare a temelor, ceva mai abstracte, propuse studenților primului an.

Cercetez pentru a mă informa, pentru a ști cât mai multe legat de modelul arhitectural analizat, până când ajung, precum în tabloul lui Vermeer, să mă identific cu autorul. Devin chiar pictorul, marcat de imaginea orașului Delft, așternut înaintea ochilor. Mă emoționez și, purtat de această nouă stare, creez. Cu trăirile ce vin din trecutul mai mult, ori mai puțin îndepărtat. Dar vin, la nivel personal. Cu sentimente. Cu nuanțe.