De la Zoom la Poiana Stânei. Coordonate pentru o strategie a proiectului de arhitectură

Anul 2020 – Zoom online. Anul 2021 – Zoom online. Anul 2022 – am mutat Atelierul la Stână.

Parcursul Proiectării de Arhitectură, în anul universitar 2021-2022, s-a manifestat cu provocările unei perioade pandemice și post-pandemice, cărora le-am răspuns împreună, căutând, în mod constant, maniere inovative de abordare, dintre cele mai diverse, în măsură să aducă ceva nou și să atenueze din efectele unor coordonate specifice comunicării exclusiv la distanță, în anul I de studiu, evident diferite de modul de interacțiune uzitat, cu care eram cu toții obișnuiți.

Din această perspectivă, am inițiat o apropriere a unui nou mod de înțelegere a conceptului de comunicare intermediat, inițial doar prin calitățile spațiului virtual/online, atât în cadrul relației student – profesor, dar și în cadrul relațiilor dintre studenții grupei.

În cadrul Exercițiului 5, am optat, în acest context, pentru alegerea unui sit real, Poiana Stânei Regale din Sinaia, situat la o altitudine de 1285 m, foarte ofertant, îndeosebi din perspectiva relației deschise cu Natura, cu contextul proxim, de experimentare a diverselor materialități: lemn, piatră, cărămidă, a posibilităților variate de orientare a locuinței, relației cu anume tipuri de percepere, integrarea în compoziție și relaționarea față de anumite elemente reper, cum ar fi Stâncile Franz Josef.

Experimentarea peisajului, adnotată în cadrul Jurnalului de Călătorie realizat de fiecare student, a fost urmată de o analiză structurată prin asocierea cu matricea pentru identificarea peisajului, cuprinzând elementele determinante pentru stabilirea caracterului peisajului, asemenea unei Amfore a Peisajului, care tinde să sedimenteze mental aspecte identificate treptat în sit:

Conceptul de Sit devine astfel implicit asociat conceptului larg de Peisaj, un Peisaj cultural, întrucât implică perceperea din partea privitorului, cartarea dar și analiza din perspectiva unei abordări a procesualității istorice. Din această perspectivă, antropologul Tom Ingold (1993) definea Peisajul ca fiind „...totalitatea experiențelor umane”² , formulând o definiție foarte puțin familiară multora dintre noi.

Exercițiul realizat în acea călătorie a cunoașterii, sintetizat în cadrul Jurnalului de călătorie, și-a atins scopul, acela de asimilare a unei perceperi noi a conceptului de peisaj, prin glisarea de la imaginea ideatică asociată unui paradis al Arcadiei, sau unei imagini din natură asemănătoare vedutelor sau scenelor idilice pastorale – scenery surprinse în pictură, către aproprierea în plan mental, prin distingere, ordonare și percepere a unui peisaj, fie acesta și natural, așa cum exprima Ingold în definiția sa.

În același sens, o viziune cu totul nouă asupra casei, asupra noțiunii de locuire, a adus tema care și-a propus realizarea unui adăpost tip refugiu din materiale minimale. Prin analogia cochilie – casă - adăpost, experimentul a dus cu gândul la cele mai simple manifestări ale organizării spațiale: mușuroaie, cuiburi, vizuini, faguri de albine, termitiere, amenajări de scorburi și grote, unde furnicile, albinele, păianjenii, diferite specii de pești, reptile, păsări, mamifere contribuie de milioane de ani la organizarea spațiului, realizând un spațiu intim, propriu, urmând mecanismul unor instincte transmise pe cale ereditară, privită ca un adevărat cosmos în întreaga accepțiune a termenului, integrată în acesta ca și focul sau apa.

Refugiul se constituie ca un semn al gestului de a genera un loc și al specificității culturale atribuite arhitecturii, încercând să dea răspuns la întrebări precum:

• cum poate deveni posibil gestul de a construi pornind de la materiale perisabile?
• în ce mod gestul de a construi stabilește și definește în timp conexiunea cu un loc?

Utilizatorul locuinței gândite pentru un singur om, devine un personaj al unui joc real: un poet, un student, un olar, un pictor, un salvamontist….

Jocul dintre universul imaginar și spațiul real induce conotații care fac trimitere la dialectica filosofului francez Gaston Bachelard³ care, în Poetica Spațiului, surprindea relația dintre două planuri opuse prin natura lor: planul științific și planul poetic – simțurile sunt accesibile rațiunii umane, găsind expresiile adecvate care pot transmite adevărul. Sensul autentic este un dat al divinității și omul îl poate descoperi plecând de la simboluri și mituri. Realitatea posedă o autenticitate ascunsă, care înlocuiește simbolurile cu imaginile mentale.

Forma și materia sunt principii constitutive ale unei poezii, primind imaginile poetice după o logică internă. Știința ordonează imaginile materiale, oferind o structură precisă pentru formarea creației poetice, iar memoria afectivă a copilului se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mai mari ale vieții de adult. Bachelard realizează corespondența între ideea universului imaginar și forța metafizică. Materia este organizată după principiile unei creații originare, după o metafizică pură.

Parcursul experiențial se înscrie în contextul decalajului dintre cercetarea care se îndepărtează de realitatea imediată și metodele cu care aceasta este ancorată în viața cotidiană, decalaj depășit în cadrul teoriilor epistemologice care au pătruns în dezbaterile științifice ale secolului XX.

În contextul relației dintre spațiul arhitectural și spațiul existențial, conceptul de Chorografie, formulat de Dennis Cosgrove și Kenneth Olwig, reconsideră Geografia Culturală, continuând ideile formulate de Christian Norberg Schulz⁴ (1980), referitoare la orientare, percepere și identificare ca gesturi fundamentale ale unei ființe umane care se relaționează unui spațiu, spre a-i conferi acestuia calitatea de „spațiu locuit”.

Simon Schama⁵ analizează spiritul unui loc, evaluând ritmurile sale, recunoscând echilibrul și sensibilitățile în ceea ce privește relațiile armonice adaptate condițiilor de mediu. Între o ființă umană și spațiul său se stabilește în timp un sentiment de apartenență, care permite comunicarea valorilor culturale specifice, în funcție de modul(ele) de gândire, percepție, reacții emoționale și imagini.

Din perspectiva conceptului holistic⁶ , care susține ireductibilitatea întregului la suma părților, privind pământul ca o ființă vie, în sensul că anumite caracteristici ale acestuia nu pot fi explicate în termenii proprietăților și relațiilor componente, parcursul experiențial avut a permis studenților perceperea și înțelegerea relației sit – peisaj și a locului, ca esența materială, formă, textură, culoare, capabil de a satisface necesitatea culturală a simbolurilor integrative și nevoia psihologică de spirit al locului.

Proiectele realizate au depășit abordarea temporală, vizând o apropiere de originea elementelor și a tehnicilor de construcție, dincolo de granițele și limitele epocilor istorice. Cele 28 de proiecte coabitează și conferă valoare peisajului, reunind oameni de profesii diferite, celebrând un anume mod de a crea și de a trăi în armonie cu Natura, într-o lume aflată sub semnul schimbărilor.

Linii, suprafețe, volume, forme de relief, perspective între cer, soare și pământ, constituie fragmente locuite, conturând modul prin care orice gest arhitectural se integrează lumii pe care o locuim împreună. Casa devine un centru care modifică prin prezență și se articulează cu forțele terestre existente, structura geologică, aerul, cerul și artefactele umane, depășind situația de a fi pur și simplu „ceva” așezat pe pământ, în cadrul unui anume sit, ci devenind o modelare continuă a pământului.

La înălțimea muntelui, am descoperit simplitatea Naturii.