Context, conversie, conținut: despre o teorie a conversiei

Precum cărțile ce conțin o serie de capitole de-a lungul cărora firul narativ își urmează direcția neîntrerupt, tot așa apariția unei noi arhitecturi ar trebui să se asemene cu adăugarea continuă a unui nou capitol la un text fără sfârșit. Istoria urbană poate fi comparată cu o mare carte deschisă ce se scrie și se rescrie permanent, prezentul nefiind altceva decât o (în)scriere fără încetare în marele text (urban).

Orașul este ca un text incomplet și compus din straturi și scrieri suc­cesive, cu multiple posibilități de apropriere. În același fel, orice clădire poate fi privită ca o carte (sau ca un capitol din cartea urbană), ca un suport al unui text sau ca o compunere de straturi și sensuri, a căror lectură se aseamănă cu cercetarea unei arhive.

Conversia clădirilor existente ocupă un loc important în practica contemporană de arhitectură, deoarece acest tip de intervenție poate să regenereze întregi cartiere urbane, să influențeze evoluția unor zone citadine părăsite, să fie astfel „sâmburele care face să crească”¹ un oraș. În momentul de față, practica conversiei nu se mai limitează doar la clădirile considerate monumente istorice și de arhitectură, ci orice structură existentă poate avea valoare în contextul unei (re)utilizări contemporane, și prezintă interes pentru a fi supusă procesului de conversie. Astăzi se consideră că orice clădire este disponibilă pentru conversie, nefiind nicio structură de care să se poată spune că nu este potrivită pentru a fi transformată² .

Regenerarea urbană și reciclarea fondului construit existent sunt componente cheie în stra­tegiile de planificare urbană, bazate pe managementul responsabil al resurselor³ . Conversia și reabilitarea clădirilor vechi au o mare importanță în cadrul unei dezvoltări durabile a orașelor, ca parte integrantă a principiilor sustenabilității ecologice și economice.

Conceptul de regenerare urbană este definit de Dalia Lichfield ca „o viziune și o acțiune com­prehensivă și integrată care, împreună, duc spre o rezolvare a problemelor urbane, urmărindu-se o îmbunătățire clară a condițiilor economice, fizice, sociale și de mediu, într-o zonă care constituie subiectul unei schimbări”⁴ (trad. de A. E. Lakatos). Conceptul este larg răspândit la nivel european și presupune o serie de operațiuni urbane, precum intervenții majore la scara orașului, relansare economică și socială. Regenerarea urbană este un domeniu al urbanismului operațional, caracterizată de acțiunea de reconstrucție a orașului pe propria-i structură și reciclarea resurselor sale construite, o metodă prin care creșterea și evoluția orașului sunt controlate. Proiectele de regenerare urbană vizează în mod special tratarea problemelor sociale, economice, urbanistice și arhitecturale ale zonelor degradate, prin crearea de noi oportunități economice și prin asigurarea unei eterogenități spațiale, funcționale și sociale.

Regenerarea urbană se bazează astăzi pe utilizarea clădirilor vechi și a cartierelor deja configu­rate și integrate în țesutul urban, acesta fiind un mod de a evita extinderea orașului prin constru­irea de noi clădiri pe zone verzi, încă neexploatate, în afara limitelor orașului. Din punct de vedere urban, reutilizarea structurilor existente contribuie la o creștere inteligentă a orașului, printr-o eficiență spațială sporită și prin responsabilitatea față de mediul (natural) înconjurător. Motivațiile acțiunilor de regenerare urbană sunt alimentate, printre altele, de nevoia de schimbare și reinte­grare în textura urbană funcțională a zonelor urbane degradate, ca urmare a unei lungi perioade de abandon sau a unei degradări severe a condițiilor de viață. De asemenea, se poate vorbi și de o regenerare prospectivă sau preventivă, în zonele în care țesătura socială și cea economică s-au deteriorat și, drept urmare, cea a fondului construit este, la rându-i, pe cale de a se degrada, intrând într-un declin cu influențe și asupra zonelor adiacente⁵ . Conversie poate fi văzută ca un motor al regenerării urbane, iar procesul de adaptare a structurilor existente este direct influențat de contextul urban în care este înscrisă clădirea supusă transformării.

Ce este contextul?

Contextul fizic-construit reprezintă o verigă de legătură între trecut, prezent și viitor, iar studi­erea și înțelegerea sa joacă un rol important în găsirea unei identități (urbane) autentice, fixate pe axa valorică temporală. Deoarece arhitectura este privită ca un act social și, în același timp, ca un act cultural, se poate spune că operele arhitecturale reflectă cultura, tradițiile și obiceiurile locului în care se află și ale societății care le-a creat. Clădirile ce au dăinuit în timp de-a lungul istoriei pot fi asemănate cu niște documente istorice, pentru că ele reprezintă o mărturie și o moștenire provenită din trecut. Contextul construit poate fi perceput ca un text scris, sau ca un organism viu, sau chiar ca o arhivă a memoriei și a istoriei. În urma încercării de a-l explica într-un mod cât mai cuprinzător, contextul reprezintă o con­junctură ce (im)pune anumite condiții, datorită influenței întregului asupra părților, dar și datorită semnificațiilor pe care părțile le dau întregului din care fac parte. Deci, contextul este un întreg definit de părțile din care se compune, iar fiecare element constitutiv al întregului reprezintă con­textul; în consecință, partea și întregul sunt în același timp context.

La Madrid, centrul cultural „CaixaForum”, deschis în anul 2008, este localizat pe un sit avantajos, într-un țesut urban central cu valoare istorică; centrul cultural se află față în față cu Muzeul Prado, în apropierea gării Atocha și a Muzeului Reina Sofia. Acest centru al artelor din capitala Spaniei a fost realizat în contextul unor spații și structuri urbane nespectaculoase, inclu­zând Stația Centrală de Energie Electrică și o stație de gaz. Structura de zidărie a fostei centrale electrice, clasată ca monument istoric, este o reminiscență din perioada timpurie a erei industriale în Madrid, în timp ce stația de gaz adiacentă era o structură pur funcțională care nu se încadra în acest peisaj urban. Proiectul arhitecților Herzog & de Meuron a propus demolarea stației de gaz în scopul creării unei mici piețe publice, între Paseo del Prado și noul „CaixaForum” din interiorul fostei centrale electrice.

Carcasa din cărămidă a centralei este singurul element care face parte din vechea structură industrială și care a fost păstrat, interiorul fiind demolat în întregime. Pentru a putea concepe și insera noile componente ale arhitecturii forumului, s-a apelat la o operație chirurgicală în vederea separării și îndepărtării bazei și a părților clădirii de care nu mai era nevoie. Din punctul de vedere al arhitecților, această operație a deschis o perspectivă spectaculoasă asupra spațiului interior și, în mod simultan, a rezolvat o parte din problemele ridicate de configurația sitului.

Îndepărtarea bazei clădirii a lăsat un spațiu deschis dar acoperit sub învelișul de cărămidă, care dă acum impresia că plutește deasupra nivelului străzii. Acest spațiu protejat de sub „CaixaForum”, care oferă umbră vizitatorilor ce vor să se întâlnească în aer liber, este în același timp spațiul de intrare în interiorul centrului cultural, fiind conectat cu piațeta din fața forumului, atât din punct de vedere vizual, cât și prin tratarea pavimentului ce se continuă din piață până sub clădire.

Separarea structurii de nivelul pământului a creat două lumi distincte: una sub și alta deasu­pra pământului. Lumea subterană, îngropată sub topografia pieței, pune la dispoziție spații pen­tru un teatru / auditorium, camere tehnice și parcare. Clădirea (nouă) multietajată de deasupra nivelului pământului găzduiește, în interiorul anvelopantei păstrate, holul de intrare și galeriile de artă, iar la ultimele două niveluri, ce au fost adăugate peste structura existentă, un restaurant și birouri administrative. Astfel, s-a creat un contrast la nivelul spațiilor interioare, între caracterul flexibil al galeriilor expoziționale și complexitatea spațială a ultimului nivel (adăugat) cu birourile și bar-restaurantul. Aspectul sculptural al siluetei forumului și, în mod special al adiției ultimelor două etaje, nu se dorește a fi doar un capriciu formal-arhitectural, ci un răspuns ce reflectă carac­terul peisajului urban format din acoperișurile clădirilor din apropiere.

Această dorință de integrare în contextul mai larg al clădirii intră oarecum în contrast cu fap­tul că interiorul fostei centrale a fost desființat în întregime și, prin aceasta, contextul imediat al memoriei spațiale a structurii a fost șters. În acest caz, nu se poate vorbi de o conversie în adevă­ratul sens al cuvântului, fiind vorba doar de o păstrare a unei imagini plate, în două dimensiuni, a fațadelor centralei, tridimensionalitatea istorică a spațiului fiind anihilată⁶ .

Cu toate acestea, exteriorul transmite ideea straturilor istorice ce se suprapun, marcând etapele de evoluție a clădirii. Aceste distincții sunt articulate pe fațadă prin păstrarea liniei acoperișului structurii istorice din cărămidă, peste care se suprapune un nou strat, îmbrăcat în panouri din metal oxidat, a cărui culoare intră în dialog cu cărămiziul fațadei existente. Partea nouă este constituită la rândul ei din două zone diferite, una formată din plăcile metalice pline și cealaltă, la partea superioară, tot din panouri metalice, dar care au microperforații, ce permit (in)filtrarea luminii solare în spațiile interioare.

În prezent, „CaixaForum” este un magnet care atrage iubitorii de artă din Madrid și din afara orașului, atracția fiind constituită atât din programul cultural al forumului, cât și din clădirea în sine.

Ce este conversia?

Clădirile au fost dintotdeauna supuse modificărilor pe parcursul duratei lor de viață, edificiile supraviețuind civilizațiilor care le-au construit, chiar dacă regimurile politice, condițiile economice sau cele spi­rituale s-au schimbat. Sau după spusele lui Sherban Cantacuzino: „Datorită faptului că structura lor tinde să trăiască mai mult decât funcțiunea, clădirile au fost tot timpul adaptate pentru noi utilizări, lucru ce a permis ca generații după generații să găsească sensul continuității și stabilității în mediul ambiant.”⁷ (trad. de A. E. Lakatoș)

Templele grecești și cele romane au fost transformate în biserici creștine, mănăstirile englezești în reședințe rurale de vacanță și palatele rusești în muzee. Mai recent, uzi­nele și gările din secolul al XIX-lea sunt transformate în echipamente culturale sau locuințe, din simplul motiv că acest tip de intervenție, conversia, este mai ieftină și mai puțin complicată decât a construi ceva de la zero. Refolosirea clădirilor existente este o chestiune de economie dar, în același timp, și o practică des întâlnită de-a lungul istoriei⁸ . Ulterior, clădirile emblematice ale secolului al XIX-lea, fabricile, uzinele, gările, au fost transformate și reutilizate, primind în interiorul lor funcțiuni noi.

Conversia este un demers integrator în vederea recuperării obiectelor și spațiilor urbane părăsite, ca premisă a perenității și identității urbane. Conversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare⁹ , adică o schimbare a conținutului¹⁰ (sau a funcțiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui traseu ce pleacă de la ceva – funcțiunea veche – către altceva – funcțiunea nouă. Înțelegerea conversiei ca un traseu ce trece dincolo de formă și face legătură între funcțiunea inițială a clădirii și cea nou atribuită, implică un parcurs ce presupune continuitate. În consecință, conversia înseamnă schimbare dar, în același timp, înseamnă și păstrare, evoluție și continuitate.

„Bâtiment des Forces Motrices” de la Geneva este un exemplu reușit de restaurare și reabilitare a unui spațiu industrial, ce păstrează și memoria primei sale funcțiuni. Pe parcursul istoriei, clădi­rea a cunoscut două inaugurări oficiale, prima în mai 1886, ca uzină, și a doua în septembrie 1997, ca sală de spectacole. Planul clădirii este în „L”, cu aripa cea mai lungă paralelă la cursul apei, iar arcele de la baza uzinei aduc aminte de structura podurilor. La interior, cele două aripi formează un spațiu imens, necompartimentat de niciun perete despărțitor, acoperișul fiind susținut de o șarpantă metalică¹¹ .

Impresionanta clădire a fost construită între anii 1883 și 1892, în mijlocul râului Rhone, de către inginerul și politicianul Theodore Turrettini. În septembrie 1882, Marele Consiliu al Republicii și can­tonul Geneva au subvenționat orașul Geneva pentru concesionarea forțelor motrice a Rhone-ului. Din acel moment, Theodore Turrettini a putut să își dezvolte proiectul de construcție a unei uzine care să funcționeze pentru a alimenta fântânile, casele și uzinele orașului, furnizând apa râului, prin intermediul unui sistem de pompare. Lucrările au început în noiembrie 1883, pentru a profita de acea perioadă a anului când apele râului sunt mai scăzute. Brațul Rhone-ului a fost drenat în două etape pentru a permite construcția clădirii și a sistemului hidraulic ce a făcut posibilă distribuția apei în cartierele orașului. Primele cinci grupuri de turbine sunt puse în mișcare în mai 1886, două dintre ele furnizând apă în oraș și celelalte trei în afara orașului, la o distanță de 10 kilometri. În anul 1892, aripa mare a clădirii este terminată, 18 grupuri de pompe și de turbine fiind în funcțiune din acel moment.

Când industria s-a deplasat la periferia orașului, clădirea forțelor motrice a râului Rhone este abandonată în anii 1960, fiind apoi clasată ca monument istoric în 1988, când încep să fie căutate variante pentru o nouă afectare funcțională cu vocație culturală. În anul 1994, pentru a putea restaura sistemele de mașini ale clădirii „Grand Theatre” din Place Neuve, direcția teatrului începe să caute un alt spațiu care să primească stagiunea 1997-1998. După mai multe discuții cu departamentul însărcinat cu administrarea uzinei de apă și prin generozitatea unui sponsor genevez s-a decis să se construiască în interiorul fostei clădiri a forțelor motrice o nouă sală de spectacole de 1000 de locuri, adaptată nevoilor teatrului. Această nouă sală trebuia să primească pentru un an toate spectacolele teatrului, ca apoi să fie folosită pentru diverse evenimente sau pentru prezentarea de spectacole de teatru sau muzică clasică.

Principiul de bază al intervenției, propus de către arhitectul Bernard Picenni, a fost unul simplu, ce a vizat crearea unui spațiu de primire în aripa mică a structurii și construirea, în sistemul cutie în cutie, a unei săli de spectacole în aripa mare. Sala de spectacole, denumită Sala Theodore Turrettini, este construită în întregime din lemn, din motive ce privesc lejeritatea structurii și acus­tica sălii, și include 801 locuri la parter și 144 la balcon. Pentru a suplini lipsa unui spațiu de dega­jare lateral, scena are o mare profunzime, iar planșeul fosei scenice este echipat cu un sistem de elevare care permite reglarea nivelului său în funcție de nevoile spectacolului. Sala separă clădirea în două spații bine definite, unul public, cu casă de bilete, foaier, vestiare, bar și sală de spectacol, și altul privat, cu birouri, culise, vestiare și spații tehnice.

Spațiul public al foaierului, un spațiu polivalent, permite organizarea de evenimente și recepții, în cadrul creat de volumul originar al clădirii, lăsat gol pentru a putea primi decoruri, expoziții și public, în funcție de evenimentele programate. Cu toate acestea, două pompe au fost conservate în acest loc (ele fiind restaurate și vopsite în culoarea albastră), ca mărturie a istoriei industriale a locului. Locul a primit astfel o nouă identitate și un nou nume, „bfm” – „Bâtiment des Forces Motrices” („Clădirea Forțelor Motrice”), însă fără a șterge de tot urmele vechilor sale identități și funcțiuni. Sub egida acestor trei litere, „Clădirea Forțelor Motrice” primește astăzi publicul pentru manifestări festive și diverse evenimente culturale, cea mai însemnată utilizare fiind cea de sală de concerte pentru muzică clasică¹² .

Conținut și semnificație

Prin traducere directă din limba engleză, termenul de conversie funcțională poate fi înlocuit cu cel de reutilizare adaptivă¹³ (adaptive reuse), adică o reutilizare a unei clădiri ce se adaptează pentru a corespunde cerințelor contemporane. De asemenea, echivalentul conversiei în limba engleză poate fi și termenul de re-architecture, folosit de Sherban Cantacuzino în cartea sa¹⁴ cu același nume. Acest tip de intervenție asupra unei structuri existente este definit ca un proces de transformare a structurii vechi cu scopul de a fi folosită într-un alt mod decât cel pentru care a fost destinată inițial.

Conversia înseamnă păstrarea existentului, schimbarea funcțiunii inițiale, dar și up-grade tehnologic și renovarea finisajelor inițiale. Atunci când funcțiunea inițială nu mai este utilă, conversia presupune schimbarea întrebuințării acesteia, dar caracterul arhitectural al clădirii se păstrează. Reutilizarea structurilor existente înseamnă o creștere inteligentă a orașului, prin eficiență spațială sporită și responsabilitatea față de mediu.

În mod pragmatic, conversia înseamnă reutilizarea unei clădiri existente, ce se adaptează a corespunde cerințelor contemporane, în cadrul contextul (urban) din care face parte. Din punct de vedere idealist, clădirile vechi înmagazinează în zidurile lor o dublă valoare: cea afectivă și cea documentară, dând mărturie despre ideologiile, trăirile și gândirea celor care le-au construit. Ambele abordări sunt de luat în calcul atunci când se pune problema transformării unei clădiri existente.

Recuperarea clădirilor existente înseamnă regăsirea memoriei și caracterului specific al locului, gestul căpătând valențe culturale datorită impactului produs și indus asupra vieții sociale și culturale a orașului. Conversia înseamnă salvarea și reintegrarea fondului construit existent în circuitul funcțional și cultural al orașelor, în vederea recuperării și păstrării valorilor istoriei. Provocarea pentru arheologia și administrarea patrimoniului arhitectural este aceea de a vedea cum se pot păstra suficiente dovezi materiale ale epocilor anterioare, pentru a asigura faptul că generațiile următoare vor putea vedea, aprecia, înțelege și forma o viziune corectă asupra istoriei, și prin formele sale materializate.