O casă pentru o persoană. Loc / Context / Emergență / Caracter

Ultimul exercițiu din seria temelor de proiectare pentru anul I are ca obiectiv explorarea modului în care spațiul determină într-un anumit mod ocuparea, locuirea lui și cum, reciproc, o anumită locuire se naște într-un spațiu cu un caracter anume. Rezultatul final urmează a fi conturarea unei structuri minimale de locuire, o casă pentru o singură persoană. Aceasta are la bază o anumită configurație spațial-structurală dată. În acest sens, obiectul apare mai puțin din considerente de ordin funcțional ci, mai degrabă, printr-o înțelegere potrivită a unui tip spațial care, mai departe, devine posibil într-un loc/context – care îl împlinește și îl confirmă¹ .

În cadrul atelierului² ne dorim să parcurgem tema într-o suită care pleacă de la imaginarea unui loc care determină, la rândul său, o atitudine pentru care o anume tipologie spațială și un anume material devin posibile și care, mai departe, influențează direct apariția unui obiect arhitectural.

Posibilitatea imaginării unui loc anume, definirea acestuia în detaliu și la o scară suficient de mare încât să poată produce în mod direct un efect pentru apariția obiectului ni se pare cea mai fertilă, în egală măsură și cea mai dificilă misiune. Metoda de lucru pe care o propunem în sine nu ne aparține, ea pleacă de la o serie de teme, pe care le-am urmărit îndeaproape ca proces didactic, propuse în două studiouri pe care le considerăm definitorii pentru drumul pe care noi înșine îl căutăm în practica pedagogică³ .

Am considerat o primă temă de reflecție textul de început al eseului The Feeling of Things, în care Adam Caruso afirmă:

„Ne interesează infinita bogăție și ambiguitate a realității concrete. Arhitectura pare să fie din ce în ce mai preocupată de inventarea unor noi sisteme de noțiuni abstracte și complexitate. Acest tip de complexitate este sărăcăcios în comparație cu ceea ce reprezintă complexitatea lumii care ne înconjoară, și ratează oportunitatea de a interacționa cu rețeau intensă a emoțiilor și așteptărilor, a sensului care stă la baza realității.

Suntem interesați de modul în care lumea din jurul nostru poate fi descrisă din perspectiva convențiilor și a fenomenelor fizice. Tipologiile oferă imagini familiare care pot provoca anumite răspunsuri emoționale colective. Mai mult, din punct de vedere topologic, ansamblul materialelor produce un tip de atmosferă care poate provoca o reacție aproape fiziologică.

Cele mai multe lucruri putând fi descrise în ambele moduri, în lucrările noastre ne aflăm într-o mișcare constantă de la unul la celălalt, pentru a înțelege și contextul în care lucrăm și despre ce anume este vorba în proiectul nostru.”⁴ (Trad. de R. Negru)

Un teritoriu specific este definit de caracteristici specifice, care sunt posibile și proprii doar acestui loc determinat: condiții naturale, elemente de peisaj, de climat, topografie, materialitate, etc. Toate acestea fac posibile apariția unui obiect construit care poate exista în acest loc specific doar în relație directă cu toate aceste determinări.

Peisajul, locul privit în ansamblul său și la o scară cuprinzătoare, dincolo de caracteristicile specifice, conturează o atmosferă particulară care, la rândul ei, induce o anume prezență și o configurație posibilă pentru obiectul arhitectural. În egală măsură, o atitudine posibilă doar în legătură cu acest loc specific.

Considerăm așadar, că imaginarea în detaliu a unui loc posibil, este esențială pentru determinarea atitudinii și configurației tipologice a obiectului care urmează să apară. În acest sens, propunem un prim exercițiu studenților. Pornind de la o imagine pe care fiecare urmează să o aleagă⁵ , aceștia vor trebui să deseneze, în amănunt, în plan și vedere, un loc care să facă posibilă apariția obiectului și pe care să îl condiționeze cu ajutorul topografiei și elementelor de peisaj constitutive ale acestui loc imaginat.

O continuare firească a studiului propune identificarea unei atitudini specifice față de locul astfel imaginat. În acest caz, atitudinea este definită de o tipologie spațială adecvată locului. Tema cadru propune pentru discuție câteva astfel de posibilități spațiale: casă turn, casă lungă, casă cu grădină, casă cu curte interioară, casă ascunsă, casă cu ziduri groase, casă cu stâlpi, casă în trepte. Fiecare loc face, în funcție de elementele sale determinante, posibilă apariția firească a unui obiect care poate fi încadrat în aceste câteva tipologii de conformare spațială.

Parcursul anului I stă sub semnul lucrului cu modelul, cu referința semnificativă. Ne propunem, în acest spirit, o analiză comparativă a unei serii de modele⁶ aparținând fiecărui tip spațial enunțat. Prin intermediul desenului de observație vom analiza, în paralel, planuri, secțiuni, fațade, elemente de detaliu. Scopul exercițiului este acela de a identifica și cristaliza elemente și instrumente specifice de lucru pentru fiecare astfel de tip spațial.

Am lăsat, pentru final, discuția asupra chestiunii locuirii minimale. Vorbim despre o situație particulară, o ipostază aproape extremă, redusă la câteva nevoi esențiale, exprimate într-o economie de spațiu și de mijloace: condiția locuirii izolate, o casă pentru o persoană. Așa cum afirmam la început, miza finală a proiectului nu o constituie în principal chestiunea rezolvării strict funcționale a unui astfel de obiect ci, mai degrabă, condiția apariției unui obiect de arhitectură, într-un loc specific, de care este strict legat. Chestiunea funcțională întregește aici un scenariu posibil de apariție a unui astfel de obiect și, prin cerințele minime legate de aspectele funcționale, reglează scara acestui obiect.

Ilustrăm deci această condiție cu două situații pe care le considerăm, în egală măsură, potrivite pentru rezultatul final al proiectului. Ambele rezumă scenariul desfășurării exercițiului propus și sunt definitorii pentru condiția locuirii reținute, retrase, minimale.

În anul 1914, filosoful Ludwig Wittgenstein (1889-1951) a construit o cabană, în Norvegia rurală, la Skjolden. Pentru scurte perioade, a trăit și a lucrat acolo de-a lungul vieții.

De dimensiuni modeste, această mică locuință era compusă din trei camere: o sufragerie modestă, o bucătărie și un dormitor. De asemenea, exista și o mansardă mică, cu balcon. Când Wittgenstein a petrecut mai bine de nouă luni acolo, între 1936-1937, lucrând la ceea ce avea să devină a doua sa operă importantă, Investigații filozofice, sătenii îl puteau vedea adesea, în depărtare, plimbându-se înainte și înapoi, gândindu-se la revizuirea completă a teoriilor sale despre natura logicii și limbajului. Cabana a dispărut la jumătatea anilor ‘50 însă a fost reconstituită, după imagini, în 2019 de un grup de admiratori ai scriitorului și poate fi vizitată în prezent.

În 1977, Constantin Noica se mută într-un domiciliu forțat, la Păltiniș, stațiune de munte aflată la 30 km de Sibiu și la o altitudine de 1.200 m. Istoria locului începe în anii ’20, când sașii din zonă au construit acolo câteva zeci de cabane modeste, risipite în pădure. Confiscate de regimul comunist după 1950, acestea au fost transformate în vile de categoria a III-a și au intrat în patrimoniul Oficiului Județean de Turism. Noica locuiește la Păltiniș timp de zece ani (1977-1987) în două cabane diferite, ocupând de fiecare dată câte o cămăruță de maxim zece metri pătrați. Ambele camere erau extrem de precare, iar condițiile de locuire erau de-a dreptul mizere (încălzirea camerelor se făcea cu lemne, niciodată de-ajuns, iar în singura baie care exista pentru patru camere călcai în permanență un strat de rumeguș umed)⁷ .

În chip de concluzii am ales să facem o scurtă prezentare a rezultatelor studiului desfășurat în urma scenariului descris, în atelier, pe parcursul a opt săptămâni, în semestrul al doilea. Am apreciat capacitatea imaginativă și expresivitatea desenului care ilustrează caracteristicile locului. Pe un format 50 x 70 cm, in tehnică monocromă, fiecare student a reconstituit, la o scară extinsă posibilul loc surprins în ipostaza fotografică aleasă drept referință.

Urmărind scenariul propus, alegerea unei tipologii potrivite locului, a rezultat din confruntarea desenului de observație și evidențierea condiționărilor acestui tip de peisaj imaginat. În această situație particulară, studentul își propune o intervenție îngropată, o casă ascunsă, determinată de rigurozitatea tăieturilor geometrice precise dictate de preexistența carierei de piatră pe care o sugerează desenul inițial. Planul face legătura între două platouri accesibile, situate pe părți diametral opuse ale carierei de piatră.

Condiționarea fizică a locului se regăsește ilustrată sugestiv și de secțiunile obiectului imaginat. Se decupează în masivul existent, în secvențe și straturi succesive care marchează parcursul între spațiile majore ale casei. Ierarhia spațială a secvențelor este ilustrată atât în plan cât și în conformarea volumetrică a interiorului.

Criteriile de evaluare ale proiectului sunt ierarhizate după cum urmează:

PRINCIPAL:

• 1. Adecvarea (și abilitatea) folosirii materialului și structurii în raport cu spațiul propus;
• 2. Nivelul de înțelegere a relațiilor stabilite între intenția spațială și sistemul constructiv;
• 3. Capacitatea corelării corecte, prin intermediul desenului, între diferite tipuri de reprezentare: plan, secțiune, elevație, axonometrie, desen la mâna liberă;
• 5. Capacitatea formulării unui parcurs coerent: intenție spațială – propunere – redactare;
• 6. Frumusețea și claritatea spațiului propus; bună proporție, simplitate, eleganță.

SECUNDAR:

• 7. Calitatea, expresivitatea, corectitudinea și claritatea reprezentării, în acord cu intenția spațial-arhitecturală;
• 8. Corectitudinea reprezentării elementelor secționate (orizontal și vertical), în concordanță cu geometria clădirii și alcătuirea structurală și constructivă propusă;
• 9. Capacitatea operării cu elementele de bază ale producerii spațiului (pereți, stâlpi, coloane, planșee, bolți etc., precum și goluri, lumină, proporții), în propunerea coerentă a unor spații;