Despre regenerare urbană și conversie funcțională în București. Trei proiecte

Context

În România, în urma investițiilor ample în domeniul construcțiilor și a dezvoltării haotice a pieței imobiliare post-revoluționară, majoritatea orașelor mari se confruntă cu dificultăți la nivelul fondului construit. Una dintre urmările ideologiei de tip tabula rasa provenită din perioada comunistă, ce promova ideea că ceea ce este vechi trebuie să dispară, orașele reconstruindu-se de la zero, urmărea printre altele ștergerea memoriei colective și a identității, prin ruperea legăturilor cu trecutul. Din păcate, această mentalitate persistă încă și în gândirea contemporană, animată de data aceasta de alte intenții decât cele ideologice, de cele mai multe ori de natură economică speculativă și oportunistă.

O disfuncție importantă la nivelul orașelor este reprezentată de clădirile dezafectate inserate în cartiere de locuit sau aflate în apropierea centrelor orașelor. Astfel, problema marilor suprafețe de teren nefolosite dar care mai păstrează încă amintirea trecutului lor relativ recent, cere o rezolvare. Aceste spații constituie niște locuri ale uitării, ocolite și ignorate, dispărute de pe harta activităților zilnice, niște obiecte străine în țesutul urban, a căror recuperare și reintegrare în viața comunității ar putea avea efecte benefice asupra contextului din care fac parte. Aceste operațiuni de arhitectură și urbanism pot să fie factori importanți care să contribuie la regenerarea orașului și la îmbogățirea, sau în unele cazuri, la apariția, traseelor culturale. Pe acest fond, este de dorit întoarcerea către patrimoniul construit, salvarea și reintegrarea acestuia în circuitul funcțional și cultural al orașelor, în vederea recuperării și păstrării valorilor istoriei.

Orașul București se confruntă și el cu dificultăți la nivelul fondului construit, problemele generate de noile intervenții urbane fiind completate de disfuncțiile majore apărute în urma proceselor de transformare cu caracter radical, suferite de țesutul urban în perioada anterioară anului 1990. Efectele suprapuse ale acestor intervenții și transformări au condus la apariția unui mediu construit caracterizat de contraste, aflat între strălucirea arhitecturii contemporane, tristețea cartierelor din epoca comunistă, amestecul arhitecturii tradițional-ecletic-moderniste și, nu în ultimul rând, zonele marginale (sau marginalizate). A vorbi despre actuala viață urbană a Bucureștiului presupune a vorbi în același timp despre context și continuitate, comunism și ruptură, democrație și anarhie.

Conținut

Bucureștiul este un oraș care dintotdeauna a lăsat impresia că este neterminat: un amalgam de construcții și stiluri, o suprapunere stratificată de modernism și eclectism, amestecată cu fragmente ale arhitecturii bizantine și otomane, cu bucăți de țesut tradițional vechi, tăiate brutal de intervențiile din perioada comunistă, dar și de cele mai recente. Perioada comunistă a marcat și a influențat evoluția orașului, într-un mod (aproape) ireversibil, care i-a schimbat în mod tragic traiectoria și destinul. Socialismul și comunismul progresist au transformat treptat, în mai multe etape, imaginea orașului, continuitatea țesutului urban tradițional fiind afectată în mod dramatic de intervențiile și transformările urbane radicale.

După 1990, deciziile de ordin politic și economic, precum și orientarea investitorilor către zone cu un grad ridicat de profitabilitate, au făcut ca zonele dezafectate din diverse cartiere ale orașului București, provenind fie din perioada comunistă, fie anterior anilor 1950, să intre în declin, clădirile părăsite și spațiile aferente lor ajungând astfel într-un grad avansat de degradare. Situate în apropierea centrelor orașelor, ariile urbane destructurate reprezintă procente importante din suprafața orașului, fiind văzute ca o imensă rezervă urbanistică în așteptare de destinații. Din păcate, de cele mai multe ori investițiile imobiliare sunt interesate doar de terenul pe care se află ansamblurile părăsite, acestea prezentând avantaje din punct de vedere al amplasării, nu și de o eventuală investiție în reabilitarea lor.

În acest context, Atelierul 48 din cadrul Facultății de Arhitectură, și-a propus în ultimii doi ani să exploreze o zonă ce se desfășoară de-a lungul cheiului Dâmboviței, pe segmentul dintre Opera Națională și Grozăvești. Este vorba despre 3 situri dezafectate sau care și-au pierdut rostul și funcțiunea inițială: Casa Radio, turnurile de răcire ale Centralei Electrice de Termoficare Grozăvești și Fosta Manutanță Centrală a Armatei.

Conversie

Ce se întâmplă când funcțiunea originară a unei clădiri nu mai satisface nevoile actuale? Prin ce tip de activități se pot reactiva structurile existente părăsite? Cum se poate interveni în vederea reintroducerii spațiilor dezafectate în circuitul cotidian? Ce implicații (sociale, culturale, economice) poate avea la nivelul orașului conversia și regenerarea arealelor urbane degradate?

Prin răspunsul la aceste întrebări proiectele elaborate în cadrul atelierului au căutat să demonstreze însușirea unei maniere integrate de abordare a proiectului, între conceptul general, caracterul locului, strategia urbanistică și sustenabilitatea intervenției arhitecturale. De asemenea, s-a căutat ca demersul arhitectural propus să înțeleagă și să interpreteze datele locului și a dinamicii acestuia în timp și să formuleze un răspuns care se așază într-o continuare firească a spiritului locului.

Atelierul și-a propus să analizeze calitățile siturilor studiate și potențialul lor de transformare, cu scopul evidențierii unor fundamente socio-economice pentru conservarea, conversia și (re)valorificarea acestor structuri. Privind reabilitarea și reciclarea fondului construit existent ca un motor / instrument de regenerare urbană, proiectele au urmărit impactul conversiilor funcționale asupra vieții sociale, economice și culturale a orașului.

Continuitate

Clădirile reprezintă o realitate a activității umane, un reper fizic și temporal, ce ajută la conștientizarea trecutului unei comunități sau a unei societăți. Siturile dezafectate din centrul orașului, aflate într-o stare mai mult sau mai puțin avansată de degradare, ocupă un loc aparte printre formele clasice ale ruinei contemporane, memoria orașului fiind marcată de prezența acestor structuri care au crescut odată cu el. Absența activităților din interiorul acestor construcții părăsite creează niște goluri citadine și cotidiene, măcinate de mecanismul timpului și expuse pericolului uitării (colective).

Conversia clădirilor existente este considerată o componentă implicită a revitalizării urbane, datorită amplasării acestor situri în zonele centrale ale orașelor. În cele mai multe cazuri, spațiile dezafectate (ce nu au fost încă demolate) au rămas niște carcase părăsite și golite de sens și conținut. Valoarea fondului construit existent este dată atât de totalitatea amintirilor ce le trezesc, prin rememorarea poveștii de viață a omului de rând și prin re-găsirea caracterului specific al locului, cât și prin potențialul acestora de a contribui la reconstrucția orașului în orașul însuși. Revalorificarea construcțiilor existente contribuie în mod esențial la o dezvoltare sustenabilă a orașului, prin recuperarea și reabilitarea țesutului urban degradat, în favoarea spațiilor verzi (încă) neexploatate.

Casa Radio: un muzeu, o ruină, un centru cultural

În perioada comunistă distrugerea continuității temporale și spațiale a orașului a fost dublată de distrugerea valorilor arhitecturale și, împreună cu ele, o anumită atmosferă pitorească, specifică Bucureștiului. Mari bulevarde socialiste au fost deschise, tăind prin zonele cu un țesut urban specific, creând astfel un urbanism scenografic. Fragmentele de țesut vechi care au supraviețuit demolărilor, au rămas prinse în spatele cortinei de blocuri care bordează noile bulevarde.

Aceasta a fost perioada în care structura orașului a suferit o serie de intervenții brutale și a primit în schimb niște edificii noi, colosale, ieșite din scara locului, și care au rămas multă vreme ca niște ruine, nedorite, în inima orașului. Acesta este și cazul construcției neterminate a „Casei Radio”.

În anul 1986, pe locul unui fost hipodrom, a început construcția clădirii ce astăzi este cunoscută sub numele de „Casa Radio”, ce ar fi urmat să găzduiască „Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România”. La data de 23 august 1989, cu ocazia Zilei Naționale, deși nu era terminată decât fațada, clădirea a fost inaugurată în prezența lui Nicolae Ceaușescu, prin fața tribunei oficiale defilând armata, pionierii și sportivi celebri din vremea respectivă. Revoluția din 1989 a întrerupt lucrările, iar construcția a rămas neterminată.

În anul 1992, printr-o hotărâre de guvern, construcția a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii, în administrarea Radioteleviziunii Române, în scopul adaptării structurii existente și a transformării sale într-un sediu nou pentru Radiodifuziune, așa-numita „Casa Radio”. Dar, și de data aceasta, deși proiectul a fost adaptat noii funcțiuni, el nu a ajuns în faza de execuție, iar construcția a rămas în stadiul în care se afla.

Pentru această structură, care ocupă o suprafață mare, consumând prin neutilizare o resursă importantă de teren în centrul orașului, provocarea atelierului a fost aceea de a o transforma, redând-o astfel orașului. Deși tentația investitorilor este de a construi acolo spații comerciale și destinate afacerilor, s-a pornit de la premisa că Bucureștiul are o mare nevoie de spații destinate culturii. În afară de acest lucru, excesul de mall-uri și birouri cu care se confruntă Bucureștiul dar și societatea românească în ansamblul ei, necesită o contrabalansare a preocupărilor excesiv axate de comerț, consum(erism), materialism și câștig financiar, cu o atenție sporită acordată culturii, văzută și înțeleasă ca un act normativ cu capacitatea de a modela mentalități și de a genera noi ideologii.

În consecință, s-a urmărit ca spațiile propuse și activitățile aferente acestora să ofere o alternativă la shopping-ul deja consacrat, oferind societății un loc de unde să cumpere înțelepciunea de a duce o viață cât se poate de echilibrată, iar acest lucru să se întâmple prin expunerea publicului vizitator la o serie de stimuli culturali, care să trezească interesul pentru preocupări intelectuale. Arta plastică, cartea, cititul, filmul (cult), muzica, informarea și formarea gândirii critice, și în general consumul de cultură sub toate formele ei, vor anima activitatea viitorului centru cultural, transformând zona din care face parte într-un pol cultural al orașului. De aceea, funcțiunile viitorului centru cultural vor cuprinde săli de expoziție, muzee, biblioteci, săli de concerte, conferințe și alte evenimente, librării, magazine axate pe produse culturale, restaurante și cafenele.

Astfel, prima partea a proiectului a abordat problematica din punct de vedere urbanistic, axându-se pe dezvoltarea unui scenariu de intervenție la nivel urbanistic, propunând o viziune de dezvoltare a zonei, materializată printr-un masterplan. În a doua parte a proiectului, după ce noul context urban al Casei Radio a fost definit prin masterplan, studiul a continuat și s-a axat pe conversia și extinderea structurii existente, prin amenajarea noilor funcțiuni și a spațiilor publice exterioare aferente acestora.

Regenerare urbană CET Grozăvești: conversia turnurilor de răcire

Majoritatea clădirilor industriale ce provin din secolul al XIX-lea, respectiv din prima jumă­tate a secolului al XX-lea, sunt înglobate acum de orașele aflate în continuă extindere, acestea ajungând de multe ori să fie amplasate în imediata vecinătate a centrelor urbane. Ele dispun de suprafețe extinse și de spații interioare vaste, ceea ce face din ele spații ce pot găzdui în interiorul lor o paletă foarte largă de funcțiuni. Astfel, caracteristicile con­structive și poziția în cadrul orașului fac ca arealele industriale urbane să fie importante în cadrul strategiilor de revitalizare urbană.

La începutul secolului al XX-lea, uzina electrică Grozăvești era amplasată la marginea orașului, dar astăzi ea este situată în apropierea zonei centrale a Bucureștiului. Evoluția suprafeței de teren ocupată de uzină este semnificativă, în anul 1912 fiind de 425 mp, în 1937 de 35.000 mp, ajungând ca, în anul 2002, să ocupe o suprafață totală 70.000 mp. O evoluție evidentă o reprezintă și rolul jucat de această uzină în cadrul dezvoltării orașului. Astfel, în anul 1902 uzina producea energia electrică necesară alimentării pompelor de apă de la Bragadiru, iar cu timpul uzina a ajuns să producă energie electrică și termică atât pentru consumul urban, cât și pentru zonele industriale din nordul și vestul capitalei, sub formă de apă fierbinte.

Istoria uzinei cuprinde o serie de etape de dezvoltare, transformare și modernizare. În 24 iulie 1889, Societatea Română de Construcțiuni și Lucrări Publice depune garanția definitivă pentru construirea Uzinei Hidroelectrice Grozăvești. Uzina producea nu numai energia electrică pentru iluminatul stradal, dar și pentru linia veche de tramvai Cotroceni-Obor, prima linie de tramvai electric din București (1894) și a doua linie de tramvai electric din Europa, după Berlin. Din acte, această uzină este prima uzină hidraulică de distribuție publică atestată documentar în România.

În perioada 1910-1912, a fost construită centrala termoelectrică pe amplasamentul în care se regăsește și astăzi și era cea mai mare centrală termoelectrică din țară. De-a lungul timpului, puterea mașinilor instalate în centrală crescând necontenit, apa Dâmboviței nu mai era suficientă pentru răcirea condensatoarelor. Pentru a remedia acest neajuns s-a trecut la realizarea schemei de răcire a instalațiilor de producție, în circuit închis. Astfel, au fost construite în anii 1927 și 1929 primele două turnuri de răcire realizate din lemn. În anul 1939, cele 2 turnuri din lemn au fost înlocuite cu un turn de răcire realizat din beton. Construit sub conducerea lui H. Iasz, acesta a fost primul turn de răcire hiperboloidal din țară, realizat din beton armat, având 5.000 mc/h, 48 m înălțime, cu un diametru la bază de 34,3 m, fiind printre primele din Europa, la acea dată. Ulterior, au mai fost realizate încă trei astfel de turnuri de răcire, având aceeași dimensiune și structură¹ .

În prezent, două din cele patru turnuri de răcire mai sunt în funcțiune, iar în viitorul apropiat se preconizează ca și acestea să fie dezafectate. Obiectul acestui studiu l-a constituit formularea unei strategii de regenerare urbană a incintei industriale și conversia celor 4 turnuri de răcire. Proiectul și-a propus să găsească o soluție viabilă pentru punerea în valoare a acestei componente a ansamblului industrial, în cadrul unei intervenții care să permită conversia și extensia turnurilor cu funcțiuni care să asigure sustenabilitatea economică a ansamblului, și să o redea circuitului și locuitorilor orașului.

Proiectele studenților au imaginat diverse funcțiuni și tipuri de amenajări ale turnurilor de răcire și ale incintei din care fac parte, de la spații culturale și educaționale, până la facilități sportive și de agrement. Cele 4 turnuri au primit o nouă viață, găzduind în interiorul lor un mix de funcțiuni complementare, și facilitând noi legături cu zonele adiacente, cheiul Dâmboviței, respectiv Gradina Botanică.

Regenerare urbană și conversie funcțională: Fosta Manutanță Centrală a Armatei

Construcția ansamblului Manutanței Centrale a Armatei de pe Calea Plevnei, a început în anii 1877-1878, cunoscând de atunci o dezvoltare permanentă, inclusiv în perioada comunistă, când a funcționat ca fabrică de panificație (Întreprinderea de Panificație „23 August”). Începând cu anii 2000, treptat, producția și-a încheiat activitatea, iar clădirile au rămas fie fără utilizare, fie au fost utilizate precum birouri sau depozitare.

Inițial, clădirile au fost de necesitate militară, contribuind toate la producția de pâine pentru consumul militarilor, fie pe timp de pace sau război. Astfel, silozurile, sala mașinilor (ulterior centrală termică), depozitul de pesmeți, moara, cazarma, au funcționat toate ca un ansamblu controlat de armată. Elementul cel mai valoros al ansamblului îl constituie silozul vechi de grâu, realizat în 1886 din cărămidă aparentă, iar o altă componentă valoroasă este silozul de făină, realizat în 1883. O altă construcție valoroasă este moara veche, cu o structură pe cadre din beton armat în sistem specific primilor ani de utilizare a acestui sistem constructiv² .

În anul universitar 2021-2022, toate proiectele Atelierului 48 s-au desfășurat pe acest sit de dimensiuni extinse cu mare valoare istorică și a fost suportul tuturor proiectelor abordate, de la intervenții arhitecturale noi, până la conversii și extinderi de structuri existente.

Preocuparea principală a studiilor a fost contextul istoric, văzut ca o verigă de legătură între trecut, prezent și viitor, studierea și înțelegerea sa jucând un rol important în găsirea unei identități actuale autentice, fixate pe axa valorică temporală. Contextul poate fi definit ca „parte a unui text în care se găsește un cuvânt sau o frază, care determină semnificația sau valorile acestora”; pornind de la această definiție, proiectele atelierului au căutat să intre într-un dialog plin de semnificații între vechi și nou, între existent și noile propuneri.

Conversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare, ca o schim­bare a conținutului (sau a funcțiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui traseu care pleacă de la ceva – funcțiunea veche, către altceva – funcțiunea nouă. Înțelegerea conversiei ca un traseu ce trece dincolo de formă și face legătură între funcțiunea inițială a clădirii și cea nou atribuită implică un parcurs ce presupune continuitate. În consecință, conversia înseamnă schimbare dar, în același timp, înseamnă și păstrare, evoluție și continuitate.

În mod pragmatic, conversia înseamnă o reutilizare a unei clădiri care se adaptează pen­tru a corespunde cerințelor contemporane, în contextul (urban) din care face parte. Reabilitarea / reciclarea fondului construit existent reprezintă un demers firesc, construit în jurul considerentelor de memorie, identitate și istorie, dar și de economie și ecologie. Atunci când funcțiunea inițială a unei clădiri nu mai este utilă, așa cum se întâmplă cu clădirile provenind din timpul erei industriale, apare oportunitatea de a-i schimba întrebuințarea, caracterul arhitectural al clădirii păstrându-se.

Acest proces de reutilizare a vechilor structuri înseamnă recuperarea și transformarea arealelor industriale dezafectate („brownfields”) și presupune, de asemenea, reabilitarea lor din punct de vedere structural, funcțional și estetic, dar și o reabilitare din punct de vedere cultural și social.

Ansamblul manutanței fiind amplasat pe un teren cu suprafață mare, implică intervenții majore de reabilitare, nu numai pentru clădiri, ci și pentru întreg arealul urban din care acestea fac parte. De aceea, un aspect cheie pentru reabilitarea ansamblului îl reprezintă relația dintre conservarea clădirilor și revitalizarea zonei urbane destructurate, dar asupra căreia are un mare impact, deoarece conversia unei clădiri influențează și țesutul urban adiacent, venind în ajutorul regenerării urbane.

Obiectul studiului l-a constituit dezvoltarea unei strategii de regenerare urbană a incintei industriale și conversia clădirilor existente. Proiectul și-a propus să găsească o soluție viabilă pentru punerea în valoare a componentelor a ansamblului industrial, în cadrul unei intervenții care să permită conversia și extinderea structurilor valoroase, care să asigure sustenabilitatea economică a ansamblului, și să îl redea circuitului și locuitorilor orașului. Funcțiunile alese sunt în directă legătură cu masterplan-ul ce a fost elaborat, pentru a defini strategia și viziunea de dezvoltare a ansamblului. Noile funcțiuni găzduite de vechile structuri cuprind programe culturale, de tip spații expoziționale, spații multifuncționale și alte dotări conexe, sau programe educaționale, de tip spații educative alternative, spații de studiu, dar și spații de cazare pentru studenți.