Locuire colectivă în București. Coexistență și deveniri ale locului

Locuirea împreună – ce reușește să nască o conștiință comună, punct de plecare pentru o comunitate – implică responsabilizarea arhitectului, dincolo de rolul tehnic, de a citi contextul, spațiul construit împreună cu negativul său și de a ghida prin intervenția nouă, printr-o ajustare neforțată, schimbarea firească a locului în mai bine.

Un spațiu-tampon, între fragmente urbane cu origini și naturi diferite, a fost ocazia unui exercițiu de înțelegere a nevoii de a gândi obiectul de arhitectură dincolo de formă și autoreferențialitate, în efortul de mediere între cele două lumi, în raport cu un spațiu ambiguu, incomplet descifrat, dar cu dimensiune socială semnificativă.

Element mediator între o zonă de locuire de tip aproape rural – sumă de individualități private, în care spațiul curții, al străzii și gardul sunt deopotrivă însușite și adaptate modului de viață a fiecărei familii – și una de locuire colectivă de scară amplă, impersonală, trasată fără legătură directă cu nevoile utilizatorilor, arhitectura nou propusă nu poate fi decât una deschisă, relațională și permeabilă, preluând rolul activ de catalizator pentru dialog.

Dincolo de formă, modelată în direct raport cu tensiunea dintre cele două părți din oraș, făcând legătura între curțile – teritorii private ale familiei – și experiențe subiective ale grupului social restrâns aferent – și blocurile, deseori cumul de capsule ale unor intimități individuale, lipsite de spații comunitare, complementare locuirii, noua intervenție își poate aduce aportul la viața urbană, la nivel “micro”, prin modul în care va reuși să constituie o experiență colectivă, folosind spațiile comune și spațiul exterior ca interstițiu social.

În cazul exercițiului propus prin tema de proiect un prim gest pe care, prin cercetare teoretică, si dintr-o perspectiva panoptică, obiectivă, la nivel de analiză planimetrică urbană, dar și prin parcurgerea spațiului și înțelegerea lui prin prisma sensibilității individuale, atât colectivul de îndrumare, cât și marea parte a studenților grupei l-au înțeles ca firesc, a fost acela de a facilita dialogul între cele două tipuri de locuire existente care, deși diferite, se adresau unor grupuri sociale similare.

Mergând mai departe: acolo, spațiu al incertitudinii și incoerenței, între „case” și „blocuri”, intuim că un gest „mare” nu își are locul și, mai mult decât atât, că destinul proiectului propus nu poate fi, mai ales în acest context, cel al elementului singular și static, ci mai degrabă trebuie să își asume condiția de impuritate și viitoare alterare – înțeleasă ca evoluție graduală, prin însușire, a spațiului construit.

Se poate porni de la a interoga accepțiuni comune asupra noțiunii de spațiu – ca produs al inter-relaționării, constituit prin interacțiune, de la mare la mic sau ca sferă a existenței multiplicității și invers, în sensul pluralității contemporane: multiplicitatea și spațiul fiindu-și constitutive reciproc sau ideea ca spațiul este mereu „în construcție”, așa cum afirma Doreen Massey:

„Spațiul este în egală măsura o provocare ca și timpul. Nici spațiul nici locul nu pot oferi un refugiu față de lumea înconjurătoare. Dacă timpul ne pune față în față cu oportunități ale schimbării și (cum ar spune unii) cu teroarea sfârșitului, atunci spațiul ne confruntă cu socialul în cea mai largă accepțiune; provocarea inter-relaționării noastre constitutive – și în consecință implicarea noastră colectivă în urmările acestei inter-relaționări; contemporaneitatea radicală a multiplicității continue a altora, umani sau non-umani; și constantul, mereu-unicul proiect al experienței, utilizării prin care se configurează sociabilitatea.”¹ (Trad. de M. Cârstoiu)

Îmbrățișând, astfel, alterarea ca urmare a experienței spațiului practicat și acceptând-o ca o normalitate în viitorul spațiului urban propus, ne asumăm pluralismul dimensiunilor lui materiale / sociale / psihologice și implicații precum mutațiile „biologice”, sedimentarea, hibridizarea – urme ale „vieții” și relaționării cu mediul și utilizatorii lui.

Obiecte de arhitectură impecabile și complet definite vor fi, probabil „închise” în fața neprevăzutului, în absența „posibilităților de intervenție și apropriere”, ce caracterizau acele „loose spaces” descrise de Karen Franck și Quentin Stevens² , astfel inadaptabile într-un mediu eterogen. Răspunzând, poate, nevoilor de moment ale utilizatorului, în măsura în care acestea sunt corect înțelese de către proiectant, spații perfect compuse din punct de vedere formal, însă fără laxitate pentru exprimarea dimensiunii sociale nu iau în considerare impactul variatelor tensiuni și dinamici, alterării ulterioare. Radicalitatea arhitecturală, în cazul studiat într-un țesut urban de locuințe colective, inhibă participarea, reduce rolul utilizatorului la unul contemplativ – caracteristic altor tipuri de artă, nu permit libertatea de exprimare prin intervenții, derogări, redefiniri ale spațiului – respingând, astfel, însușirea acestuia.

Parcurgând la pas, cu răbdare și deschidere împrejurimile, inclusiv spațiile interstițiale adiacente sitului studiat, cu atât mai mult cu cât acesta se deschide către două străzi cu caractere diferite, filtrând și consemnând prin fotografii, schițe și colaje, studenții grupei s-au raportat la perspectiva duală a locuitorilor actuali ai zonei către și a celor viitori, dinspre sit.

La nivelul străzii se remarcă adesea că activitățile sociale și viața comunității – cu prea puține alternative – acaparează spații publice altfel impersonale, la intrările în scări de bloc, pe când la nivelul perspectivei individuale ies în evidență detalii care marchează porți, ferestre, garduri, ca limite între înăuntru și afară, acel refugiu al conștiinței proprii confruntat cu spațiul fizic și deschis al lumii exterioare, cum le descria Ali Madanipour³ – vorbind despre experiențe ale locuirii subiective și moduri diferite de raportare a vieții private la spațiul public. Tot Madanipour arăta, ca în cazul studiat, modul în care „limitele” dintre public și privat devin adesea mijloace de comunicare și zone de interacțiune socială.

Mai mult decât container de obiecte sau de oameni, spațiul orașului poate fi privit demiurgic, „de sus”, dar și din perspectiva utilizatorului cotidian, subiectiv. Sinele independent / interdependent ⁴ , spațiul personal / interpersonal sunt noțiuni ce se definesc una în raport cu cealaltă. În funcție de contextul în care intervenim, semnificațiile și implicațiile locului sunt esențiale, înțelegând spiritul locului ca formă a memoriei colective.

Într-un fragment de București cu prea puține spații complementare locuirii colective, proiectele propuse au avut în vedere o componentă de spații „publice”, sociale, interioare și exterioare, flexibile și vag definite, spații de aducere-laolaltă și de formare a unei conștiințe comune.

Mediind astfel idealul individual cu cel colectiv, între percepția subiectivă și analiza detașată, se încearcă un răspuns simultan la nevoile individului și la cele civice. Memoria colectivă, care stabilește semnificații și dă spiritul locului se alătură percepției subiective.

Relația de cauzalitate, de la spațiu către viața socială sau, cum considera David Harvey⁵ , în sens invers – componenta relațională a spațiului derivând din practică, iar spațiul urban fiind modelat de procesele sociale – va continua probabil să fie un subiect dezbătut în contexte sociale, politice și economice diferite. Totodata, în ciuda interesului tot mai crescut pentru cercetarea și utilizarea spațiului public, amplu analizat ca mediu de intersecție a nevoilor sociale și relațiilor inter-umane, prin plurivalența, aspectul relațional și imposibilitatea de a fi redus la tridimensionalitatea fizică a spațiului absolut rămâne un subiect actual ce necesită o abordare interdisciplinară.

Corelând dimensiunea socială și latura psihologică a spațiului urban cu ipostaza sa fizică, materială, pot fi identificate unghiuri alternative de abordare a proiectului urban; eterogenitatea, diversitatea, liminalitatea, porozitatea și hibridizarea fiind numai câteva dintre aspectele pe care le îmbracă arhitectura urbană.

Richard A. Epstein⁶ sublinia modul în care granițele dintre spațiul public și cel privat pot fi avea un caracter semipermeabil cu scopul încurajarii interacțiunii umane, având, prin porozitate și ambiguitate, potențialul de a aduce beneficii cel puțin la nivel social.

Proiectele de locuințe colective ale atelierului 34 au făcut uz de moduri variate de generare a unor spații ambivalente, diluând limita dintre material și imaterial prin spații intermediare, cu un puternic caracter comunitar.

Unele dintre aceste tipuri de „articulare a limitei spațiale”, cum o numește Madanipour, sunt:

Porticul / Colonada / Prispa / Veranda – spațiu exterior acoperit, zonă de suprapunere între sfera publică și cea privată si, în cazul proiectului prezentat, loc de răgaz, prilej de vorbă.

Cursiva – Loc hibrid, între verandă spre curtea comună și stradă pietonală verticală, spațiu de trecere și de stat totodată, de întâlnire și salut între vecini.

Dala urbană – folosindu-se de o amplă terasă înălțată peste un spațiu liber, poros, ce invită la traversare, conectând, prin fluxuri pietonale, cele două străzi spre care se deschide, un alt proiect cuprinde atât parterul deschis și acoperit, punctat de mici spații publice interioare (cafenea, magazin de cartier etc) ca tip de zonă exterioară cu caracter intermediar și ambivalent, cât și terasa amplă deschisă de la primul nivel, dublând suprafața „curții” exterioare și încurajând parcurgerea și însușirea locului, ca bun comun.

Permeabilitatea se regăsește nu doar pe direcția orizontală, ci și pe cea verticală, „înțepând” placa de la „mezaninul” deschis, atât pentru a aduce lumina naturală în zona parterului, cât și invers, pentru a permite mici zone verzi și circulații verticale deschise. Și la acest nivel, spațiile interioare adiacente dalei capătă întrebuințări comune: bibliotecă, mic atelier, loc pentru sport sau permit înalțimea dublă a celor din parter.

Porozitatea (ilustrată prin exemplul anterior, din nevoia de conectare prin gestul arhitectural propus a părților de oraș de dincolo de cele două străzi ce mărginesc terenul studiat) – ca metaforă pentru țesutul urban, era exprimată prin raportare la materialitatea pietrei, grotelor și peșterilor din jurul orașului Napoli așa cum este descrisă de către Walter Benjamin și Asja Lacis:

„La fel de poroasă ca această piatră este arhitectura. Construcția și forțele ce modelează spațiul se întrepătrund în curți, arcade și scări. În toate își păstrează scopul de a deveni un teatru de constelații noi, neprevăzute.”⁷

Din punct de vedere etimologic, din grecescul porós⁸ înțelegem acea zonă care permite traversarea și facilitează conectivitatea, iar din punct de vedere a spațiului este nu un gol, ca absență, ci mai degrabă, așa cum consideră Dietrich Erben, un pasaj – loc al permeabilității, așadar o oportunitate.⁹

Aplicată la nivelul spațiului urban, noțiunea conduce către incluziune (implicit socială), deschidere și întrepătrundere. Mediu al diversității și toleranței, orașul, numit de Aristotel ca synoikismos – locul unde oameni și triburi / clanuri diferite locuiesc împreună¹⁰ – influențează, prin a sa configurație spațială, procesele de incluziune sau excluziune socială.

În țesutul fluid și ambiguu, ce cuprinde fragmente ale unor „lumi” variate, a căror interacțiune generează fluxuri și alterări greu de cuantificat, porozitatea, după cum afirmă Jeroen Stevens, „pare strâns legată de ambivalența spațială, multiplicitate și nedeterminare, oscilând între proiecte urbane ambițioase și urbanizare spontană”¹¹ și invită la interpretări și intervenții nuanțate asupra vieții și formei spațiului urban.

Analizând contextul, arhitectul își poate asuma un simplu rol secundar în modelarea viitorului spațiu, ca suporter al evoluției naturale a acestuia, facilitând și ghidând prin ajustări ne-invazive evoluția continuă a materialității acestui continuum socio-spațial.

În astfel de medii urbane, în care ambiguitatea și tensiunile exclud răspunsuri formale unice, arhitectura nouă poate spera la un rol discret, dar activ, de a înlesni fluxurile și dialogul, de-a lungul schimbărilor lente și naturale ale mediului construit urban – încercând să conducă aceste reveniri | reluări | mutații | hibridizări | suprapuneri – în direcția unei deveniri a spațiului în loc pentru oameni.