Modelarea arhitecturală - tendințe conceptuale

Analizarea locului ca fenomen spațio-temporal și asimilarea nuanțelor care îl particularizează prin forme și funcțiuni marchează definitoriu modelarea spațiului arhitectural. Caracterul unui loc, deslușit în integritatea lui construită prin totalitatea ipostazelor formale și simbolice determină în esență o anumită formă de lucru ce comportă interogarea constantă și integrarea formei propuse în potențialul unui context dat.

Studiul volumului arhitectural prin procesul de modelare și machetare are ca scop descoperirea modului în care arhitectura afectează, modifică, alterează sau augmentează specificitatea formală și simbolică a unui loc. Prin urmare, intenția principală pe parcursul modelării transgresează limita exterioară a volumului – acesta fiind doar o etapă în succesiunea ipostazelor arhitecturale care dau sens locului. Prezentul text urmărește o serie de direcții care antamează o posibilă consensualitate în cadrul modelării prin raportarea la continuitatea și discontinuitatea / fragmentarea locului.

1. Conceptul genius loci propus de arhitectul Christian Norberg-Schulz (Schulz 1996: 18), ce înseamnă spiritul locului presupune o aprofundare a relațiilor, a elementelor morfologice, dar și tipologiilor care până la urmă descriu particularitățile unui anumit areal spațial, temporal și cultural. Arhitectul și teoreticianul M. Reza Shirazi distinge în totalitatea locului o persistență structurală a anumitor pattern-uri care păstrează în timp esența unui loc (Shirazi 2016: 47). El subliniază importanța arhetipului în cadrul fenomenului spațio-temporal care facilitează caracterul locului. Cunoașterea arhetipului constituie o revenire constantă la principiile fundamentale care alcătuiesc de fapt meta-elemente ale perenității limbajului arhitectural reinterpretat în funcție de credințele și perceptele unei culturi. Elementele constitutive ale limbajului arhitectural – pereții, planșeele, golurile și acoperișurile – sunt manifestări ale unor arhetipuri care posedă în timp aceleași principii generatoare ulterior alterate, adaptate în funcție de contextul climatic și cultural. În acest fel, o primă intenție în a ajunge în consens cu particularitățile locului este cea de a recunoaște structura arhetipală a unui loc. Adică, de a deosebi care sunt elementele – arhetipurile – care dau caracter locului prin prezență și continuitate în timp, dar și de a identifica deosebirile dintre acestea prin faptul că ele au sens în relație cu totalitatea contextului. Favorizarea arhetipurilor – a elementelor care generează continuitate, identificare, orientare și specificitate – și nu a celor care aduc discontinuitate, monotonie, redundanță și alienare constituie o formă în a aborda modelarea de arhitectură, dar și înscrierea într-un curent mult mai important – cel impus de exigențele unei sustenabilități culturale.

Prin urmare, elaborarea unui demers în favoarea identificării profunzimii contextului în care se înscrie actul de modelare înseamnă și o cunoaștere a ceea ce poate fi interpretarea mediului privind conceptualizarea și percepția ambianței spațiului în vederea transpunerii și asimilării psihologice spre a deveni ambientul specific uman.

Biologul Jakob von Uexhüll conturează diferitele modalități prin care fiecare specie, inclusiv oamenii, se raportează diferit la contextul și mediul din care fac parte (Uexhüll 2010: 55). Percepția diferită implică și un sistem de coordonate diferit, asociat organelor specifice implicate în a coordona mișcarea fiecărui organism în parte.

Sub tutela termenului Umwelt autorul livrează o expansivă teoretizare a ceea ce poate fi particularizarea modului în care fiecare specie interpretează același context material în funcție de nevoile și modul de viață specific ținând cont de particularitățile biologice prezentate de fiecare vietate.

În cazul percepției umane apare problema raportării constante la o experiență acumulată, asimilată și care în consecință pune în evidență interpretarea informațiilor prin prisma particularităților corporale umane. Ca atare, contextul este constant confruntat prin asocieri cu diferite informații care pot genera poziționări diferite – variabile față de ceea ce este supus percepției (Hallowell 1955: 7). În definitiv, așa cum explică arhitectul Amos Rapoport, contextul devine suportul pentru un mod de comunicare non-verbal, în arealul căruia diferențele și asemănările exprimate prin poziție, orientare, volumetrie, materialitate, reprezintă trăsături de ordin social și cultural (Rapoport 1990: 26).

2. Aprofundarea complexă a modelării de arhitectură provoacă constant limitele sintaxei domeniului nostru. În acest sens, o paradigmă care controlează gândirea și modelarea spațiului arhitectural este conturată de arhitectul și teoreticianul Philip D. Plowright (Plowright 2020: 50). El distinge 3 teme prin care sistemul modelării de arhitectură poate fi structurat și ierarhizat intrând în dialog cu contextul pentru a răspunde exigențelor unui program de arhitectură.

Pattern-urile sunt entități-structuri regăsite în diferite stări de articulare în care transpar formal și funcțional principiile și particularitățile unei activități sau întrebuințări. Ele au un caracter general-tipologic pentru o formă / activitate specifică și pot fi particularizate în funcție de context. Analiza morfologică a fondului construit este o reprezentare a pattern-urilor formale care alcătuiesc un anumit țesut urban.

Forțele influențează în mod indirect forma modelată, devenind într-un anumit sens constrângeri care limitează gestul arhitectural în raport cu anumite informații, deziderate ale entităților legislative sau posibilități ale contextului (Ibid: 150). De multe ori raportarea formală și funcțională față de constrângerile unui sit – legislative, culturale sau climatice – înseamnă o asimilare în cadrul volumetriei modelate a aspectelor mai puțin vizibile, cum poate fi limita dintre public și privat sau limita legislativă a unei parcele. Prelucrarea volumetrică în sensul unei adaptări energetice a formei se raportează în principal la factorii climatici care devin forțe cu impact asupra modelului studiat. Incidența solară este ameliorată prin forme care se autoumbresc, mișcarea aerului este antrenată prin atrium-uri producând o ventilare pasivă a spațiilor interioare ș.a.m.d.

Conceptele sunt considerate obiecte ale gândirii, acestea având un caracter eminamente abstract. Conceptele pot fi idei care vitalizează procesul de modelare a obiectului arhitectural în sensul adaptării tuturor elementelor compoziționale în funcție de semnificațiile pe care le promovează (Plowright 2014: 244). Conceptele prin urmare pot fi exprimate în arhitectură în sens deductiv prin gesturi care însoțesc acțiunile umane îndeplinite în cadrul unor comportamente sub incidența unor stări sau evenimente. Prin acest proces de sublimare în forme arhitecturale pot fi transpuse într-o ordine volumetrică idei ce devin receptacule fiindu-le asociate idei, convingeri, amintiri și alte aspecte psihologice ale fiecărui privitor sau utilizator de spațiu.

3. În planul superior temelor prin care poate fi studiată modelarea obiectului arhitectural rezidă, în esență, constanta preocupare în a sedimenta lucrul cu o anumită ordine care deosebește modelarea de arhitectură față de alte forme de modelare. Prin ideea de ordine arhitecturală, psihologul Rudolf Arnheim, o autoritate în ceea ce privește psihologia aplicată în arte, accentuează caracterul articulat, compus al volumetriei arhitecturale ce rezultă prin alăturarea și conectarea multor părți care formează un întreg coerent definit prin ipostaze specifice ale unui parcurs arhitectural caracterizat prin succesiunea interior-exterior. În opoziție, arhitectul Michael Benedikt afirmă că modelarea sculpturală prelucrează elemente solide-pline, unde suprafața și silueta sunt de fapt, singurele modalități prin care putem interacționa cu opera de artă. Sculptura și instalația materializează spațial și funcțional un singur eveniment, pe când parcursul arhitectural fundamentează o succesiune de evenimente corelate sau „o societate de camere” (Benedikt 2022: 132).

Privind ordinea compozițională în cazul volumetriei arhitecturale, Rudolf Arnheim distinge două direcții prin care modelarea poate exprima o anumită ordine (Arnheim 2009: 195). El consideră că procesul prin care mai multe elemente care alcătuiesc o compoziție pot fi ajustate, articulate și modelate poate avea două tipuri de rezultate care în definitiv reflectă în sens simbolic concepțiile spiritual-culturale ale unei perioade.

Primul tip de ordine denumit „from above” reflectă predominanța unui întreg față de părți – a unei forme în umbra căreia toate elementele sunt subordonate – așa cum, de exemplu, se întrevede în arhitectura religioasă sau în templele grecești. Alte compoziții, care se înscriu în ce de-al doilea tip de ordine, „bottom up”, pleacă de la predominanța părților care alcătuiesc un întreg, fiecare având un caracter distinct, dar articulat în cadrul compoziției – Arheim dă ca exemplu clădirile proiectate de arhitectul Gerrit Rietveld (Ibid.:197). Aceste tipuri de compoziții reflectă și tendința socială contemporană către o atomizare și fragmentare a relațiilor umane în cadrul diferitelor medii, incluzând de fapt și impactul contemporan al digitalizării. (Fig. 1; Fig. 2)

Pe când soluțiile care reiterează compoziții „from above” reifică înclinațiile spre valori comune, universale, care de multe ori nu mai sunt prezente în contextele sociale, culturale și construite contemporane caracterizate printr-o diversitate de credințe și puncte de vedere materializate spațio-temporal în straturile unui palimpsest (Lakatoș, 2007:66) urban. Considerând cele prezentate de Rudolf Arnheim cu privire la compoziția formelor arhitecturale putem afirma faptul că tipul „from above” marchează o întâietate a conceptelor, pe când tipul „bottom up” materializează ciocnirea forțelor și a pattern-urilor prezente prin exigențele programului și ale contextului.

Conceptul de agregare propus de arhitecții Justin Fowler și Nader Tehrani completează ideile psihologului Rudolf Arnheim însemnând modul de grupare a elementelor arhitecturale în părți componente, alcătuind o dinamică înghețată, încătușată, limitată de conturul, proporția, forma figurii (Tehrani et. al. 2011: 48). În decursul istoriei, materializarea formală a arhitecturii s-a remarcat printr-o pendulare între aspectul figurativ – părțile care se pierd în întreg – și cel configurativ – în care întregul este vizibil alcătuit din părți. Agregarea compozițională este vizibilă atât la nivel volumetric, cât și la nivelul detaliului – al suprafeței – anvelopantei unde de fapt este vorba despre o modelare a câmpului vizibil al fațadei, ce poate fi unitar (suprafețele tencuite) sau modular (mesh-uri, panouri sau articularea juxtapusă a unor straturi).

În schimb, pentru arhitectul Valerio Olgiati ordinea este un catalizator al materializării spațiului arhitectural (Olgiati, Breitschmid 2019: 72-73). În activitatea de ordonare converg principalele probleme ale modelării: orientare, volumetrie, configurație planimetrică și parcurs arhitectural. Ordinea este un liant între concepte, forțe, pattern-uri în sensul conformării volumetriei în funcție de exigențele contextului și funcțiunii propuse. Valerio Olgiati, consideră că problema fragmentării și descentralizării societății se datorează diversității și diferențierilor culturale, aspecte care creează tensiuni puternice și în gândirea formelor arhitecturale din prezent (Ibid: 31).

El argumentează acest fapt prin absența contemporană a unui sens spiritual / cultural universal predominant pentru care odată erau construite anumite edificii și militează pentru o abordare complementară, în care este accentuată figura volumetrică ce favorizează o anumită unicitate a ordinii compoziționale în arhitectură. Unicitatea poate fi o posibilitate prin care arhitectura devine creatoare de sens, provocând instabilitatea și nesiguranța dată de fragmentarea societății contemporane care transpare de multe ori în abordarea fragmentar-compozițională a clădirilor contemporane. Acestea, în percepția lui Olgiati, prezintă forme mai degrabă „rezultate” din ciocnirea vectorilor de interes antagonici care animă procesul constructiv (Ibid: 72-73).

Modelarea spațială din prezent comportă o tendință care se înscrie în ceea ce filozoful Peter Sloterdijk numește co-izolare (Sloterdijk, 2016: 537), venind, indirect, în întâmpinarea celor menționate anterior. El susține că ideea unei acțiuni de izolare alăturată, pleacă de la tendința care asimilează conceptul microbiologic al celulei în conformarea socială, dar și spațial-arhitecturală, înregistrând de fapt, mișcarea către o creștere a autonomiei individului în defavoarea actului de socializare comunitară. Imaginea schițată este una non-centrică în care unitatea de locuit, sau apartamentul privit de Sloterdijk în mod simbolic, devine materializarea unei bule spațiale în care fiecare individ își trăiește prin surogate și intermediari (mediul online) viața pseudo-socială.

În creațiile arhitecților contemporani există o varietate dar și diversitate în ceea ce privește abordările formale – acestea fiind rezultatul unei flexibilități a gândirii spațiale în raport cu contextul dat. Două exemple care se completează volumetric în spiritul tematicii acestui text sunt Magazinul Central din Cluj și Centrul de Cultură și Aulă proiectate de arhitectul Adrian Spirescu. În cazul primului exemplu remarcăm o compoziție care favorizează articularea mai multor corpuri juxtapuse cu scopul de a exprima tensiunea dată prin reperele de înălțime și de scară ale contextului. Volumele sunt rezultatul unui gest arthitectural aditiv care pulsează din interior spre exterior. În completare, cel de-al doilea exemplu reifică un volum mono-obiect, unde prelucrarea formală se identifică prin accentuarea unei singure siluete dominante, prelucrată pentru a primi diferitele relații cu contextul, dar și pentru a indica accesul principal și orientarea clădirii. Volumetria este modelată prin gesturi care restrâng, comprimă și secționează, sub incidența unei forțe care vine din exterior spre interior. (Fig. 3; Fig. 4)

În concluzie, miza acestui text este o scurtă interogare a principiilor și tendințelor filozofice, psihologice și sociale care urmăresc, influențează și definitivează procesul de modelare. În acest sens, studiul afirmă importanța și complementaritatea ambelor tipuri de abordare a compoziției arhitecturale, atât cel care accentuează unicitatea unui obiect cât și cel care favorizează o juxtapunere sau tensiune între mai multe elemente compoziționale într-o singură soluție volumetrică.

Prin urmare, formele modelate descrise de Rudolf Arnheim reflectă mișcarea socială și culturală a unei perioade, atât ca o materializare a conceptelor și ideilor abstracte, cât și ca un răspuns concretizat prin dialogul formal cu exigențele și impulsurile contextului. În schimb la Rappaort modelarea formală a spațiului arhitectural ajunge în esență să fie caracterizată printr-un sistem deschis care primește, structurează și ierarhizează informații non-verbale asociate volumetriei propuse (Rapoport 1990: 28-30). Rezultatele formale contemporane, în sensul celor investigate prin acest articol, ilustrează posibilele materializări ale formei care ajunge în interacțiune cu realitatea contemporană și tendințele prin care aceastea se completează în gândirea arhitecturală.