Interpretarea locului, un studiu de caz: Piața Tomis III, Constanța

Îndrumarea proiectului de diplomă intitulat „Piața Agro-Bazarul. Revitalizarea Pieței Tomis III, Constanța”, autor: stud. arh. Maria-Alexandra Bălănescu, 2020-2021, a constituit oportunitatea explorării unei metodologii de interpretare a locului, la trei paliere distincte: nivelul urban, nivelul arhitectural și nivelul socio-simbolic. Câteva cărți esențiale au alcătuit fundamentul teoretic pe care s-a desfășurat dialogul: Kevin Lynch, Imaginea orașului (2012 [1960]), Colin Rowe & Fred Koetter, Orașul colaj (2013 [1978]), Christian Norberg-Schulz, Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture (1979) și Architecture: Presence, Language, Place (2000), Christopher Alexander, A Pattern Language (1977), Herman Herzberger, Lesson for Students in Architecture (2005 [1991]), Jan Gehl, Viața între clădiri (2011 [1971]), Rob Krier, Urban Space (1977) și Alfonso Morales, Public Markets as Community Development Tools (2009). Cele trei mari categorii ale lecturii amplasamentului – spațiul urban, spațiul arhitectural și spațiul social – s-au organizat în relație cu trei scări de abordare: orașul, vecinătatea de cartier și insula urbană delimitată de Bulevardul Tomis, Bulevardul Alexandru Lăpușneanu și Strada Soveja. Piața Tomis III se află în zona de nord a orașului, dominată de blocurile socialiste postbelice spre parcul Tăbăcariei și învecinată cu clădiri recente majore precum City Park Mall. Deservită eficient de transportul public pe perimetrul său, insula urbană este destructurată pietonal la interior, acolo unde există deja o piață agro-alimentară, magazine de cartier și ruina fostului depozit de armăsari. Nodul intermodal prevăzut aici în planificarea de la sfârșitul anilor 1970 s-a redus la o stație de autobuz și o autogară, neremarcate dinspre bulevard. Tocmai acest interior urban neglijat a fost subiectul proiectului de diplomă din perspectiva revitalizării spațiilor de tip agro-bazar tradiționale, ca alternativă sustenabilă la dezvoltările consumeriste și introvertite de tip mall sau supermarket.

1. Nivelul interpretării urbane

Strada, piața și „camera publică” definite clar de fronturi construite stau la baza ideii de spațiu urban autentic în teoria tipologică elaborată după 1970 de către Rob Krier ca răspuns critic la urbanismul funcționalist al Mișcării Moderne. Interesul asupra acestei viziuni recuperatoare este explicabil prin faptul că amplasamentul proiectului de diplomă se află într-o zonă realizată prin sistematizare urbanistică în perioada socialistă, între 1977-1980, după modelul blocurilor amplasate liber într-un spațiu verde, cu „placări de bulevard” ocazionale. „Citirea” orașului s-a lărgit și prin aportul necesar al istoriei urbane, prin compararea analitică a straturilor suprapuse în timp. Astfel, am urmărit devenirea structurii spațiale a cartierului prin intermediul tipologiilor scrierii, ștergerii, modificării și rescrierii amplasamentului. Ruina fostului depozit de armăsari a devenit în mod firesc o „ancoră” în conservarea identității locului, chiar dacă nu este monument istoric. De la o zonă marginală a orașului în 1903, care aparținea de fapt comunei Anadalchioi, renumită pentru „alergările de cai”, locul apare azi „central” prin urbanizare, însă confuz prin lipsa calităților spațiului urban și a sensului civic al centrului insulei. Metoda poché de identificare a fragmentelor urbane (figură-fundal; construit-neconstruit) se sprijină pe principiile teoretice dezvoltate de Thomas Schumacher (1971), Colin Rowe – Fred Koetter (2013 [1978]) și Steven Peterson (1979). Aici se evidențiază conceptul aplicat al „orașului-colaj”, metoda contextualistă de analiză, atenția asupra formei urbane și elementelor sale constitutive: câmpul urban ca sector construit identificabil și coerent în termeni formali, textura urbană, strada, piața și insula construită. Conceptul de spațiu urban privește toate tipurile de spații deschise între clădiri în care se poate pătrunde fără restricții la nivel pietonal cu grade diferite de ierarhizare între public și privat. În palier topologic, structura generală urbană a fost marcată schematic prin parcursurile principale, a nodurilor importante, a reperelor majore, a limitelor spațiale și a domeniilor de vecinătate identificabile formal. Evoluția istorică a amplasamentului ca palimpsest, vizualizată între 1903-2020, s-a alăturat cartării aspectelor specifice juridice, cadastrale și de funcționalitate. Zona socialistă de blocuri se remarcă prin ambiguitatea spațiului urban neconstruit și coerența slabă la nivel public. La o scară medie și apoi în detaliu, au fost supuse interpretării câmpul urban, textura construită, transparența spațială, punctele de coliziune, centralitatea insulei, sectoarele coerente vizual, destructurările locale și obstacolele pietonale.

2. Nivelul interpretării arhitecturale

Spațiul arhitectural, înțeles în mod curent drept „obiect” construit sau clădire propriu-zisă, nu poate fi disociat de recuperarea spațiului urban și valorizarea locului care au devenit obiectivele strategice ale teoriei contextualiste. Din acest punct de vedere, arhitectura își revendică locul în câmpul urban, fie ca element izolat / distinct, fie ca o clădire-țesut „camuflată” în textura construită învecinată. Extinderea acestor observații și pe un fundal fenomenologic, prin contribuția lui Christian Norberg-Schulz (1979), s-a produs din necesitatea înțelegerii locului ca o „totalitate”. Am considerat conceptul de „spațiu existențial” ca pe o adevărată placă turnantă metodologică pentru înțelegerea locului, care subsumează experiența arhitecturală, permițând explorarea unor direcții analitice foarte clare: „orientarea”, „caracterul” și „identificarea”. Orientarea leagă arhitectura de o ordonare topologică, de ritmuri și ierarhii orizontale în plan, în timp ce caracterul este expresia unei figurabilități tipo-morfologice, exprimând tensiunile verticale ale materializării între pământ și cer. Fenomenul locului armonizează deci într-o totalitate cele trei mari categorii existențiale: (1) „teluricul” edificării, exprimat prin „lucruri” concrete (în opoziție cu „obiectele” abstracte), (2) „celestul” exprimat prin prezența „luminii”, pe fundalul descrierii unei „atmosfere generale” și (3) „temporalul” care modelează și stratifică în plimpsest construirea. Arhitectura ca articulare semnificativă de lucruri și ca operă de artă „adună” semnificații la nivel existențial și tocmai această condensare de semnificații emană un „spirit al locului” ce poate fi recunoscut prin faptul locuirii. Recunoașterea ca „ascultare a vocii locului” va da în final măsura identificării, sentimentului de apartenență – miza fundamentală a oricărei intervenții de arhitectură. Așadar, în analitica arhitecturală, accentul glisează progresiv a de la calitatea perceptual-topologică a structurii locului către fenomenologia lucrului prin configurațiile spațiale, figurabilitatea mediului, articulările caracteristice și proprietățile formei descrise ca tipuri de implantare, modalități de construire și motive caracteristice. În plus, au fost de interes la acest nivel aspecte care țin de modul „amplasat” al lumii vieții cotidiene: atractorii urbani definiți deopotrivă prin activitatea cotidiană și configurație, cu referință la „tiparele” lui Cristopher Alexander (1977): noduri de activitate, înlănțuiri ierarhizate de spații între clădiri, proximitatea volumetriilor și ideea de cartier însușit printr-un mod de locuire. Calitatea tipo-morfologică pusă în evidență prin concretizare s-a focalizat pe elemente recognoscibile pentru locuitori, precum pietonalul, piața, maidanul (spațiile de rezervă comunitare), „orașul din parcare”, buzunarele spațiale disponibile pentru activități ad-hoc. Exercițiul de comparatism tipologic al unei selecții de piețe agro-alimentare / agro-bazar din Constanța (Tomis III, Brotăcei, Tic-Tac, Cireșica, I.L. Caragiale, Griviței, Km 4-5) a evidențiat nu doar aspectele configurației generale (complete) a clădirilor, ci și nivelul elementelor structurale majore și a celor decorative. Atenția morfologică s-a fixat și pe modurile de realizare detaliată a clădirilor: materialitate, compunere, articulare, contactul cu terenul, terminația superioară la cornișă și golurile la fațade. În final, atmosfera generală a fost receptată prin experiența concretă a locului cu toate simțurile. Menționez aici calități precum opacitate-transparență, relația interior-exterior în elevații, tranziția public-privat prin raportarea la corporalitate sau vizualitate, modul de exprimare al structurii (masivă sau scheletală, vizibilă sau nu în fațade, prefabricată sau realizată in situ). În observația de detaliu, nu au fost neglijate spațiile verzi și detaliile de design urban (mobilier și iluminat public, amenajările diverse, planificate sau spontane).

3. Nivelul interpretării socio-simbolice

Spațiul socio-simbolic a presupus privirea de jos în sus, ascendentă, asupra vieții locului. Ca relaționare între utilizare și percepție la nivelul comunității, noțiunea de loc se revelează prin întrepătrunderea semnificației structurale și a celei fenomenologice. Însușirea locului prin modurile de folosire a spațiului public angajează spațialitatea organizării socio-comunitare, cu referință la teoretizarea relației public-privat în scrierile lui Herman Hertzberger (2005 [1992]) și Jan Gehl (Viața între clădiri, 2011 [1971]). Pe de altă parte, pe parcursul îndrumării, a suscitat un real interes seria conceptelor lui Christopher Alexander (A Pattern Language, 1977): ideea de „subcultură” în relație cu un domeniu spațial / cartier / vecinătate, identificarea tiparelor spațial-formale în relație cu comportamentul locuitorilor și modul lor de viață la nivel de detaliu, diferențierea suprafețelor publice prin metode improvizate, ocuparea buzunarelor spațiale, a limitelor / delimitărilor spațiale și generarea de „micro-locuri” în grosimea fațadelor, în „pliurile” din volumetria clădiilor. În căutarea identității locului, atenția s-a focalizat asupra comunităților legate de amplasament (cea a comercianților din piață, a locuitorilor, a cumpărătorilor, a celor care își găsesc locul de muncă în zonă, a vizitatorilor / turiștilor) și pe interacțiunea directă cu acestea (mai ales prin folosirea metodei chestionarelor pentru determinarea calității perceptuale). Sursa de inspirație a venit dinspre Imaginea orașului a lui Kevin Lynch (2012 [1960]). În ceea ce privește piesele grafice ale interpretării la o scară medie de analiză urbană, calitatea perceptuală întrețese aspectele formal-vizuale cu cele psihologice, sociale și fenomenologice. S-au cartat diferențierile public-privat în patru registre de percepție: (1) spațiul public vizibil și accesibil oricând, (2) spațiul semi-public vizibil și accesibil controlat, (2) spațiul semi-privat vizibil și accesibil cotrolat, (4) spațiul privat invizibil și inaccesibil sau accesibil controlat. Cele patru registre au fost coroborate, pe de o parte, cu diferențierea de folosire a spațiilor exterioare și interioare (culte, bazar / piață, locuire, servicii / comerț, funcțiuni hibride), iar pe de altă parte, cu diferențierea comunităților pe insula urbană și cartarea în detaliu a zonelor de interacțiune socială, a exprimării vizibile a vieții cotidiene a comunităților prin intermediul fațadelor clădirilor, obiectelor de mobilier urban și prin focalizarea pe limitele spațiale ca zone de tranziție care pot fi folosite în mod programat sau spontan (denivelări naturale sau artificiale, buzunare spațiale reziduale, grădini, locuri de joacă, parcări, porți, intrări în clădiri).

4. Nivelul intervenției

Interpretarea locului la cele trei niveluri prezentate anterior a condus către ideea comunității care „adună” spațiul urban la scara ei în activitatea zilnică. Programul arhitectural propus se adresează tipologiei spațiului public vizibil și accesibil în mod controlat. Amplasamentul pieței agro-alimentare și bazarului Tomis III a dovedit în urma observațiilor la fața locului o remarcabilă bogăție socială și fenomenologică; prin urmare, proiectul de diplomă a dezvoltat și amplificat acest program în contextul restructurării țesutului urban. Scopul intervenției a fost acela de a pune în evidență Piața Tomis III ca loc social articulat prin tipologii de spațiu urban recognscibile pentru locuitori. Atât calitatea perceptual-structurală a spațiului urban, cât și aspectele fenomenologice ale materialității și atmosferei la nivelul spațiului arhitectural interacționează într-o totalitate a locului, identificabilă în formularea „vieții care are loc” la Norberg-Schulz (2000: 221-229). Vorbim de o interacțiune cu „amprenta locului”, asociată deopotrivă cu comunitatea din zonă, spațiul urban și cel arhitectural. Maidanul și pietonalul au avut un rolul hotărâtor aici din perspectivă tipo-morfologică. Clarificarea structurală a zonei și valorificarea pieței agro-alimentare existente în context urban alcătuiesc baza conceptului de „spațiu comun”. Reconfiguararea și ordonarea spațiilor pietonale a explorat o serie de experiențe publice: traseul meșteșugarilor / vânzătorilor stradali, ruina existentă la est, piața de pește propusă la vest, bazarul și parcursurile locuitorilor. În proiectul de diplomă am reținut în final patru puncte de intervenție: piața locuită (care include cazare hotelieră), piața de flori, centrul meșteșugarilor (în structura istorică) și bazarul.