Locuirea colectivă și spațiile comunității. Despre recuperarea maidanului dintre blocuri
Ca urmare a diferitelor etape din istoria sa, Bucureștiul este alcătuit din straturi succesive adăugate în timp, rezultând un palimpsest urban, unde straturile fie se suprapun firesc unul în continuarea celuilalt, fie se creează zone tensionate de conflict între țesutul tradițional și intervențiile brutale care șterg o parte din vechile straturi: „Bucureștiul arată ca un palimpsest morfologic (relief, străzi, clădiri, arhitectură și urbanism) și social (cartiere omogene și eterogene, cartiere mixte rezultate din politici și acțiuni de segregare pozitivă)” (Suditu 2016, p.11). O astfel de situație întâlnim și în cazul sitului propus în tema „Locuire și densitate urbană” (2021‑2022) – poziționat pe Aleea Sălaj la intersecția cu Șoseaua Sălaj – areal în care intervențiile din perioada socialistă întâlnesc țesutul tradițional dezvoltat de‑a lungul Căii Rahova. (fig. 1)
Intervențiile din perioada socialistă au însemnat o ruptură majoră în țesutul istoric prin amploarea demolărilor care au șters o cantitate semnificativă din stratul construit, dar și prin schimbarea bruscă de scară și prin introducerea unei tipologii de locuire care nu mai păstra nimic din specificul și din identitatea zonelor cu țesut tradițional. Dacă până atunci aceste zone erau populate de o comunitate bine coagulată în jurul unor spații publice cu valoare de reper (biserica, maidanul, cârciuma, strada), marile imobile de locuințe colective au ca factor comun „indiferența în fața ideii de comunitate” (Biciușcă 2005, p.27), acestea ocupă terenul din jur aproape în totalitate, fapt ce rezultă în lipsa spațiilor de socializare exterioare și implicit a etapelor de intimizare, „omul trece de la singurătatea de pe stradă, la singurătatea din casă” (Ibidem, p. 28).
Blocul introduce dispunerea locuințelor pe un ax vertical, în opoziție cu modul de organizare al locuințelor tradiționale așezate de‑a lungul axului orizontal al străzii. Distanțarea față de planul străzii pare că a produs un scurtcircuit între locuitori și spațiul din jurul blocului, pe care nu îl mai recunosc drept un spațiu public al comunității, un loc de întâlnire și de socializare între vecini, spațiile dintre blocuri transformându‑se în maidane.
Maidanul blocului este diferit față de vechiul maidan din mahala, care devenea spontan un spațiu public prin gestul comunității de a‑l lua în stăpânire la diverse sărbători sau bâlciuri, maidanul blocului este un spațiu respins de cei care locuiesc în vecinătatea sa. Aceste devine un simplu spațiu de tranziție între exterior și interior, un spațiu populat nu de oameni, ci de automobile. Deși ar fi trebuit să reprezinte un spațiu al tuturor, acesta devine mai degrabă un spațiu al nimănui, o simplă zonă de tranziție nu un loc de întâlnire pentru vecini, cum se întâmpla în cazul maidanelor. O posibilă explicație pentru refuzul locuitorilor de a transforma acest loc într‑un spațiu public al comunității poate fi faptul că locuirea colectivă, deși apropie oamenii din punct de vedere al distanțelor dintre locuințe, nu încurajează coagularea unei comunități. În masa amorfă a blocului se pierd reperele și individualitatea fiecăruia, dispare viața comunității proiectată de‑a lungul unei străzii, dispar interacțiunile zilnice care consolidau comunitatea:
„Dar blocul nu era mediul propice perpetuării relațiilordintre vecini, iar oamenii încercau să domesticească noul cadru, adaptându‑l la modul lor de viață. […] Mai târziu copiii lor (copii născuți la bloc) nu aveau amintirile unei alte vieți care să mențină legăturile dintre indivizi. Ei s‑au izolat în celulele lor și nu au mai recunoscut blocul ca posibil suport al unei comunități. […] Alienarea individului de la bloc vine și din lipsa reperelor, lipsa locului de referință – spațiul și oamenii care îl populează.” (Ibidem, 2005, p. 19)
Locuirea în marile ansambluri de locuințe colective este criticată încă de la apariție, neajunsul major fiind chiar modul în care omul este imaginat în acest scenariu – o ființă cu nevoi standard care țin doar de spectrul biologic, fără nevoi spirituale sau culturale (Majuru, 2013). În ciuda criticilor, locuințele colective continuă să fie construite atât în perioada socialistă, cât și în prezent în orașe precum București, unde există o nevoie de locuințe ieftine în special pentru populația tânără. La nevoia efectivă de locuințe se adaugă și adaptarea la condițiile date a generațiilor născute la bloc – acesta fiind pentru mulți singurul scenariu de locuire cunoscut.
În proiectele studiate în cadrul atelierului studenții au căutat să reconcilieze ruptura dintre spațiul interior al locuințelor și spațiile exterioare care preced spațiul privat: spațiul din jurul blocurilor, spațiul din scările de bloc și din zonele comune etc. prin amenajarea unor spații atât exterioare cât și interioare care au ca scop coagularea comunității.
„A trăi împreună în lume înseamnă în esență că o lume de obiecte se găsește între cei ce au în comun lumea, tot așa după cum masa este așezată între cei ce stau în jurul ei; lumea, ca orice entitate intermediară, îi leagă și îi separă în același timp pe oameni.” (Arendt 1958, p.70), spațiile comune imaginate în proiecte devin astfel „masa” în jurul căreia se așază cei care urmează să locuiască în apartamentele locuințelor colective propuse.
1) Proiect 1: stud. Alnashar Sara Ilianor, Ionescu Mihai Bogdan, atelier 35, 2021‑2022
Proiectul propune trei volume in jurul unei curți comune, dintre care două din volume sunt orientate către Aleea Sălaj și se deschid către aceasta cu o serie de spații comerciale: mici magazine de proximitate, dar și o cafenea. Al treilea volum este orientat către curtea ansamblului, la parterul acestuia fiind propusă o zonă comună pentru locuitorii ansamblului – cu bucătărie comună, spații de întâlnire și de joacă. În curtea comună sunt amenajate spații plantate, locuri de stat și două coline care articulează spațiul exterior cu spațiile comune din interior. (fig. 2, fig. 3, fig. 4)
2) Proiect 2: stud. Ganea Alexandra, atelier 35, 2021‑2022
Proiectul mizează pe articularea a două volume în jurul unei curți comune: primul în dialog direct cu strada prin prezența spațiilor comerciale de la parter la care au acces atât locuitorii ansamblului, cât și locuitorii din proximitate, dar și printr‑o mică zonă de promenadă paralelă cu Aleea Sălaj, în timp ce al doilea volum este retras de la strada principală și este orientat către curtea ansamblului, acesta cuprinzând o zonă cu funcțiuni comune pentru locuitori, dar și apartamente. (fig. 5, fig. 6, fig. 7)
3) Proiect 3: stud. Jipa Cosmin, atelier 35, 2021‑2022
Proiectul introduce o serie de filtre prin intermediul cărora se realizează tranziția de la spațiul public al străzii la un spațiu cu un grad de intimitate mai mare – curtea ansamblului, apoi către spațiile interioare comune și în cele din urmă către cel mai intim spațiu – locuința. Volumul principal este retras de la limita terenului, acesta fiind delimitat de stradă de o zonă plantată detașată de nivelul străzii prin trepte și terase. Urmează apoi filtrul porticului care generează un spațiu tampon între stradă și funcțiunile comerciale din zona de parter a volumului principal. După parcurgerea spațiilor din zona adiacentă străzii se ajunge în curtea comună a ansamblului amenajată cu zone plantate, locuri de stat, locuri de joacă, o zonă acoperită cu pergole în imediata vecinătate a spațiilor interioare comune. Toate aceste spații au un nivel de intimitate mai crescut, fiind accesibile locuitorilor din ansamblu și reprezintă spațiile care preced accesul în cea mai intimă zonă – locuința. (fig. 8, fig. 9, fig. 10)
4) Proiect 4: stud. Dinu Anamaria, Nicolae Andreea, atelier 35, 2021‑2022
Proiectul propune trei volume articulate între ele cu zone exterioare acoperite cu pergole: o zonă orientată către stradă care este în directă legătură cu funcțiunile comerciale (cafenele, sală de fitness, magazine) și o zonă acoperită orientată către curtea ansamblului, dar și către spațiul interior comun, care devine un fel de extensie exterioară a camerei comune a locuitorilor. (fig. 11, fig. 12, fig. 13)
Proiectele au explorat modul în care spațiul exterior din jurul imobilelor propuse poate fi recuperat și transformat dintr‑un potențial maidan, un loc al nimănui, într‑un spațiu de tip liant al comunității. Mici spații comerciale orientate spre cartier, curțile cu spații plantate, locuri de stat, locuri de joacă, zone exterioare amenajate în directă legătură cu spațiile comune interioare, păstrarea unor dimensiuni relativ reduse ale volumelor pentru a păstra o scară domestică, orientarea și deschiderea apartamentelor către curtea ansamblului – toate acestea au fost printre cele mai firești gesturi în încercarea de a contura o serie de spații în jurul cărora se poate așeza comunitatea.
Bibliografie
- ARENDT, HANNAH, The human condition, University of Chicago Press, 1958.
- BICIUȘCĂ, FLORIN, Experimentul Cățelul, Paideia, București, 2007.
- MAJURU, ADRIAN, „Problematica locuirii colective în cartierele‑dormitor”, http://www.e‑antropolog.ro/2013/06/problematica‑locuirii‑colective‑in‑cartierele‑dormitor‑2/, data accesării iunie 2022.
- SUDITU, BOGDAN, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459‑1989), Compania, București, 2016.
