Arhitectura care (nu) va fi

Activitatea din cadrul atelierului de proiectare ne poziționează tangențial, la limita dintre real și imaginar. Din acest punct privim situl, pe care îl putem atinge doar în imaginar. Arhitectura (doar) pe hârtie, sortită a rămâne neconstruibilă propune o inversare a situației, în care spatiul real al arhitecturii devine hârtia, iar cel imaginar, situl.

Exercițiul de la atelier începe cu o analiză a situației existente, la fața locului, printr-o vizită la sit. Acolo, chiar și involuntar, ne formăm două imagini asupra locului. Privim în depărtare, într-un mod obiectiv, dar și din interior, prin actul descoperirii, subiectiv. Pe loc formăm amintiri pe care ulterior le luăm cu noi în atelier. Aici este momentul în care situl începe să existe doar în imaginar.

Întreaga informație adunată de pe sit se restrânge intuitiv într-un discurs: o linie de text, ce oferă o primă dimensiune proiectului aflat în lucru.

„Joi, la atelier, am fost invitați să explorăm posibilitatea de a face planșe personale subiective legate de primul contact cu situl și impresiile cu care am rămas după aceasta. Astfel, am început să mă gândesc la prima mea întălnire cu micuța clădire și parcarea de pe Mircea Vulcănescu. Am realizat că de fapt în prima întălnire nu am acordat locului atât de multa atenție, ci celor din jur; am ascultat glumele colegilor, ce ne povesteau profesorii și m-am bucurat de revederea fizică. Pe 1 martie am revenit cu echipa pentru a face fotografii detaliilor clădirilor din jur. Ningea, iar ninsoarea nu s-a oprit nici după ce am plecat. Întreaga zona era îmbrăcată în tonuri de gri, iar umezeala și răcoarea parcă întăreau liniile de contur ale caselor.“[[1]]

Linia discursului, trasată la mâna liberă, nu are cum sa fie dreaptă, ci mai degrabă tremurândă. În spațiul imperfect al acestei linii se dezvoltă schița care ne introduce în cele două dimensiuni ale desenului.

Foaia de hârtie nu ne permite să înălțăm, să lungim sau să lățim în afara ei. În schimb, încercăm să păstrăm proporția lucrurilor stabilind o scară. Oare nu scara reală a proiectului este cea rezultată pe hârtie, iar cea de 1:1 se va afla mereu doar în spațiul imaginar? Până la urmă, chiar și în cazul în care s-ar realiza proiectul, construcția nu va putea coincide întru totul cu desenul.

Observând faptul că desenul devine practic neconstruibil, încercăm să înțelegem ce se construiește în schimb, și dacă se construiește. Astfel, intenția neconstruirii poate să apară dinaintea desenului: un desen care eliberează situl, dar pe care îl umple în imaginar – a treia dimensiune. „Tridimensionalitatea simulacrului – de ce simulacrul cu trei dimensiuni ar fi mai apropiat de real decât acela cu două dimensiuni? El se pretinde astfel, dar efectul său, paradoxal, este invers, căci ne face sensibili la a patra dimensiune, ca adevăr ascuns, dimensiune secretă a tuturor lucrurilor care dă astfel forță evidenței…Pe scurt, nu mai există real: a treia dimensiune nu e decât imaginarul unei lumi cu două dimensiuni…”[[2]]

Situl rămas neocupat este întregit printr-o suprapunere a proiectelor construite în atelier, devenite corp comun. Proiectul care s-a desfășurat în semestrul 2 al anului 2, „O grupare de case în centrul Bucureștiului”, reprezintă totodată o grupare de proiecte în jurul unei „curți comune” – atelierul. Așa cum este descris în temă, curtea comună nu pune în lumină un singur acces, ci mai multe, către fiecare casă. Atelierul este locul unde proiectele se dezvoltă individual, dar se și ating, formând un perete comun. Desenul, adoptat inițial doar ca un instrument de lucru de către student, oferă o nouă formă de comunicare.

Între timp, cele două analize (subiectiv și obiectiv) au o continuitate firească în atelier. Pe parcurs, studentul simte că devine subiectiv în miezul propriului proiect; în schimb, celelalte proiecte care cresc în jurul său pot fi privite obiectiv. Într-o oarecare măsură, desenul personal, deși îmi aparține, ajunge să fie mai degrabă un mesaj criptat, ilizibil, pe când restul desenelor, privite din exterior, exprimă o claritate care mă ajută ulterior sa imi redescopăr proiectul.

Proiectul de școală dezvăluie potențialul unei construcții păstrată într-o stare latentă. Datorită acestei nemanifestări, chiar și după încheierea exercițiului de la atelier, ceea ce a fost desenat continuă să fie redesenat accidental sau voit în mintea studentului. În loc să se îngusteze spre o imagine unică a ei, construcția nematerializată se deschide, îmbrățișând acest proces intern care nu are finalitate. Fără o rătăcire în sens invers, fără o căutare prin desen a arhitecturii neconstruibile, riscăm o rătăcire „înspre ceea ce este practicabil, abandonând un practicabil pentru altul”[[3]] din care se naște „o arhitectură desenată de parcă ar fi deja construită – o arhitectură construită de parcă nu ar fi fost niciodată desenată”[[4]] .