Despre program, formă, funcțiune

Where the Old Masters created an illusion of space into which one could imagine walking, the illusion created by a Modernist is one into which one can look, can travel through, only with the eye.

Clement Greenberg

A vorbi în prezent despre programe arhitecturale pare a fi un demers ambițios, deoarece subiectul gravitează aproape exclusiv în jurul raporturilor care se stabilesc între forma arhitecturală și funcțiune. Totuși, problematica se nuanțează în momentul mutării discuției de la conținut ca funcțiune și spațiul pe care aceasta îl împlinește, spre o descoasere a programului în vederea sublinierii straturilor de spate ale acestuia, ce țin mai degrabă de o dimensiune culturală a arhitecturii. Astfel, programul arhitectural devine un mecanism activ ce ajunge să însoțească practica și nu să o preceadă, el se scrie și se re‑scrie pe toată durata procesului, metabolizează întrebări legate de specificul unui loc, anticipează întâmplări, întâmpină presupuneri sau le desființează pe altele.¹

Așa cum spuneam, discuția despre programul arhitectural, privit poate în mod eronat într‑o manieră generică, trezește aproape instinctiv resentimente prin asocierea imediată cu doctrine funcționaliste moderniste sau cu nostalgii umaniste. Principalul reproș adus în acest sens este raportul pe care îl stabilește Mișcarea Modernă între formă și funcțiune.² Trebuie menționat aici dictonul forma urmează funcțiunea („Form follows function”).

Din punct de vedere etimologic, funcțiunea își are originile în latină, functio, cu sensul de activitate proprie, exercițiu normal. Termenul se regăsește în limbajul curent al mai multor limbi cu sensul de rol, utilitate, serviciu, dar nu apare și în literatura de arhitectură cu sensul prezent. Mai târziu, termenul devine specific științelor, pentru a deveni consacrat în cultura de specialitate odată cu adoptarea sa de adepții mișcării moderne ca reacție la anacronismul și rigorile formale ale arhitecturii oficiale.³

Programul arhitectural menționează funcțiunile la care va trebui să răspundă proiectul, dar se dorește a fi mai mult decât atât. El devine puternic individualizat în raport cu proiectul și își asumă un rol strategic în ecuația acestuia, rol care consideră complexitatea dată de aspecte sociale, economice, culturale sau de politici urbane.

Pentru adepții Mișcării Moderne, funcțiunea tinde să manipuleze forma prin recursul la aspecte teoretice dintre cele mai pragmatice, așa cum a fost conceput sistemul antropometric de scară și dimensionare a spațiului, Modulor – iar forma îi urmează întocmai, trădând o sinceritate plastică în raport cu aceasta. De aici se desprinde una dintre principalele critici aduse funcționalismului, aceea a nediferențierii formale sau uniformității expresive, indusă de rigoarea și spiritul cu care era privit programul arhitectural. Pe lângă aceasta, ceea ce scapă programului mașinii de locuit în această speță este tocmai dimensiunea culturală de care am amintit, cu implicațiile ei sociale.

Bernard Tschumi enunță trei instanțe ale raportului dintre formă și program: de reciprocitate, de indiferență sau de conflict. Reciprocitatea are loc atunci când programul este ajustat pentru a coincide cu forma, sau când forma este modelată pentru a se identifica cu programul. Indiferența se manifestă textual, când între cele două nu există perturbări, iar conflictul atunci când între cele două apar sau sunt imaginate disonanțe.⁴

Obiectul de arhitectură care manifestă o reciprocitate între formă și program ajunge să fie cu ușurință încadrat în categoria obiectelor autoreferențiale. Dincolo de consacratele exemple ale lui Claude Nicolas Ledoux, cu a sa architecture parlante, prin care forma ajunge să își explice programul în spiritul dobândirii de caracter printr‑o simplă materializare a specificului identității sale, reciprocitatea de acest fel pare să exprime mai degrabă ineditul obiectului de arhitectură, ca eveniment în relația sa cu forma urbană. În acest caz, experiența subiectului pare să fie cea care primează și care se constituie pe șanse, întâmplări, accident, senzații – subiectul primind de la formă și de la spațiul pe care aceasta îl definește însăși sugestia funcționalității.⁵

„Spațiul este astfel un catalizator de activități, pe cât activitatea este o creatoare de spații”.⁶

Un posibil rezultat sau efect pe care arhitectura care manifestă o astfel de reciprocitate între formă și program îl poate avea în raportul ei cu forma urbană, chiar dacă ajunge să fie definită ca arhitectură autoreferențială, este un tip de monumental, însă nu unul desprins din rigori compoziționale, ci mai degrabă unul care exercită o influență inevitabilă față de contextul imediat prin intermediul unicității relației formă‑program.

Când forma rămâne indiferentă față de program, aceasta își însușește statutul de coajă, de anvelopantă sau de infrastructură prin care programul arhitectural se împlinește. Rem Koolhaas surprinde fenomenul de închidere sau de separare a ceea ajunge să fie conținut (program) și oraș prin intermediul formelor arhitecturale ale Manhattan‑ului. Pentru un zgârie‑nori, interiorul și exteriorul clădirii devin două instanțe care nu comunică, iar coaja clădirii, forma, nu trădează ceea ce se petrece înăuntru; ea joacă doar rolul de interfață în raport cu orașul față de care răspunde pragmatic prin respectarea condiționărilor de ordin urbanistic.

În acest caz, între obiect și forma urbană ajunge să se dezvolte un schimb reciproc prin care forma urbană înlesnește atingerea statutului de monument printr‑un deja înrădăcinat model de dezvoltare, iar obiectul arhitectural devine un reper la nivelul percepției formei urbane doar prin intermediul scării sale care dezvoltă o oarecare magnitudine, însă rămâne „un simbol gol, disponibil pentru semnificații, așa cum un billboard este pentru o reclamă”⁷. Programul nu vine să suplinească această lipsă de semnificații; în lobotomia produsă, separarea interiorului de exterior prin intermediul formei arhitecturale, programul ajunge să devină nesemnificativ: un aspect trecător, care nu își face deloc simțită prezența la nivelul formei arhitecturale pe care o umple și care rămâne indiferentă.

Pentru Tschumi, conflictul care poate să apară între formă și program este mai degrabă unul polemic, el venind cu exemplul absurd al unei piste de elan pentru săritura cu prăjina în interiorul unei catedrale. Ceea ce frapează nu este incompatibilitatea dintre funcțiune și geometria formei, ci mai degrabă disonanța între bagajul de semnificații pe care îl poartă templul creștin ce joacă rolul formei, și prozaicul funcțiunii care în acest context devine de‑a dreptul vulgar. Efectul scontat, căci despre asta e vorba în exemplul enunțat, este imprevizibilul, ceea ce nici măcar nu poate fi imaginat chiar dacă sunt depășite cu succes anumite limite cu privire la prejudecăți ce țin mai degrabă de componentele identitare sau culturale ale lucrurilor. Tot el avansează și situația unei piste de alergat ce străbate interiorul unei săli de lectură dintr-o bibliotecă. Ei bine, aici rolul formei nu este foarte clar, iar ceea ce pare a intra mai degrabă în coliziune sunt funcțiunile asociate celor două forme, activitățile concomitente care implică astfel factorul timp.

Cu toate acestea, pentru toate cele trei categorii expuse și detaliate, cel mai important aspect este evenimentul, acel factor care nu poate fi proiectat, spre deosebire de program care este perceput adesea ca ceva pragmatic, poate repetitiv, previzibil. Pentru Tschumi, programul înmagazinează o doză de concepții, se încercă a fi disecat în logica oricărei relații dintre cele trei menționate mai sus, mai apoi restructurat total sau în parte pentru a face loc imprevizibilului ca adevărat catalizator de relații interumane și experiențe.⁸

*

În cadrul atelierului de proiectare, pentru analiza programului de locuire în comunitate, cu titlul „O grupare de case în centrul Bucureștiului”, am propus un exercițiu de sinteză a referințelor alese și de reprezentare a criteriilor de analiză într‑o manieră conceptuală, la nivel volumetric (machetă digitală / fizică). Prin aceasta, s‑a căutat surprinderea bogăției de relații și eventual nuanțele acestora pentru fiecare criteriu în parte, de la nivelul contextului, al vecinătății imediate, la ansamblul de locuințe, iar mai departe până la nivelul unei singure unități locative.

Prin urmare, exercițiul vizează descompunerea și înțelegerea programului prin abstractizarea cu ajutorul formelor; în acest caz, volume simple. Astfel, au fost surprinse relațiile prime între formă și funcțiune ce țin de scopul practic al locuirii, spații specifice, dar și nespecifice în bilanțul ansamblului. În nuanțe de gri s‑au reprezentat spații de un anumit caracter relevant pentru criteriul ilustrat, iar cu o culoare ceea ce s‑a dorit a fi surprins prin respectivul criteriu ca parte componentă a funcțiunii (traseu, spații, limite, diverse relații etc.).

În alegerea criteriilor, au fost propuse câteva paliere de analiză. Pentru relația dintre ansamblul de locuințe și context s‑a analizat tipul de acces (pietonal, carosabil); dacă este acces direct sau mediat de anumite spații (ex. parcare subterană – scară comună – curte comună – acces individual); dacă este un acces din spații comune sau publice: stradă, curte comună, cursivă, scară comună, ori un acces din spații private, precum curtea individuală. De asemenea, a fost analizat gradul de intimitate al parcursului dinspre spațiul public spre cel comun, iar mai apoi spre cel individual, cu surprinderea limitelor și caracteristicilor acestora (transparențe, opacități, limite tari, limite slabe), precum și relația ansamblului cu vecinătatea. La nivelul înălțimilor, materialelor, compoziției fațadelor, s‑a analizat preluarea sau nu a unor direcții vizuale. La nivelul ansamblului, accentul a fost pus pe gradul de ierarhizare dintre componentele ansamblului; dacă avem de‑a face cu locuințe identice sau nu; pe relația acestora cu strada sau cu limitele parcelei, relația cu alte tipuri de spații comune, ponderea spațiilor comune și valoarea acestora în spiritul coagulării unei comunități; legături și trasee, versatilitatea spațiilor din ansamblu și apropierea acestora de către locatari; compoziția ansamblului – cu surprinderea modului în care se compun elementele. La nivelul unității locative: schema funcțională; spații comune (de zi) și private (de noapte) și surprinderea relației acestora cu celelalte elemente ale ansamblului (curți, circulații) sau cu strada (relația interior – exterior); încadrarea unității locative într‑o anumită tipologie; accidente și derogări de la tipologie, grade de individualizare; identificarea spațiilor servite și a spațiilor servante; ierarhizarea gradului de intimitate.

Deși exercițiul și‑a atins scopul prin surprinderea, iar mai apoi înțelegerea aspectelor pragmatice ce țin de modele de locuire în comunitate, miza ulterioară a fost aceea de a îndrepta atenția proiectului înspre straturile secunde ale programului, ce țin mai degrabă de semnificația și importanța clădirii într‑un context mai amplu. De aici, având acest material al programului locuirii, s‑au născut întrebări cu privire la cum se locuiește de fapt în acel loc, cum se dorește sau se poate modifica modul de locuire, unde începe și unde se limitează comunitatea – întrebări ce au căutat în permanență răspunsuri în același loc, prin surprinderea și analiza a ceea ce pare a fi sau a fi fost un tipar cultural.