Curți și Imobile urbane

Densificarea recentă a țesutului urban tradițional bucureștean, fixează atenția asupra unei probleme majore, atunci când este vorba de inserția noilor imobile rezidențiale: curtea, una dintre reprezentările constante ale arhitecturii locuirii, nu pare să-și mai găsească locul în economia parcelei, în relațiile dintre corpurile de clădire, așa cum se întâmpla de pildă, în sec. al XIX–lea. Dimpotrivă, oricât de interesante ar fi, pe bună dreptate, acestea se află la polul opus față de imobilele mai vechi care, prin dispuneri ingenioase ale masei construcției, atrag atenția asupra unei regretabile pierderi pe care a înregistrat-o arhitectura locuinței colective.

Atâta vreme cât, fără excepție, distribuirea corpurilor de clădire pe parcele urmează reglementările urbanistice, respectând marjele de spațiu care izolează construcțiile de limite și de clădirile învecinate, curtea pare a fi într-o dificultate insurmontabilă, redusă la simpla distanță, ca o margine albă într-o pagină de text, rezultat previzibil al acestei logici de izolare și separare.

În aceste condiții, imobilul urban rezidențial, ca tip constructiv, cunoscut și sub denumirea de imobil de raport, atrage atenția prin coerență și complexitate spațială, principii constructive capabile să genereze mari forme, gândite pentru densitate ridicată.

Este important de menționat că intenția acestui demers nu este de a reproduce imobilul de raport, pe care, de altfel, mulți îl consideră revolut, ci este mai degrabă o invitație la o scurtă privire asupra unei arhitecturi rezidențiale care a contribuit la caracterul omogen al orașelor și în care spațiul curții apare ca element structurant, cu unele variații de-a lungul timpului.

Ipoteza de lucru

Problematica enunțată are drept ipoteză provizorie faptul că pierderea calităților curții la nivelul imobilelor rezidențiale nu este de dată recentă, ci, reprezintă un fenomen care a avut loc treptat, pe măsură ce atenția arhitecților s-a deplasat de la calitățile spațiului neconstruit către modul de organizare a apartamentelor. Ipoteza de lucru este verificată prin observarea câtorva exemple de imobile bucureștene, pe baza planurilor din arhive, diagramelor și fotografiilor, prilej totodată, de a cunoaște mai atent arhitectura autohtonă.

O casă mare

În sens restrâns, imobilul de raport semnifică o reședință mai amplă, care, deși aparține unui singur proprietar, este compusă din apartamente distincte, pentru a putea fi locuită de mai multe persoane. Rațiunea unui imobil de raport este de a fi construit sau achiziționat pentru închiriere, în limba franceză cuvântul rapport, în cadrul sintagmei amintite, are sensul de a raporta/a produce (venituri) direct proprietarului. Așadar imobilul este o investiție cu scop locativ (de închiriere!) care vizează cu prioritate rentabilitatea. Principiile sale spațial­-arhitecturale au fost stabilite în Franța, la sfârșitului sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea, ajungându-se, ca deja în sec.al XIX-lea, să se poată discuta de un sistem formal-constructiv stabil. Preocuparea pentru astfel de investiții venea să răspundă nevoilor de locuire crescânde ale populației, dar și ale investitorilor, interesați de un venit constant.

O analiză amănunțită a evoluției imobilului cu siguranță depășește cadrul restrâns al acestei scurte investigații, totuși, trebuie amintite câteva aspecte definitorii, importante pentru continuarea discuției. Este vorba despre câteva principii care s-ar putea denumi astfel: prevalența parcelei, curtea ca „figură” ordonatoare și precedența spațiilor de distribuție.¹

Prevalența parcelei

Elementul cheie al apariției imobilului de raport este parcela – element esențial al structurii urbane, sau, mai exact, posibilitatea construirii acesteia în totalitate, o permisivitate pe care reglementările urbanistice din sec. al XIX-lea o acordau proprietarilor privați. În acest fel, toate corpurile de clădire puteau să atingă limitele parcelei prin pereți orbi (calcane) și se puteau ridica pe înălțime atât cât era posibil, indiferent dacă umbra purtată ajungea să acopere parcelele și construcțiile alăturate.

Prescripțiile urbanistice vizau mai degrabă respectarea înălțimii la cornișă, și aspectul fațadelor situate la aliniamentul străzii.

În consecință, neputându-se deschide prin ferestre în zona perimetrală (orice gol aici conducând automat la realizarea unei curți comune cu parcelele alăturate), posibilitățile de a deschide spațiile de locuit ale imobilului, erau fie către stradă fie către interiorul parcelei. Urmarea firească a acestor reglementări era înscrierea – în sensul geometric al cuvântului – în miezul parcelei, al curții. La nivelul întregului imobil, curtea era, în exclusivitate menită să instituie diferențierile topologice necesare organizării tuturor celorlalte spații de locuit.

Curtea ca figură ordonatoare

Câteva planuri de imobile din București (fig. 1-4) se găsesc în arhive și sunt un bun prilej de a observa în desene, forța organizatoare cu care este investit spațiul curții. Este cazul a patru imobile, două dintre ele astăzi dispărute – imobilul de pe Strada Ene, 1869-1870 (fig. 1) și imobilul de pe Strada Colței, 1871 (fig. 2) și alte două care încă se mai păstrează, pe B-dul Mihail Kogălniceanu, nr.23 (fig. 3) și B-dul Regina Elisabeta, nr.26 (fig. 4).

În toate planurile desenate, se observă, un fel de ritual de edificare în care curtea apare ca figură dintâi înscrisă, urmată de un joc al simetriilor prin care arhitectul organizează și celelalte spații. Ocuparea în totalitate a parcelei obligă la stabilirea cu prioritate a dispozitivului² de distribuție care afectează întregul proiect – circulațiile orizontale și verticale, gândite într-o compoziție coerentă – pentru ca toate cerințele esențiale, legate de lumina naturală și aerisire, să fie satisfăcute. Principiul este aplicat cu consecvență și precede deciziile legate de aranjarea încăperilor sau a apartamentelor. Se distinge, în toate cele patru situații observate, respectarea următoarelor principii de construire: închidere perimetrală, deschidere spre stradă și escavarea centrului prin înscrierea curții. În toate imobilele curtea apare ca un spațiu exterior, descoperit, cu nimic mai prejos decât corpurile cu camere care îl delimitează.

Dacă în majoritatea cazurilor acest principiu este evident, în cazul imobilului reprezentat în fig. 3, forma liberă a parcelei face mai dificilă înțelegerea acestei reguli, dar, câteva schițe de analiză restaurează de îndată ordinea aplicării principiilor enunțate.

Deși introvertite, imobilele întrețin o conexiune puternică cu spațiul public, prin pasaje ce se dezvoltă în lungul unui ax ce traversează parterul, dinspre stradă spre interiorul parcelei, având ca țintă curtea, dar fără să-i afecteze intimitatea. Pasajele au de regulă această calitate surprinzătoare, de-a apropia și în același timp, de-a ține la distanță cele două domenii pe care le conectează. Figura curții se manifestă astfel într-o manieră echivocă, între închidere/izolare și deschidere absolută, un spațiu de tranziție între viața orașului și viața privată, ca un element puternic, de echilibru între aceste două lumi.

Precedența spațiilor de distribuție

Modul de organizare a circulațiilor are o miză importantă: pe de o parte aducerea imaginii străzii în interiorul parcelei, întărind atmosfera de convivialitate, iar pe de altă parte stabilirea unei ordini geometrice capabile să corecteze iregularitățile parcelei – atunci când acestea există – făcând astfel loc spațiilor anexe: magazii, depozitări, latrine, scări de serviciu, iar mai târziu, odată cu apariția automobilului, garaje.

Un exercițiu de analiză a dispozitivul de distribuție poate fi realizat urmărind atent suita formată din pasaje, scări și curte. Punctul de simetrie al acestei configurații este fie centrul curții, fie axul de simetrie. Astfel, se pot distinge două tipuri de distribuție: primul, în care accesul se face prin „pasaj și scară” (fig. 1,3 și 4) – situație în care curtea nu are rol de distribuire către etaje – și al doilea, în care accesul se realizează prin curte, devenită piesă obligatorie de acces și distribuție (fig. 2). În această din urmă situație, scările debușează direct în curte și o revelează. Curtea este pusă în scenă, valorizată o dată în plus, grație prelungirii secvenței de acces.

O situație diferită se observă în cazul imobilului din B-dul Regina Elisabeta nr.26 unde, între pasaj și scara ce duce la etaje, apare un spațiu intermediar suplimentar, un vestibul deschis (fig. 4). Gestul pare minor, dar rezultatul este o secvență de acces mai puternică, mai articulată decât în celelalte trei situații, datorită senzației de prelungire telescopică a spațiului de acces. Perspectiva asupra curții, descoperirea acesteia, este astfel pregătită și îmbogățită la nivelul percepției.

În toate planurile discutate până aici, ierarhia corpurilor de clădire este evident; există un corp de locuire principal, între curte și stradă, care beneficiază din plin de lumina naturală și perspectivă asupra străzii, și corpuri secundare, situate de o parte și de alta a curții, cu o singură orientare posibilă, pusă la dispoziție de curte, care devine astfel un loc intens de convergențe a privirilor, a relațiilor de vizavi.

Principiul de organizare a încăperilor în fiecare corp de clădire se face după modul contiguu de distribuție – alăturate și conectate (fig. 1-4), o țesere uniformă de încăperi alăturate și de apartamente. Interesant este faptul că și atunci când apare un culoar, această țesătură de camere nu este perturbată (fig.3).

Curtea vs curtea de lumină

Odată cu evoluția modului de locuire, apartamentele încep să fie organizate după principii funcționale din ce în ce mai clare, în timp ce ordinea spațială a curții este treptat abandonată.

În primele decenii ale sec. al XX-lea, sub efectul progresului tehnic și tehnologic (precum folosirea pe scară largă a ascensorului, introducerea apei curente, a gazului și electricității, reducerea muncii în sfera domestică salariată și altele), programul de locuire este treptat revizuit ajungând să fie conceput astfel încât să poată oferi tuturor ocupanților aceleași condiții. Se renunță astfel la ierarhizarea pe etaje a spațiilor sau a corpurilor de clădire, la diferențierile substanțiale cu privire la situarea accesurilor, la orientarea apartamentelor sau la organizarea perspectivelor. La toate acestea se adaugă și numeroase decizii legate de rentabilitatea investiției și asigurarea unor valori locative echivalente pentru cât mai multe dintre locuințele imobilului. Este de altfel, momentul răspândirii noțiunii de etaj curent.

În acest context al transformărilor, curtea este destabilizată. De acum încolo aceasta poate să fie, ce-i drept, un spațiu generos, așa cum apare la imobilul din Piața Amzei, realizat de arh. G. M. Cantacuzino în 1933 (fig. 6). Aici locuințele, grație amplasării curților pot profita de dublă orientare și perspective multiple, dar, este ușor de intuit că, înmulțirea etajelor și autonomia apartamentelor, complet echipate, îi vor fi diminuat acesteia în mod semnificativ, calitățile comunitare.

În multe cazuri însă, situația curții se prezintă dramatic. Criteriul rentabilității constrânge adeseori arhitecții la transferarea în totalitate a curților în categoria spațiilor servante, pentru a răspunde nevoilor funcționale legate de lumină și aerisire. Imobilul din București, situat pe Strada Tache Ionescu, nr.1, este un exemplu relevant pentru această stare de fapt (fig. 7).

Sunt însă și multe alte situații, când și în condiții de densitate și rentabilitate maxime, arhitecții caută să valorizeze curtea, conferindu-i un statut arhitectural. Câteva exemple relevante pentru această evoluție a ideilor vor fi analizate în continuare.

Curte-stradă și curte-grădină

Pe strada Luterană în București, aproape de intersecția cu Strada Știrbei Vodă, se găsesc, alăturate, două imobile remarcabile ale arhitecturii românești, construite la începutul anilor ′30. În ambele cazuri, tema curții tradiționale, așa cum a fost discutată ceva mai înainte, este reinterpretată într-o manieră particulară, în care rolul ideologic apare evident.

Ambele imobile sunt realizate de nume sonore ale arhitecturii românești, Tiberiu Niga, (Luterană nr. 3)³ și State Baloșin (Luterană nr. 5) ⁴ .

Construcția de la nr.5, realizată de S. Baloșin, așa numitul „Bloc verde”, cum îl identifică astăzi bucureștenii – aluzie la culoarea neschimbată a tencuielii pe care o afișează de foarte muți ani – este un imobil tip curte deschisă⁵ , în care, arhitectul face loc unei curți profunde, deschise spre stradă, masa construcției fiind distribuită pe limitele parcelei. Din punct de vedere formal, această configurație pare inspirată din principiul de organizare a fundăturilor, într-o primă instanță curtea putând fi asimilată străzii. Similitudinile sunt evidente și conduc la o rezolvare rezonabilă a apartamentelor, în condiții de maximă rentabilitate. Dată fiind profunzimea pronunțată a parcelei – se pot intui dilemele arhitectului înaintea unor exigențe contradictorii: pe de o parte adoptarea unei soluții omogene pentru ca toate locațiile (apartamentele pentru închiriat) – orientate fie către curte, fie către stradă – să aibă aceeași valoare locativă, iar pe de altă parte, parcela să fie utilizată la indicatorii de ocupare și înălțime, maxim admiși.

Totuși o analiză mai atentă a planului imobilului pune în lumină aceeași maniera tradițională de înscriere a curții la nivelul parcelei (fig. 9): ca și în cazul imobilelor din sec. al XIX-lea, parcela este considerată ca un tot, construită perimetral, miezul fiind escavat după principii geometrice clare, pentru înscrierea curții.

Caracterul și rolul acesteia diferă însă radical de modelul anterior. Dacă în trecut posibilitatea curții de a fi un spațiu în sine era susținută de regula construirii la aliniament, în acest caz, deschiderea către stradă pare să nege această trăsătură a orașului tradițional. Opțiunea arhitectului este mai degrabă în rezonanță cu subiectul polemic al momentului, strada-coridor – la rue corridor – clamată de Le Corbusier.

Această posibilitate este întărită de observarea clădirii de la nr.3, unde tema principală – refuzul aliniamentului – pare să fie aceeași: arhitectul Tiberiu Niga, după o alipire convențională la calcan, optează ulterior, în mod neașteptat, pentru o retragere masivă a corpului de clădire de la aliniament, făcând loc unei curți care pare că se dizolvă în spațiul străzii (fig.10). Mai mult, în cazul acestui proiect, este vizibil că nu curtea, ci imobilul este cel care își revendică dreptul de a fi „figură”, curtea fiind eliberată de caracterul morfologic specific și oferită cu generozitate orașului cu care, de altfel, se confundă spre încântarea trecătorilor.

În cazul imobilului realizat de State Baloșin, se poate observa încă acea exterioritate cu care lucrau arhitecții în secolul al XIX-lea, lăsând loc pentru curți comune și posibilități de acces imobilelor viitoare, ce urmau a fi construite, vizând un interes urban superior, dincolo de limitele parcelei.

Cele două curți, foarte diferite între ele, păstrând trăsături ale imobilului tradițional, se distanțează de orașul tradițional; în ambele situații este sesizabil rolul ideologic al curților. Arhitecții au fost influențați nu numai în adoptarea unor soluții igieniste pentru rezolvarea apartamentelor, favorizând însorirea și perspectivele, ci și în opțiunile care vizau scara mai largă a spațiul urban. Faptul că efectele de profunzime și de încântare vizuală ale celor două curți se resimt cel mai intens din spațiul public, întărește concluzia analizei.

Oraș mise en abyme: „Blocul Pherekyde”

Trei ani mai târziu, în 1936, arhitectul Tiberiu Niga, realizează un alt imobil remarcabil, pe Calea Victoriei, la nr.122, așa-numitul „Bloc Pherekyde”.

Acesta este situat pe o parcelă de colț iar curtea apare înscrisă și în acest caz, pe baza unor principii geometrice tradiționale (fig.11). Închiderea perimetrală este realizată pe tot conturul parcelei, iar curtea este conectată prin două pasaje ample, cu străzile adiacente: Strada Amzei și Calea Victoriei. La fel ca în imobilul din sec.al XIX-lea, sistemul de distribuție valorizează curtea, iar accesul la nivelurile superioare debușează direct în aceasta.

Proiectul în ansamblul său, are un caracter hibrid. Considerat din punct de vedere al formei, construcția denotă încă o atitudine conservatoare, arhitectul urmând îndeaproape tradiția, pe de altă parte, introducerea mișcării, gândirea parcursului, dimensiunea activă indusă la nivelul curții, sunt aspecte de sorginte modernistă. Arhitectul folosește de asemenea mijloace moderne de transmitere a acestor idei la care aderă: spațiul neconstruit/curtea este o construcție dinamică, modelată și organizată de-a lungul unei traiectorii curbe, în care convențiile la nivelul percepției vizuale nu mai sunt de tipul celor tradiționale. Sunt folosite materiale transparente, suprafețe de finisaj lucioase sau reflectante, susținând perspectivele diagonale și direcții scurte de privire care incită la deplasare și descoperire. Curtea nu este revelată dintr-o dată, ca în situația imobilelor vechi ci se descoperă secvențial, propunând rezidenților sau trecătorilor activități în prelungirea orașului: magazine, piațetă, locuri publice, birouri, locuințe, pe scurt, experiența unui întreg oraș la scară redusă.

Curtea, deși separată de spațiul urban, este inundată de atmosfera publică a străzilor adiacente, făcând parte din continuum-ul spațial al acestuia. Curtea aparține în aceeași măsură și imobilului și orașului, confirmând caracterul hibrid al întregului proiect.

În loc de concluzie

Așa cum la nivel lingvistic există posibilitatea de a identifica o varietate de curți – curtea din spate, curtea din față, curte comună, curtea privată etc. – fiecare dintre sintagme denotând un caracter morfologic specific: de dimensiune, utilizare, o relație particulară cu construitul, un statut anume, public sau privat – la fel ar trebui să fie și în proiectarea locuințelor, în special a celor situate în țesutul tradițional. Semnificația spațiului neconstruit, fie că este vorba de curți propriu­-zise sau alte categorii de spații intermediare, ar trebui identificată de la început, căutând formule de echilibrare cu celelalte spații construite și cu exigențele acestora legate de utilizare și conformare. În contextul unor astfel de căutări, imobilul urban, ca moment semnificativ al istoriei locuirii, poate fi o referință valoroasă, mai ales acum când una dintre problemele centrale ale orașului este densitatea.