Cinci idei la începutul proiectului

1. Arhitectura este un act de cultură

Vorbim adesea despre o poetică a spațiilor, ori despre componenta social-vizionară a arhitecturii – despre cum, în mod necesar, arhitectura trebuie să conțină premisele unor ambiții umaniste. Toate aceste idei converg de fapt în același punct, dând naștere unei întrebări ce chestionează însăși fundamentele acestei discipline: care sunt limitele arhitecturii? Cum facem distincția dintre ceva ce ar putea primi atributul de „arhitectură”, pe de o parte, și restul construcțiilor, de cealaltă parte?

Sau poate ar trebui să începem cu începutul: ce anume este cultură astăzi, cât de largă e umbrela acestui concept? Mișcările contraculturale intră aici? Dar subculturile? După postmodernism, mai putem vorbi despre cultură înaltă și cultură joasă?

Rămânând în zona arhitecturii, ce știm sigur e că această dilemă a primit diferite răspunsuri, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin precise. Există, de pildă, distincția dintre artefact și construct. Însă poate cel mai eficient vom găsi exprimată această relație dihotomică în limba italiană: architettura vs. edilizia. Pornind de aici, gândindu-ne totodată la cum arată și la cum sunt structurate așezările italiene, ne putem imagina aproape diagramatic diferența dintre edilizia (fondul ubicuu și neutru al unei localități, multitudinea de construcții anonime, cvasi-identice în bună măsură, relevante doar ca întreg) și cele câteva edificii în mod asumat singulare, care tind spre ceea ce, de la Vitruviu încoace, via Palladio și alții, se califică drept architettura.

Desigur, lucrurile nu pot fi simplificate într-atâta, căci definițiile arhitecturii s-au mai nuanțat până azi. Spre exemplu, până și în cazul producției de masă, e suficient să ne gândim la nevoia din ce în ce mai apăsătoare a reducerii impactului pe care proiectele îl au asupra mediului. Ori la adecvarea acestora la scara (inclusiv economică) a locului – sau la alte chestiuni asemănătoare, grupate în jurul conceptului de „sustenabilitate”.

Judecând din această perspectivă, ne dăm seama că arhitectura presupune anumite trăsături suplimentare, care îi conferă și o relevanță culturală – în plus față de construcțiile oarecare, al căror sens al edificării este exclusiv unul de natură practică.

Chiar și în cazul celor mai neînsemnate proiecte trebuie urmărit încă de la primele schițe acest demers, pentru a putea vorbi despre „proiecte de arhitectură”.

2. Preferăm interogația, afirmației

Și îndoiala, certitudinii – vom adăuga.

Există și certitudini ce trebuie luate ca atare, însă numai pentru acele părți din proiect care nu sunt architettura, ci doar edilizia. Spre exemplu, când studiem organizarea și gabaritul grupurilor sanitare. Sau predimensionarea fluxurilor de evacuare în caz de incendiu. Și tot așa.

Arhitectura e, însă, mai mult de atât. Și reușește să satisfacă impecabil și cerințele hiper-pragmatice de felul celor amintite mai sus, cerințe care, odată bifate, sunt trecute în plan secund, terț etc. – întocmai ca în parabola cu un mare muzician care, întrebat fiind dacă e adevărat că nu știe să citească o partitură, răspundea ceva de genul: ba da, știu, dar n-am rămas niciodată acolo. Citesc partitura, mă familiarizez cu ea, însă de îndată ce încep să lucrez la interpretare, o las deoparte.

Așadar, spațiile vagi ale interpretării sunt cele care dau consistență actului creativ. Și putem îndrăzni să plusăm: micile imprecizii, subiectivismul, amprenta personală, improvizația. Nicidecum soluțiile prestabilite – excepția, absolut remarcabilă, fiind poate doar atunci când urmărim o supra-coerență de natură tipologică în cadrul proiectului, ori alte criterii asemănătoare la care s-a ajuns de fapt tot pe cale empirică, prin șlefuirea repetată a unor experiențe individuale de-a lungul a sute și mii de ani.

3. Autoritarismul este nociv

În construirea unui demers conceptual, nu credem într-o idee majoră, unică și salvatoare, un fir roșu călăuzitor ce conduce proiectul până la sfârșit și subordonează toate deciziile. În afara proiectelor excepționale (obiecte de cult etc.), nu credem în puritate conceptuală sau formală, în autoreferențialitate sau autosuficiență.

Dimpotrivă, proiectele de arhitectură trebuie să fie impure, pliate discret pe context și contaminate de chestionări și ambiguitate. Din ambiguitate se nasc versatilitatea (care e o componentă esențială a sustenabilității) și complexitatea – cea bună, vie, reală, căci există și complexitate de tip livresc, mortificată, obținută prin aglutinarea programatică de referințe culturale și gesturi formale, care însă cel mai adesea e de evitat, fiindcă sufocă utilizatorul, nu-i lasă spații de libertate.

Pe de altă parte, deopotrivă nociv e și opusul complexității: goliciunea (conceptual-spațială, în cazul arhitecturii). Sărăcia semantică.

*

La vreo săptămână după ce am scris aceste rânduri, am primit de la studenții mei un „El Croquis”, avându-l ca protagonist pe deopotrivă obscurul și genialul arhitect elvețian Gion Caminada. Citind interviul din deschidere, am fost surprins – și bucuros – să constat că, într-un limbaj mai firesc, specific oralității unui interviu, Gion Caminada spune cam aceleași lucruri ca cele pe care, preț de câteva zile, m-am străduit și eu să le formulez aici. Traducerea din engleză și spaniolă îmi aparține. Așadar:

„Cred că „ruptura” e ceea ce face totul suportabil. Perfecțiunea absolută e greu de îndurat. Poate fi greu de trăit cu cineva care știe cum trebuie făcut totul. Găsesc subtilitățile imperfecțiunii extrem de importante. Desigur, trebuie să fii atent să nu produci prea multă imperfecțiune, pentru că poți cădea cu ușurință în extrema cealaltă și-ți strici lucrarea. Din nou, ai nevoie de anumite reguli, și trebuie să te întrebi până la ce nivel imperfecțiunea poate fi acceptabilă. În tot cazul, atunci când ceva neașteptat „vibrează”, lucrurile prind viață și se creează atmosferă. Probabil că e o chestiune care ține de ambiguitate, de o lizibilitate diferită. Dar există și proiecte importante în care claritatea are un efect decisiv. Proiecte cu o destinație foarte specială, care pot fi justificate doar în acel mod, cum e cazul bisericilor. Însă există și spații fără un scop anume, cum e casa bioclimatică pe care am făcut-o pentru proiectul de locuire experimentală din Valendas, care are un spațiu amplu în față, unde lipsa unei destinații predefinite e o chestie interesantă. Să lași loc pentru ceva neașteptat presupune să dai valoare „suspansului”. Eu cred că e foarte important să menții asta într-o casă. Când totul e luat de-a gata, suspansul se pierde. Când totul e proiectat cu algoritmi, când totul e justificat matematic și e conceput pe baza logicii pure, nu mai rămâne loc pentru șansă, pentru ceva neașteptat sau întâmplător, care pentru mine contează mult. Ar fi o provocare enormă să construim case care întotdeauna să faciliteze această tensiune; case care să lase loc pentru ceva neașteptat.”¹ (Trad. de M. Duțescu)

4. Make up-ul este nociv

În pofida tuturor enunțurilor sentențioase de până aici, putem afirma că în proiectele de arhitectură puține ingrediente sunt azi mai nocive decât potpuriurile formale: poate doar vegetația care agrementează, în mod ipocrit sustenabil, fațadele „verzi”. Vom extinde această categorie, incluzând și etalarea excesivă a materialelor, mai ales a celor de finisaj, lipsite de o justificare constructivă solidă – cu alte cuvinte, make up-ul.

Articulațiile „spațiale” obținute prin astfel de procedee, compozițiile bidimensionale de pe fațade sau, mai rău, din planuri, „liniile de forță” induse la nivel formal, dând naștere deseori la fel de fel de complicații spațiale, tehnologice, de buget – toate aceste gesturi inconsistente care, odată eliminate, riscă să dezgolească complet proiectul, prezentându-l în toată goliciunea sa, sunt pur și simplu nocive și n-ar trebui să reprezinte o opțiune încă de la bun început.

5. Contextul e cheia

Prin „context” înțelegem nu doar contextul fizic, ci întregul context al unui proiect, în sensul cel mai larg: de la caracteristici ce țin de morfologia amplasamentului ce urmează a fi modificat, la cele care îi definesc cultura, resursele materiale, imateriale, mitologia. Toate aceste date trebuie culese, analizate, procesate și transpuse în proiect.

Culesul datelor este o acțiune elementară, lipsită de dificultate. E un proces de natură cantitativă.

Analiza presupune deja discernământ: se realizează o minimă sinteză, o sortare pe categorii, precum și aplicarea unor criterii de analiză pentru fiecare categorie distinctă.

Procesarea poate însemna uneori doar simpla interpretare a rezultatelor analizei. Însă, în funcție de specificul proiectului, mai poate însemna și confruntarea acestor rezultate cu un instrument sau mecanism distinct de procesare. Ne vom raporta iarăși la muzică – fiind una dintre artele cu cel mai ridicat nivel de abstractizare – gândindu-ne la tehnicile compoziționale cu care sunt procesate datele brute ale realității (exemplu: ceața, într-o lucrare despre bătălia de la Waterloo) pentru a le conferi textură, densitate, armonie polifonică, prin distribuirea unor roluri precise, la intervale precise, diferitelor instrumente muzicale.

Și, cu asta, deja am adus în discuție și ultima operațiune: transpunerea datelor într-un limbaj diferit de cel originar – un limbaj specific unei arte anume, de la caz la caz. Aceasta pare a fi cea mai dificilă etapă a creației, căci implică simultan cultură, tehnică și, nu în ultimul rând, talent. De aceea, putem spune că este etapa cea mai încărcată de subiectivism dintre toate de până acum. Și cea care face diferența între un proiect mediocru, unul bun și, în fine, unul de excepție.